Tata bogat, tata sarac

ROBERT T. KIYOSAKI este copilul bogat al unor oameni să­raci. El și-a dorit dintotdeauna să nu muncească asemeni tatălui sau, care, în ciuda faptului că avea un salariu consis­tent, era veșnic îngropat în datorii. Concluzia lui este că, în principal, problemele financiare provin din faptul că mulții ani de școală nu ne învață nimic despre cum funcționează banii, ci doar cum să muncim din greu pentru ei, iar atunci când îi avem - mulți, puțini - nu știm cum să-i folosim în favoarea noastră.

Nu nesocotiți faptul că relația cu banii este una de putere: ori îi stăpâniți, ori deveniți sclavii lor. Părinții bogați își pregătesc copiii să devină, la rândul lor, bogați. Părinții săraci le spun copiilor să meargă la școală, să fie cât mai silitori și să-și găsească o slujbă bună. Însă calea de urmat pentru câștigarea bogăției este inițierea în arta finanțelor. Învățați-vă copiii să fie liberi din punct de vedere financiar!

În această perioadă de mari schimbări economice, lecțiile lui Robert Kiyosaki despre cum puteți face banii să mun­cească pentru dumneavoastră sunt neprețuite!

Robert Kiyosaki s-a născut și a crescut în Hawaii. Provine dintr-o importantă familie de profe­sori; tatăl său a condus Departamentul de Educație al Statului Hawaii. După terminarea liceului, și-a continuat studiile la New York. Absolvind facultatea, intră în Marina Americană și luptă în Vietnam, ca ofițer și pilot de elicopter.

În 1977, a înființat o companie ce a scos pe piață primul portofel din nailon pentru surferi, care în scurtă vreme a devenit un produs de mare succes. El și produsele sale au apărut în Runner's World, Gentleman's Quarterly, Success Magazine, Newsweek și chiar în Playboy.

La 47 de ani s-a pensionat și se ocupă în continuare de investiții, în special în domeniul imobiliar. Din 1995, este co-fondator al unei companii interna­ționale de învățământ, care funcționează în șapte țări, ce și-a propus inițierea cursanților în arta afacerilor și a investițiilor. În calitate de specialist în educație, a vorbit de la cele mai importante tribune, pe unde au trecut și Og Mandino, Zig Ziglar sau Anthony Robbins. Este creatorul jocului CASHFLOW, în trei variante (pentru copii, pentru adulți și avansați), care repro­duce condițiile unei piețe reale și îi inițiază pe jucă­tori în tainele banilor.

SHARON L. LECHTER este coautoare la „Tată Bogat, Tată Sărac”. După ce a absolvit strălucit Universitatea de Stat din Florida, obținând o diplomă în contabilita­te, Sharon Lechter s-a angajat la o mare firmă de con­tabilitate. A devenit expert contabil la o companie din industria calculatoarelor, apoi director de impozite la o companie națională de asigurări. Este fondatoare a primei reviste pentru femei din Wisconsin.

Fiind soție și mamă a trei copiii, s-a orientat spre în­vățământ. L-a ajutat pe inventatorul primei „cărți elec­tronice de vorbire” să extindă această industrie.

Este o pionieră în dezvoltarea noilor tehnologii care încearcă să readucă pe cât posibil cărțile în viața copii­lor. Ea s-a implicat din ce în ce mai mult în formarea celor mici, devenind o militantă în domeniul mate­maticii, al calculatoarelor, al cititului și al scrisului.

În prezent, își concentrează eforturile pentru sprijini­rea creării instrumentelor educaționale necesare celor interesați de ameliorarea educației lor financiare.

Această carte este dedicată părinților de pretutindeni, pentru că ei sunt cei mai importanți profesori ai unui copil.

Mulțumiri

Cum poți spune cuiva „mulțumesc” atunci când trebuie să mulțumești atâtor oameni? Categoric, această carte li se datorează celor doi tați ai mei care au fost pentru mine niște modele puternice, precum și mamei mele, care m-a învățat să iubesc și să fiu bun.

Și totuși printre persoanele direct răspunzătoare de faptul că această carte a devenit realitate se numără soția mea Kim, alături de care existența mea s-a împlinit. Kim este partenera mea în căsnicie, în afaceri și în viață. Fără ea aș fi pierdut. Îi mulțumesc părinților lui Kim, Winnie și Bill Meyer, pentru că au crescut o fiică minunată. Îi mulțumesc lui Sharon Lechter, pentru că a adunat fragmentele acestei cărți înregistrate în computer și le-a pus cap la cap. Soțului lui Sharon, Mike, pentru faptul că este un minunat avocat al proprietății inte­lectuale, și copiilor lor, Phillip, Shelly și Rick, pentru partici­parea și colaborarea lor. Îi mulțumesc lui Keith Cunningham, pentru înțelepciunea financiară și ideile pe care mi le-a dat; lui Larry și Lisei Clark, pentru că mi-au dăruit prietenia lor și m-au încurajat mereu; lui Rolf Parta, pentru geniul său tehnic; Annei Nevin, lui Bobby DePorter și lui Joe Chapon, pentru noi perspective asupra subiectului; lui DC și lui John Harrison, lui Jannie Tay, lui Sandy Khoo, lui Richard și Veronicăi Tan, lui Peter Johnston și lui Suzi Dafnis, lui Jacqueline Seow, Nyhl Henson, Michael și Monette Hamlin, lui Edwin și Camilla Khoo, lui K. C. See și Jessica See, pentru sprijinul profesional; lui Kevin și Sarei de la InSync, pentru strălucita grafică; lui John și Shari Burley, lui Bill și Cindy Shopoff, lui Van Tharp, Dianei Kennedy, lui C. W. Allen, Marilu Deignan, Kim Arries și Tom Weisenborn, pentru înțelepciunea lor financiară; lui Sam Georges, Anthony Robbins, Enid Vien, Lawrence și Jayne Taylor-West, lui Alan Wright, lui Zig Ziglar pentru limpezimea minții lor; lui J. W. Wilson, lui Marty Weber, Randy Craft, Don Mueller, Brad Walker, Blair și Eileen Singer, lui Wayne și Lynn Morgan, lui Mimi Brennan, Jerome Summers, dr. Peter Powers, Will Hepburn, dr. Enrique Teuscher, dr. Robert Marin, Betty Oyster, Julie Belden, Jamie Danforth, Cherie Clark, Rick Merica, Joia Jitahide, Jeff Bassett, dr. Tom Burns și lui Bill Galvin, pentru că mi-au fost niște prieteni minunați și mi-au susținut proiectele; Cen­trului Managerilor și zecilor de mii de absolvenți ai cursuri­lor „Tu și banii” și ai Școlii de afaceri pentru întreprinzători; și lui Frank Crerie, Clint Miller, Thomas Allen și lui Norman Long, pentru că mi-au fost niște extraordinari parteneri de afaceri.

Robert T. Kiyosaki

INTRODUCERE

Există o cerință

Oare școala îi pregătește pe copii pentru lumea reală? „În­vață cu sârguință, ia note mari și vei găsi o slujbă bine plătită, cu tot felul de avantaje”, obișnuiau să spună părinții mei. Scopul lor în viață era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari și mie, astfel încât noi să avem cele mai mari șanse de reușită în viață. Când, în sfârșit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoția mea, Universitatea de Stat din Florida, secția contabilitate - părinții mei își atinseseră scopul. Era încununarea reușitei vieții lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt ze­rouri”, și credeam că mă așteaptă o lungă carieră și o pensio­nare la o vârstă nu prea înaintată.

Soțul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Și Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi in­gineria și apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit și pensionarea timpurie garan­tată.

Deși am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne așteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că așa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creștea decât prin contribuțiile personale.

Michael și cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o ave­re ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune școli.

Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă dez­iluzionat de școală. Era plictisit și se săturase să învețe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viață?” - a protestat el.

Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poți merge la facultate.”

„Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.”

„Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns ușor panicată și îngrijorată, ca orice mamă. „Și dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogățești?”

Fiul meu mi-a zâmbit superior și a dat ușor din cap oare­cum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuție. S-a strâmbat și și-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înțelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea.

Deși deștept și plin de voință, el a fost întotdeauna politi­cos și respectuos.

„Mămico”, a început el. Urma să mi se țină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Privește în jurul tău; oamenii cei mai bogați nu s-au îmbogățit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan și la Madonna. Până și Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înființat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America și nu are decât treizeci și ceva de ani. Un jucător de baseball poate câștiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».”

Între noi s-a așternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinții mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas același.

O educație solidă și notele mari nu mai asigură reușita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noștri.

„Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine și ca tata. Voi câștigați o grămadă de bani și trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ți voi asculta sfatul, voi sfârși ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti și mai multe impozite și pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; știu totul despre restructurări și rentabilizare. Mai știu că absolvenții de facultate câștiga as­tăzi mai puțin decât câștigați voi atunci când ați terminat școala. Uită-te și tu la doctori. Nu mai câștigă nici pe departe ca altă dată. Știu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluții.”

Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluții, ca și mie de altfel. Sfatul părinților mei poate că era valabil pentru cei născuți înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuți într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur și simplu copiilor mei: „Mergeți la școa­lă, luați note mari și căutați-vă o slujbă sigură.”

Știu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privința studiilor.

Ca mamă, dar și ca specialist contabil, am fost întotdeau­na preocupată de lipsa educației financiare. Mulți dintre ti­nerii de astăzi au cărți de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ținut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcționează dobânda la cărțile de credit. Fără să aibă noțiuni financiare și fără să știe cum funcționea­ză banii, ei nu sunt pregătiți să înfrunte lumea ce-i așteaptă, o lume care accentuează consumul, și nu economiile.

Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranțe cu cărțile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-și distrugă aceste carduri deveni­te fără valoare, dar am căutat și un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privința problemelor financiare.

Anul trecut, soțul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoști”, mi-a spus el. „Se numește Robert Kiyosaki. Este om de afaceri și investitor și tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educațional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”

Exact ceea ce căutam

Soțul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educațional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o tes­tare a prototipului. Fiind vorba de un joc educațional, am în­trebat-o și pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la uni­versitatea locală, dacă nu vrea să participe, și ea a fost de acord.

La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărțite în trei grupuri.

Mike avusese dreptate. Era exact produsul educațional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm șobolan arătos în mijloc. Dar spre deose­bire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior și unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Șobolanului - și să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susținea că pis­ta rapidă simulează comportamentul oamenilor bogați în viața reală.

După care Robert ne-a explicat „Cursa Șobolanului”.

„Dacă veți analiza atent viața unei persoane de formație medie foarte muncitoare, veți întâlni o pistă similară. Copilul se naște și merge la școală. Părinții sunt mândri și încântați de­oarece copilul excelează luând note bune și foarte bune și este primit la facultate. Copilul termină studiile și, eventual, și le perfecționează, după care acționează conform programului dinainte stabilit: își caută o slujbă sigură sau o profesie. Co­pilul găsește această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, in­tră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri și încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai îna­inte.

Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează și ceilalți tineri, cunoaște alți oameni, își fixează întâlniri și uneori se căsătorește. Viața este minunată, pentru că acum și bărbații și femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toții simt că au reușit, îi așteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o mașină, un televi­zor, pleacă în vacanță și fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheață este enormă. Fericitul cuplu hotărăște că profesia este de o importanță vitală, în consecință mun­cesc tot mai mult, urmărind avansări și măriri de leafă. Leafa se mărește și mai apare un copil și nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc și mai mult, devin niște angajați și mai buni și mai implicați. Se reîntorc pe băncile școlii ca să se specialize­ze pentru a câștiga și mai mulți bani. Eventual, își mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar și impozitele, inclusiv pe proprie­tăți, respectiv pe terenul casei celei noi și mari. Cresc contri­buțiile la Asigurările Sociale și toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari și se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondu­rile mutuale și cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani și părinții încep să strângă bani pen­tru facultatea lor, dar și pentru pensie.

Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci și cinci de ani este prins acum în Cursa Șobolanului pentru tot restul vieții lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor și pentru bănci - plătind ipoteci sau cărțile de credit.