Teroare

CAP.1

O LOVITURĂ DE GENIU

O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil și chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucțiunilor, îndrăznise să aprindă o țigaretă, și-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalți doi nu îndrăzneau să intervină.

Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă și urmărind cu o privire întunecată silueta stranie.

Marks, așezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreț pe buze.

— Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reușește lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să știi că vom avea noroc.

Marks Blândul își umezi buzele.

— Când e nebun, e și mai șmecher ca de obicei.

Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieții eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viață mai ușor, dacă nu chiar superficial, care sfârșise prin a face din el unul din cei mai periculoși gangsteri din Anglia.

— Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poți să împiedici pe acest tip să geamă?

Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând și înjurând.

— Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult.

Se apropie de tovarășul său.

— L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna același palton cu gulerul ridi­cat până la nas și aceeași pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine și ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut fața. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat și mi-a explicat ce trebuia să fac…

— Și ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­tește bine întotdeauna și își atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în același chip.

Își țuguie buzele ca pentru un fluierat și privi gânditor spre șef.

Connor ridică brusc capul.

— Două sute cincizeci de lire și cincizeci pentru fugă, așa e, nu-i așa?

— Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conținând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câștig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face!

Se ridică, ștergându-și genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnișului și se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi.

— Trei tone de aur, aproape un milion și jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută.

Marks rânji, întorcând capul în direcția lui Lipski.

— Și cu acela?

Connor își mușcă buzele.

— Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim.

Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea și se așeză la locul său.

— Asta depinde de noi doi, zise el, aproape șușotind, și totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize și în mod normal va fi accesibil vocii rațiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăznește să facă asta. Eu conduc camionul în oraș și-l ascund.

— Și dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine?

— Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine.

Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic.

— E un șiret, începu el.

Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks.

— Nu sunt oare toți șireți? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenți? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numește pe pușcăriași — studenți. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligența, e ceva foarte relativ.

— Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Știi, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înțeleg.

Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnișului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă mașina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranță, după lovi­tură. Asociații săi trebuiau să suporte toate riscu­rile și să se descurce singuri, cum vor putea.

Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau așezați paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea șoseaua lungă și albă care ducea în vale și pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur și escortat de poliție. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel.

— Trebuie să aibă mulți bani, zise Connor.

— Cine? O'Shea?

Marks ridică din umeri.

— Nu știu. Cheltuiește ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare.

— Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate.

— Cheltuiește tot… ca și noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăți, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească și să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-și plăti da­toriile.

Marks își privi mâinile sale foarte îngrijite.

— De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta?

Marks privi în direcția gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze și se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor.

— Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit și de cât timp?