Fiul lui Pardaillan

FIUL LUI PARDAILLAN
I

Suntem la Paris, într-o dimineață limpede și însorită de mai, Henri IV domnind peste o Franță pacificată. Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forță de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiș spre casa din față.
Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Și acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adorație mută.
Tânăra fată roșește, pălește… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră și închide fereastra.
Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalță spre radioasa apariție o față abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloși și visători. La vederea grațioasei tinere, acești ochi de nebun prind viață și, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură:
„Cât este de frumoasă!…”

Cum pronunță aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se știe de unde.
Se rostogolește cu o agilitate surprinzătoare și se oprește în fața omului în adorație.
— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac!… Mereu adîncit în sumbrele voastre viziuni, deci!
Smuls brutal din visul său, Jean-Francois Ravaillac, fără a fi surprins, dar și fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:
— Bună ziua, frate Parfait Goulard.
În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin și, fără afectare, se îndepărtează în direcția străzii Saint-Honore, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.
Călugărul, a tras totuși cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.
îndepărtându-se, ei se încrucișează cu un personaj care discută aprins cu o matroană
demnă care, după toate aparențele este o mică burgheză.
Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schițează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.

Marele senior și însoțitoarea lui își continuă drumul, ajungând în fața micuței case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversația lor.
Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.
Discuția fiind încheiată, matroana urcă trei trepte și introduce cheia în broască.
Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul și se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mișcase:
„Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat!…”
El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâșnind din dinți:
„Ce face el aici, în fața ușii ei? Cine l-a chemat?…”
Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă și întinse mâna. Gest de adio? înțelegere încheiată? Acont primit? îndrăgostitul n-ar fi putut spune. în orice caz, o cunoștea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid și bâlbâia:
„Doamna Colline Colle!… Ah! pe toți dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet!…”
Și se repezi spre scări.

Exact în acest moment, trei bărbați se opriră în fața ușii sale. Ei rămaseră nehotărîți, neîndrăznind să tragă ciocănelul.
— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu-ești parizian, tu știi să vorbești…
Chiar! răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuși, după părerea mea, .dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe șanse să-l tragă cu cinste…
— Sunteți singurele pușlamale care vreți să mă puneți rău cu șeful… Știți voi, băiețași răi ce sunteți, că șeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în fața lui fără asentimentul său?… — Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini dorește să-l vadă chiar astăzi.
Ușa se deschide brusc, un uragan se năpustește peste ei, îi împrăștie cu brutalitate, trântindu-i în stânga și în dreapta.
— Este șeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.
Lucru curios, nu păreau nici mirați, nici uluiți. Fără îndoială, erau obișnuiți. Fără să întârzie prea mult, izbucniră toți trei:
— Să-l urmăm!…
Și se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „șeful” și de care păreau că se tem.

El parcursese deja cincizeci de pași, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.
— Hei! domnule grăbit! strigă gentilomul, îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.
Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâșnind din dinți.
Se trezi în fața unui gentilom de înaltă ținută, care putea să aibă șaizeci de ani, dar nu părea să depășească cincizeci. în orice caz, acest gentilom era dotat cu o forță uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistența îndrăgostitului nostru.
Gentilomul, foarte calm, fără mânie, îl privește cu răceală.
— Observ, domnule, că, dacă nu v-aș fi oprit, susceptibilitatea mea ar fi putut provoca o nenorocire ireparabilă. înțeleg să trec cu vederea bruschețea manierelor dumneavoastră. Dute tinere, de data aceasta cavalerul Pardaillan va uita impolitețea.
îndrăgostitul tresări violent.
Apropiindu-se de cavalerul Pardaillan, aproape atingându-l, privindu-l în ochi, mârâi:
— Vă rog să mă scuzați!… Dar eu, care nu sunt cavaler, eu, Jehan, căruia i se spune le Brave, nu voi ierta niciodată umilirea… Vă voi omorî, domnule!… Plecați, profitați de cele câteva ore care v-au mai rămas de trăit. Mâine dimineață, la ora nouă, vă voi aștepta în spatele zidului de la Chartreux… Iar dacă veți uita să veniți la întâlnirea pe care v-am dat-o, să știți că Jehan le Brave va ști să vă găsească, chiar dacă v-ați ascunde în fundul iadului!
Și se îndepărtă ca o fiară dezlănțuită.

Cavalerul Pardaillan ridică nepăsător din umeri și se îndepărtă liniștit, fluierând ușor o arie de pe vremea lui Charles IX. II
în timp ce Jehan le Brave în lipsa numelui să-i lăsăm acest semeț prenume îl căuta
pe cealaltă parte a străzii Croix-du-Trahoir, Fouquet revenise spre strada Saint-Honore.
El trecu fără să se oprească pe lângă călugărul Parfait Goulard, căruia îi adresă un semn imperceptibil și-și continuă drumul în direcția Luvrului.
De-abia trecuse când călugărul, înghiontindu-l pe însoțitorul său, îi șopti:
— Vedeți acest senior… acolo, în fața noastră… Este Fouquet, marchiz de Varenne, codoș, primul ministru al plăcerilor Maiestății Sale!
Deodată, călugărul se lovi peste frunte:
— Dar abia ne-am încrucișat cu el adineauri!… Era cu… stai puțin!… știu!… cu doamna Colline Colle, proprietăreasa acelei mici case în fața căreia l-am reîntâlnit, în mod sigur… Doamna Colline Colle are drept unică locatară o tânără… un înger de frumusețe, de puritate și de candoare… Garantez că marchizul a tocmit-o pe onesta matroană… Eh! eh!… probabil că în această seară, bunul nostru rege va trece pe aici… iar mâine este posibil să avem o nouă favorită!…
Umbra care ascultase conversația lui Fouquet de Varenne cu doamna Colline Colle ieșise din ascunzătoare atunci când marchizul se îndepărtase.

Era un om în floarea vârstei. Tâmple încărunțite, mai curând înalt, uscat, cu o musculatură admirabilă, cu mișcări suple, ușoare, la care se ajunge prin practicarea cu regularitate a tuturor genurilor de exerciții fizice. Fizionomia aspră nu era îndulcită de lucirea ochilor de jăratec.
Bărbatul rămase un moment gânditor, cu ochii fixați pe fereastra lui Jehan le Brave și, atunci când tânărul a trecut ca o rafală de vânt, el l-a urmărit mult timp cu o privire ciudată, teribilă, cu un surâs enigmatic, apoi se îndreptă cu pas sigur spre strada Saint-Honore și intră într-o casă impunătoare.
Această casă era domiciliul lui Concini…
Bărbatul rămase acolo o jumătate de oră, după care ieși și se îndreptă din nou, plimbându-se, spre strada l’Arbre Sec. Mergea cu nasul în vânt, fără un scop precis, cel puțin în aparență. Deodată, privirea i se îndreptă, cu aceeași expresie ciudată pe care am mai semnalat-o, asupra lui Jehan le Brave, care părea să caute pe cineva, după atenția cu care urmărea trecătorii. Bărbatul se apropie încet și puse mâna pe umărul tânărului care se întoarse brusc. Recunoscând cu cine avea de-a face, avu un gest de dezamăgire. Totuși, figura i se îndulci de un vag surâs și spuse:
— Ah! Tu ești, Saetta!… Speram…
— Ce cauți și ce speri, fiul meu?
— De ce îmi spui fiul tău? Știi bine că nu vreau!… De fapt tu nu ești tatăl meu!…
— Este adevărat, spuse încet Saetta, privindu-l cu o atenție crâncenă, este adevărat, nu sunt tatăl tău…

Cu toate acestea, când te-am adunat — în curând se vor împlini optsprezece ani de pe marginea drumului unde erai abandonat, aproape mort de frig și de foame, aveai abia doi ani… Dacă nu te luam, dacă nu te îngrijeam, veghind zi și noapte, căci ai fost bolnav de friguri care fără îndoială, te-ar fi răpus… dacă nu făceam toate acestea, erai mort… Și de atunci, cine a făcut din tine omul sănătos, robust, viguros, care ai devenit? Eu, Saetta!… Cine ți-a pus în mână această spadă și te-a învățat întregul alfabet al scrimei, cine a făcut din tine una dintre cele mai rafinate dacă nu chiar cea mai rafinată spadă din lume? Eu… Astăzi ești un viteaz fără pereche, puternic ca însuși Hercule, curajos, îndrăzneț; tu ești regele străzii, teroarea și disperarea poliției, admirația cerșetorimii care nu așteaptă de la tine decât un semn pentru a te proclama regele ei… Cine a făcut toate acestea?… Eu… Dar eu nu sunt tatăl tău… Nu-mi datorezi nimic.
Toate acestea au fost spuse cu o voce aspră, caustică. Jehan l-a lăsat să vorbească, fără să-l întrerupă și, în timp ce Saetta vorbea, și-a ținut privirea ațintită cu îndârjire asupra lui.
— Este adevărat… Tot ce spui este adevărat! Dar se pare că eu sunt un monstru… sau poate că m-ai ridicat prea sus, deoarece…
— Termină, spuse Saetta, cu un zâmbet sinistru.
— Ei bine, da, voi termina… Când mă privești, cum faci în acest moment, cu acest surâs satanic, când îmi vorbești cu acest ton malițios care mă înfurie, când mă numești fiul tău, cu această intonație ambiguă, simt, ghicesc că-mi ești cel mai periculos dușman… că tot ce ai făcut pentru mine ai făcut cu nu știu ce intenție ascunsă… teribilă poate… și apoi, simt cum mă cuprinde ura, dorința furioasă să te omor!…
Cu un calm de gheață, Saetta spuse:
— Cine te oprește?… Tu ai spada ta, eu pe a mea… Am fost maestrul tău, dar de mult timp m-ai depășit… Nu voi conta prea mult în fața ta.
— Pe toți dracii, răcni Jehan le Brave, tocmai asta mă oprește! Nu sunt un asasin!… Este singurul lucru pe care n-ai reușit să-l faci din mine!…

Surâsul lui Saetta deveni mai ascuțit și mai echivoc. Și brusc, schimbând tonul, cu o bonomie care mai păstra, fără voia lui, ceva dubios, îi aminti:
— Nu mi-ai spus ce căutai! Jehan se lovi peste frunte:
— Ce căutam? zise el cu o voce fierbinte. Un insolent care… Dar, mai întâi, cunoști forța mea musculară, nu-i așa? Tu ai crezut, și eu însumi am crezut, că nimeni nu este în stare sămi reziste!… Ei bine, aici, pe această stradă, m-am ciocnit cu un oarecare care m-a înhățat… și n-am putut să scap din această strânsoare…
Oh! exclamă Saetta cu emoție, ce spui?… Cunosc o singură persoană care are atâta
forță…
— Cunoști pe cineva care este mai puternic decât mine?
— Da.
— Numele lui?
— Cavalerul de Pardaillan.
— Pe toți dracii!… El este!… Insolentul meu!
— Oh! oh! făcu Saetta, și nimic n-ar fi putut reda tot ce conțineau subânțelesurile acestei onomatopei. îl cunoști pe Pardaillan?… L-ai văzut?… Pe el îl cauți?… pentru a te bate, pentru a-l omorî?… Hei, vorbește!
Și, de data aceasta, emoția sa era atât de puternică, încât Jehan fu tulburat.
— L-am întâlnit de curând, ți-am spus.
— Pe dracu!… Aceasta se va întâmpla… Și tu te vei bate?
— Da.
— Când?
— Mâine dimineață.
— Bine… în cazul acesta sunt liniștit.
— Liniștit?… de ce?… Ce vrei să spui?
— Simplu: mâine dimineață, Pardaillan nu va reuși nimic împotriva ta!
„Ciudat! murmură tânărul. Niciodată nu l-am văzut pe Saetta atât de emoționat… Și apoi?… Deci el mă iubește?… Da, fără îndoială… Altfel nu tremura așa pentru mine!… Nu mai înțeleg… Sunt într-adevăr nerecunoscător?…”
Și, cu voce tare, pe un ton brusc, dar îmblânzit, întrebă:
— Ai nevoie de bani?…
— Nu!… adică… tu dăruiești întotdeauna, răspunse Saetta punând în buzunar punga pe care tânărul i-o strecurase.
Jehan se îndepărta gânditor. Saetta aruncă înapoi o privire teribilă, scrâșnind din dinți:
„Mâine dimineață!… Va fi prea târziu!… Pardaillan nu va reuși nimic împotriva ta… pentru că tu vei aparține călăului…”
Și, înfășurându-se în manta, cu pasul său suplu și cadențat, se îndreptă spre Luvru.

descărcați cartea direct de aici:…