Istorie si mit în constiinta romaneasca
Aa
Istorie si mit în constiinta romaneasca de Lucian Boia
Prefață la ediția a III-a
Au trecut doi ani de când am scris lunga introducere pentru ediția a II-a a acestei cărți. Nimic esențial nu mai e de adăugat. Totuși, între timp s-a petrecut o întoarcere politică: revenirea la guvernare (în urma alegerilor din noiembrie-decembrie 2000, dezastruoase pentru „regimul Constantinescu”) a președintelui Ion Iliescu și a Partidului Democrației Sociale (PDSR), rebotezat recent cu un nume de factură mai europeană: Partidul Social Democrat (PSD). Într-un context socio-politic echilibrat, un asemenea eveniment nu ar fi avut mare lucru de a face cu problematica lucrării mele. În România însă, are. Dependența românilor față de Putere atinge, printre multe alte sectoare, și istoria.
Guvernarea Constantinescu, altminteri dezamăgitoare, s-a remarcat cel puțin prin două calități: deschiderea europeană și renunțarea Puterii de a se mai amesteca în treburile intelectuale. În aceste privințe, frontiera anului 1996 a fost sensibilă. Până atunci, presiunea naționalistă se manifestase virulent (cu sprijinul, direct sau indirect, al autorității). Era de văzut cum se vor comporta cei reveniți la putere. La capătul unui an, se poate constata că roata nu s-a mai întors la momentul 1996. În plan extern, integrarea europeană obligă, iar în interior actualii guvernanți s-au îndepărtat de foștii aliați (faimosul „patrulater roșu” de până în 1996), și îndeosebi de ultranaționalista „Românie Mare”, mer gând în „cealaltă” direcție până la o surprinzătoare „semialianță” cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
Să nu confundăm totuși „credința” cu „tactica”. Pentru mulți responsabili politici (și pentru mulți români – în fapt, aș îndrăzni să spun, pentru cei mai mulți), integrarea europeană seamănă mai mult cu o căsătorie din interes decât cu una din dragoste (și în acest caz, cu atât mai bine dacă, așa cum se spune uneori, căsătoriile din interes sunt cele mai reușite!). A trecut ceva vreme de la 1900, când elita românească iubea cu adevărat Occidentul, atașată nu în primul rând de bogăția, ci de valorile sale. Actuala clasă conducătoare este structural naționalistă, dar angajată deja pe un drum obligat, care duce spre Occident.
Din această contradicție decurg și notele false: un naționalism îmblânzit prin europenism, și un europenism diluat prin naționalism. Iar Puterea se pare că nu vrea să lase în pace istoria. Dacă „renunțăm” la atâtea „particularități” în favoarea proiectului european, măcar istoria să ne rămână!
Ioan Scurtu, în prezent cel mai oficial dintre istoricii români (consilier prezidențial în probleme de învățământ și cercetare) și cu o certă influență în universitate, cercetare și școală (șef al Catedrei de istoria românilor la Facultatea de Istorie a Universității din București, director al Institutului „Nicolae Iorga”, președinte al Societății de Științe Istorice…), a anunțat deschis proiectul pe care-l susține într-un foarte comentat interviu apărut în Adevărul literar și artistic (numărul din 3 aprilie 2001). Patru sunt „pilonii” existenței noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independența și unitatea. Exact cei invocați în epoca Ceaușescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceaușescu însuși. Mai aflăm că orientarea istoricilor care gândesc altfel „nu este întâmplătoare, nu este modul gândirii câtorva persoane răzlețe, ci este o acțiune programată, care – sub pretextul «demitizării» – vizează minimalizarea și chiar distrugerea valorilor naționale”.
Fiindcă tot vorbim despre mituri, mitul conspirației și psihoza conspirativă aparțin unei specii mitologice bine cunoscute (care, din fericire, astăzi, nu-i mai aruncă pe „ceilalți” în închisoare, ca înainte de 1989). În rest, nu este cazul să revin la ceea ce am tratat pe larg în carte: sensul mitologic al unității, continuității și al celorlalți „piloni”. Mă miră – de fapt nu mă miră prea tare absența, printre aceste direcții fundamentale ale istoriei românești, a rolului românilor în apărarea, aici, la frontierele continentului, a civilizației europene („misiune” insistent pusă în evidență de istoricii noștri încă din secolul al XIX-lea). Uitarea mi se pare semnificativă: toate marile valori invocate, fără excepție, sunt strict naționale, niciuna europeană!
Intervențiile „istorice” ale Puterii, cu deosebire ale președintelui și primului-ministru, sunt relativ numeroase, unele semănând a „mustrări” sau a „recomandări” adresate istoricilor (cu eficiență garantată asupra profesorilor de istorie din școli, care au o lungă tradiție de supunere față de autoritate). Sensul acestor intervenții este pronunțat național și mai puțin european. Manifestările închinate lui Mihai Viteazul în vara anului 2001 se înscriu perfect în tipologie. „Românul” Mihai trece cu mult înaintea „europeanului” Mihai (chiar cu o tentă „antieuropeană”, odată ce „ceilalți” se fac vinovați de eșecul românilor la 1600 și de uciderea voievodului). Nu e cazul să mai spun că Europa era pe atunci un concept funcțional, în timp ce nu exista încă nici cuvântul „România”. Aceasta nu înseamnă că nu suntem atașați de ceea ce înseamnă astăzi România: „dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici”, vorba lui Eminescu.
Tot cu prilejul „acțiunii Mihai Viteazul”, președintele României i-a mustrat pe istoricii care vorbesc despre „mitul lui Mihai Viteazul” (deși nu am fost nominalizat, simt că admonestarea mi se adresa). Transfigurarea mitică nu e la îndemâna oricui: ·puțini muritori își prelungesc existența în mit; Alexandru cel Mare și Napoleon sunt modelele desăvârșite ale acestui gen de supraviețuire. O națiune trăiește prin eroii săi mitificați, nu prin eroii morți „definitiv” și rămași doar în paginile dicționarelor. Credeam că și Mihai Viteazul aparține acestei specii rare, credeam că i se datorează și lui unirea din inima românilor și marea unire de la 1918. Dacă însă nu e voie…
Comemorarea lui Mihai s-a încheiat apoteotic, prin reunirea, „în umbra lui”, a unor persoane pe care românii nu le văzuseră nicicând împreună și nici nu-și închipuiau că le vor vedea vreodată: președintele Ion Iliescu, fostul președinte Constantinescu, regele Mihai și patriarhul Teoctist. Și dacă există totuși un mit al lui Mihai? Oare fără acest mit, am fi văzut așa ceva? A fost un interesant episod mitologic: chemarea, prin Mihai, la solidaritate românească, dincolo de neînțelegerile care-i separă pe români și de dificultățile care-i frământă. Nu însă și eficient, mă tem: prea grave sunt astăzi problemele României pentru ca Mihai Viteazul să le poată rezolva.
În toate aceste reconstituiri istorice, Europa apare ca o construcție străină: spre care ne îndreptăm, dar căreia avem mereu câte ceva să-i reproșăm. Am remarcat o declarație a primului-ministru Năstase: e cazul, spunea el, ca marile puteri să ajute România fiindcă tot ele au nedreptățit-o în atâtea rânduri. Până la marile puteri, cred că și românii s-au nedreptățit singuri nu în puține ocazii, iar de clasa lor conducătoare să nu mai vorbim. Prea multă energie consumată pentru a ne plânge noi înșine de milă; ar merita să fie transferată această energie într-un proiect pozitiv.
Revine în prim-plan și mareșalul Antonescu. În ce-l privește, românilor li se propun două versiuni, extreme și opuse: criminal de război sau erou național. Pentru Occident, Antonescu rămâne pe lista criminalilor de război; reabilitarea lui (mai ales când se invocă destul de des, și cu exagerările de rigoare, antisemitismul „structural” al românilor) nu ar fi în favoarea țării și îndeosebi a integrării ei „euroatlantice”. Prim-ministrul a tras concluziile politice care se impun, afirmând imposibilitatea, în contextul actual, de a întreprinde ceva în favoarea lui Antonescu.
Parcă pentru a-i da replica s-a programat, aproape instantaneu, la televiziunea națională, filmul, din 1993, al lui Sergiu Nicolaescu, Începutul adevărului. Oglinda, în care mareșalul are o partitură valorizantă, apărând ca un măreț erou tragic, prins într-o cursă de istorie. Simpatizanți ai lui Antonescu se întâlnesc în clasa politică românească, nu în ultimul rând în partidul de guvernământ și, ceea ce nu prea se spune, în armată (un fost șef al statului-major a fost prins pe picior greșit în timp ce participa la o comemorare pro-Antonescu).
Dar relația privilegiată cu mareșalul continuă să o aibă Partidul România Mare. Gheorghe Buzatu, istoricul specializat în Antonescu, este unul dintre liderii „României Mari” (inclusiv vicepreședinte al Senatului din partea acestui partid). Ca istoric, el ține să precizeze că are asupra lui Antonescu privirea „obiectivă” a omului de știință. Obiectivitatea îi poate fi bine urmărită în sinteza pe care a publicat-o împreună cu Ioan Scurtu: Istoria românilor în secolul al XX-lea, 1918-1948 (1999). Prezentării echivoce (și până la urmă mai curând binevoitoare) a legionarilor în prima parte a lucrării, îi urmează, în partea a doua, aparținând lui Buzatu, o evocare greu de imaginat a perioadei 1940-1944: niciun cuvânt despre crimele legionare (nici măcar asasinarea lui Iorga) și niciun cuvânt despre „problema evreiască” și politica lui Antonescu în această privință. M-aș fi așteptat la minimalizări sau justificări; soluția a fost însă mult mai radicală: subiectul a dispărut, nu mai există!
A fost Antonescu un criminal de război sau un erou național? Poate că a fost și una, și alta. Sau poate că nu corespunde întru totul nici uneia dintre aceste etichete. A trimis la moarte un mare număr de evrei, de altfel și de români (aruncați în măcel prin decizia lui exclusivă). A urmărit însă un incontestabil țel patriotic: refacerea României Mari și înlăturarea pericolului „de la Răsărit”. Depinde cu ce balanță cântărim. Ne-am obișnuit ca tot ce este „național” (ideologia națională, eroii naționali) să aibă doar conotații pozitive; națiunea a justificat însă și războaiele, și excluderea „celorlalți”. Echivocul condiției lui Antonescu corespunde echivocului însuși al proiectului național, împins uneori la limitele lui extreme. Nu trebuie ignorat nici contextul special al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un război total, când viața umană nu mai însemna mare lucru. Stalin s-a aflat atunci de „partea cea bună”, ceea ce nu-l împiedică să fie mai aproape de tipologia „criminalului” decât Antonescu. Nici anglo-americanii nu au fost chiar fără reproș: bombardamentele lor deliberate asupra populației civile (astăzi ar fi considerate crime de război) au ucis sute de mii de oameni, din Germania până în Japonia (inclusiv în România).
Nu-mi vine totuși să cred că oamenii politici duc chiar atât de tare grija lui Mihai Viteazul sau a mareșalului Antonescu. Îi utilizează, ca prin ei să transmită mesaje, mult mai convingătoare decât rostite în nume propriu. Oamenii ar trebui să învețe să se apere de manipularea prin istorie. Să-și dea seama că prin Mihai Viteazul receptează un mesaj de unitate națională și mai ales de solidaritate în jurul Puterii, iar prin Antonescu – în varianta „României Mari”- un apel naționalist și autoritar.
Revine în discuție și sistemul manualelor „alternative”, aplicat în 1999. Actualii responsabili ai educației urmăresc restrângerea numărului de manuale paralele și, în fapt, a diversității lor. Nu o revenire la manualul unic, dar nici chiar atâta diversitate! Se vor reface, cu siguranță, și programele, în primul rând cele mai delicate, care sunt „istoria românilor” și „literatura română”. Opoziția de acum doi ani (puterea de astăzi) își exprimase fără echivoc, cu prilejul scandalului manualelor (pentru detalii, vezi „Introducerea” la ediția a II-a), antipatia față de noua abordare a istoriei. Nu vreau să spun că aceasta ar fi fost fără cusur. Programa instituită atunci, pentru ultima clasă de liceu, s-a axat strict pe o istorie structurală, sensibil orientată spre cultural și mai puțin spre politic, și cu atenție minimă acordată evenimentelor și personalităților (în spiritul „școlii de la Annales”, în care unii istorici români văd expresia ultimă a modernității istoriografice, punct de vedere cam exclusivist). Cred că ar fi fost mai potrivită nu marginalizarea, ci tratarea inteligentă a politicului, evenimentelor și „eroilor naționali” (a căror pondere, în istoria „reală” sau în imaginarul oamenilor, nu e nesemnificativă). Oare, odată refăcută, programa se va așeza pe cei patru „piloni”: vechimea, continuitatea, independența și unitatea? Ar fi un regretabil pas înapoi, intelectual vorbind penibil, spre un gen de istorie de multă vreme depășit. Dacă vrem să intrăm în Europa, de ce oare nu ne place și istoria de tip european?
Din păcate, România nu-și va căpăta echilibrul istoriografic decât atunci când va ajunge într-o situație de echilibru politic și economic. Când nu vor mai acționa toate frustrările care astăzi își caută încă o compensare în istorie. În urma integrării europene va dispărea probabil și rațiunea de a fi a tradiționalei dispute românești între autohtoniști și „europeniști”.
(decembrie 2001)
Post-scriptum
Principalul eveniment istoriografic al începutului de an 2002 a fost lansarea primelor patru volume (până la Mihai Viteazul) ale sintezei colective Istoria românilor, apărută sub egida Academiei Române. Sunt anunțate încă patru volume (până la 1948). Cât despre perioada comunistă, cei interesați sunt avertizați să mai aștepte (nu e încă momentul!). Nu contest nicidecum valoarea individuală a mai multor contribuții adunate în această sinteză. Contest însă ideea însăși a unei istorii oficiale (descendentă în linie directă din proiectele similare ale epocii comuniste). A unei sinteze care, în plus, ar mai fi și obiectivă, așa cum a ținut să precizeze însuși președintele Academiei. Firește, dacă e oficială, cum să nu fie și obiectivă! De la un autor la altul, „tratatul” acceptă o oarecare diversitate a spațiului geto-dacic, refuză însă orice nuanțare în problema continuității și îi atribuie lui Mihai Viteazul făurirea unui stat căruia îi zice „Dacia românească” (mă întreb ce ar fi înțeles voievodul din această sintagmă!). Aș spune că, în ansamblu, tonul e mai puțin naționalist ca sub Ceaușescu și mai naționalist ca la 1900.
Comemorării unirii la 24 ianuarie i s-a acordat în 2002 parcă mai multă importanță. Președintele Iliescu i-a denunțat pe cei care atentează astăzi la unitatea țării. Principalii atentatori mi se par însă a fi corupția și sărăcia. Ca și deziluzia crescândă a oamenilor, greu de tratat cu discursuri naționaliste. Potrivit unui sondaj recent, 41 dintre copii și adolescenți ar dori să nu mai trăiască în România! Abuzul de românism și detașarea de România sunt atitudini mentale extreme, care se stimulează reciproc și dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate.
(februarie 2002)
După trei ani - Introducere la ediția a II-a
Povestea unei cărți
Doar această nouă introducere deosebește a doua ediție de cea dintâi. Ar fi fost multe de adăugat, și poate de modificat sau de nuanțat. M-am gândit însă că textul trebuie să rămână așa cum a fost, așa cum am înțeles să-l alcătuiesc cu trei ani în urmă. Cu atât mai mult cu cât cartea a devenit aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai aparține. Contez, așadar, pe introducere pentru a spune ce mai am de spus, cu privire la carte, la istoria ei și la controversele istorico-culturale pe care le-a suscitat.
Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate atacuri. Le simțisem gustul puțin mai înainte, când publicasem, împreună cu studenții mei, la Editura Universității din București (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice românești. Emisiunea militară Pro Patria (dispărută între timp) mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis la o oră de vârf pe programul național de televiziune: militari și civili s-au întrecut în a spune despre mine (în absența mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se pare, în bazele ideologiei naționale și ale identității românești (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea fi decât una singură, și anume aceea pe care o „știau” acuzatorii mei). Nu ar mai fi fost decât un pas – și nu prea mare – până la trădarea de patrie. Militarii se constituiau în instanță istoriografică: ce putea fi mai grăitor atât pentru starea confuză a democrației românești, cât și pentru disprețul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în termeni similari. Studenții au avut și ei parte de necazuri cu câțiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă). Am constatat atunci ce înseamnă să te trezești singur într-o asemenea situație (o singurătate pe care, recunosc, eu însumi o cultivasem). Adversarii sunt, de regulă, mai prompți decât susținătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă așteptasem la un asemenea tapaj. Urmărisem țeluri pur profesionale, și nicidecum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice. M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi trebuit să știu (asta era în fond teza pe care o susțineam!) că istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii și de politică. Cu atât mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific, prin proprie experiență, gradul înalt de sensibilitate socială la istorie.
Viața rezervă surprize. Una dintre cele mai neașteptate – pentru mine – s-a dovedit excepționala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariția ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuție în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii românești. Se vede că răspundea unui orizont de așteptare. Ceva nu era în regulă cu istoria învățată generații de-a rândul. Dar ce anume? Îi revenea, firește, unui istoric să identifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului. Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent, despre ei înșiși. Cartea țintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenția. Nu doar istoria era în discuție, ci cultura românească în ansamblu și conștiința de sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu încetau să scoată în evidență noutatea și necesitatea demersului, m-a impresionat articolul publicat de Mircea Iorgulescu în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub titlul „În sfârșit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în sfârșit”. „În sfârșit – sublinia el – a apărut cel dintâi examen critic radical și sistematic al culturii române de astăzi.” Mai puțin entuziaști s-au arătat istoricii (cu unele excepții, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înțeles: perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită din prezent și în imposibilitate de a se desprinde de mediul social și cultural care o produce, nu este de natură să-i încânte pe profesioniști: lor le place să creadă într-o istorie științifică și obiectivă (justificându-și astfel propriul statut profesional). Rămâne doar să se mai explice cum această istorie științifică și obiectivă este mereu altfel. Nu eu am relativizat istoria! Așa este ea; în ce mă privește, nu fac decât s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absența aproape totală a atacurilor (atât de frecvente cu puțin timp înainte). Cartea a beneficiat – nu știu dacă întru totul în avantajul ei – de foarte multe laude și prea puțin de o controversă pe măsură. Voci ostile s-au auzit timid și izolat, poate și în contextul unei replieri strategice generale în urma alegerilor din noiembrie 1996, care au îndepărtat naționalismul agresiv de pârghiile puterii pe care le deținuse până atunci. Va veni oare o replică – întârziată – după alegerile din anul 2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public. Patru tiraje succesive și 9000 de exemplare epuizate în doi ani (cifră considerabilă pe piața cărții în România) dovedesc că Istorie și mit… și-a făcut intrarea în „conștiința românească”. Mă bucură cariera cărții; rămâne să mă obișnuiesc (dar nu cred că voi reuși) cu inedita calitate de „persoană publică” pe care nu mi-am dorit-o și nu mi-o doresc. Acestor reticențe li se datorează și rarele mele apariții la televiziune. Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărți cartea de autor!
Demitizare?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie și mit… A avut un rol declanșator. Îmi place să cred că nu am scris degeaba și că cel puțin unele dintre noile abordări istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de inocență și am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes și adesea cu mirare cariera cuvântului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe coperta cărții mele, a ajuns repede la modă, cu tendința unei adevărate inflații și a unei pronunțate lipse de scrupule în utilizarea lui. Demitizatorii sunt în plină activitate; li se opun, nu mai puțin activi și vehemenți, susținătorii mitologiei naționale, în viziunea cărora miturile exprimă esența noastră românească, drept care nu avem voie să ne atingem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai sunt, desigur, și susținători intransigenți ai unei istoriografii românești fără prihană, unde totul e adevărat și nimic mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existența unei doze de mitologie. Spun doar atât: că nu este bine să o demolăm! Atitudine care deja nu mai este științifică, ci aproape mistică.
„Vânătoarea de mituri – scrie o autoritate culturală ca Eugen Simion, președinte al Academiei Române – este o acțiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a națiunii.”[1] Să înțelegem că n-avem nevoie de istorici inteligenți („patriotismul” fiind suficient)? Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea, se alunecă ușor de la „mitificare” la „mistificare”, și invers. Eugen Simion îmi rezumă argumentația într-un spirit pe care nu mi-l recunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitizată și, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica și de a o judeca cu luciditate…”
Să facem totuși distincția între cuvinte și concepte. Mistificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de eficiență), care nu are nimic de a face cu substanța subtilă a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înșelătorie, dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, definind sau ilustrând o mare credință care îi animă pe oameni. Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri (profitându-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de prejudecățile, de speranțele și de iluziile lor), dar confuzia nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea vânând minciuni, încerc să deslușesc marile tendințe mitice, inerente sufletului uman și conștiinței comunităților.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mituri, demitificări și demistificări nu mi-a cerut părerea (și nici nu era cazul să o facă). Nu sunt și nu aspir să fiu șef de școală. Sunt responsabil exclusiv pentru scrisul meu și ideile mele. Așa încât, simt nevoia să fac cel puțin două precizări.
Mai întâi, adaptarea, deformarea și mitificarea istoriei se înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aș fi identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mâniat foarte (cum pot fi românii tratați cu o asemenea lipsă de respect?!), iar alții s-au bucurat (bine că, în sfârșit, li se arată românilor greșelile făcute și drumul cel drept). Ar trebui și unii, și alții să se întristeze și să se bucure mai puțin. Nu doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea pentru a evita orice confuzie și a duce gândul până la capăt, până la maxima generalizare, am publicat, un an după Istorie și mit… eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune. Cele două cărți ar câștiga citite împreună, poate chiar în ordinea inversă a apariției lor.
În al doilea rând, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul de demitificare. Vreau să fiu bine înțeles: nu am pornit un război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de imaginar (și nu numai, și nici în primul rând, de imaginarul istoriei românești), și știu prea bine că nu se poate trăi în afara imaginarului și a mitologiei. De aceea omul este om și nu este animal sau robot. Nu am propus niciun moment anularea miturilor, ci pur și simplu interpretarea lor istorică. Știu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu, ca istoric, nu-mi justific existența fără să încerc să le înțeleg. Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie. Așa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpretez? Încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim eufemistic) neinteligentă? Și chiar nu suntem capabili să privim în același timp din două unghiuri, și „poetic”, și rațional? Trebuie să sacrificăm inteligența numai pentru a salva poezia? Nu le putem salva pe amândouă?
Într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitizarea”[2], criticul Alex Ștefănescu face un rechizitoriu cercetării raționale a miturilor, punând, se înțelege, tentativele demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian Boia a dobândit rapid notorietate supunând unei analize lucide, duse până la cinism, mituri ale istoriei”). Argumentul este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. Îl îndemn să se liniștească: nimeni nu va reuși vreodată să le răpească oamenilor iluziile! Și dragostea este iluzie, explică Alex Ștefănescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Firește că o acceptăm – și încă cum! –, dar crede autorul articolului că partea fiziologică și psihologică a atracției dintre sexe ar trebui ignorată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coș cărțile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex Ștefănescu, și cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt, ea există pentru noi, și e de ajuns. Și atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună știință, numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu împărtășesc intoleranța demitizatorilor față de mituri, dar nu înțeleg nici intoleranța antidemitizatorilor față de un demers științific cu totul firesc.
Eminescu
Spiritele s-au încins, până la incandescență, în jurul lui Eminescu. Într-adevăr, niciunul dintre miturile românești nu de pășește încărcătura emoțională a mitului eminescian. Poetul național nu este perceput doar ca poet de valoare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol al națiunii române, expresie concentrată, supremă, a românismului. Nu are rost să mai spun (sau totuși are?) că nu așa a fost văzut în timpul vieții lui și poate nu va mai fi văzut așa la un moment dat. Mitul a fost creația momentului 1900 și, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate sau nu să mai corespundă sensibilității de azi ori de mâine. În jurul lui Eminescu se desfășoară un joc cam pueril și cu siguranță nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, intelectuale și chiar fizice, în timp ce alții nu acceptă să coboare nici cu o treaptă din înălțimea mitului și vor să ne convingă că n-avem voie să ne despărțim de Eminescu.[3] Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acordat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chișinău; poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „În ce-l privește pe Eminescu, aici sunt două aspecte. Este poetul Eminescu și Eminescu-ideologul. Mulți dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autohtonistă și xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nicio vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural și politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspectiva sfârșitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost „descoperit” de valul naționalist de după 1900. Iar acum este promovat tot de naționaliști. Este o manipulare: așa a spus poetul național, înseamnă că acesta este adevărul absolut, trebuie să ne închinăm cu toții. Pe de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirată. Rămâne însă de văzut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu, Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred că îi simt poezia, îi știu o mulțime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă uneori dacă nu reprezint ultima generație care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. Gusturile evoluează. În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid să spunem că nu are voie să fie așa. Va fi cum va fi. În mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Eminescu-poetul; se vor găsi mereu naționaliști care să-l folosească drept stindard.”
Anii interbelici și comunismul
Tentația de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o înclinare specific românească. Genul acesta de polarizare aparține imaginarului în genere. Dar cu cât o societate este mai conflictuală – cazul societății românești de astăzi –, cu atât soluțiile extreme, lipsite de nuanțe, riscă să fie mai prezente. Perioada interbelică și anii comunismului – așadar istoria recentă, în raport cu care interesele și opțiunile ideologice se manifestă nemijlocit – beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate.
Discuția este nesfârșită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale.[4] Vârsta de aur a României, a culturii românești, a democrației românești? Sau, dimpotrivă, o societate care, dincolo de fațadă, ascunde o serioasă rămânere în urmă și tot felul de derive în raport cu principiile democratice?
Judecățile opuse sunt drepte și nedrepte în același timp. România de atunci a fost România de atunci. Lumea de atunci – pretutindeni – nu mai este lumea de astăzi. România interbelică – cu toate cele bune și rele ale ei – nu mai poate fi un model util. Dar și criticile excesiv de severe depășesc măsura. Ele definesc opțiuni prezente, păcătuiesc tocmai prin lipsa simțului istoric. Deficitul de democrație, naționalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere, nu în particular România, și nu este echitabil să judecăm asemenea disfuncționalități sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (și ele mai curând ideale decât efective). România din epocă era o societate contradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană (deși nu complet lipsită de prejudecăți și reflexe autohtone) și un cadru instituțional și cultural modern, pe de altă parte, o incontestabilă întârziere istorică în straturile profunde ale țării, în ciuda unui ritm relativ susținut de modernizare (procent foarte ridicat al populației rurale, procent încă mare de analfabeți, comportament demografic tradițional: natalitate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în privința mortalității infantile).[5] Acest „primitivism” al României profunde a justificat și a permis devierile autoritare; a fost și baza pe care s-a construit comunismul românesc, de unde și aberațiile suplimentare ale acestuia (dispariția aproape completă a unei elite prea subțiri, a tradiției culturale și politice, a unui mod de viață, dezrădăcinarea și manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste contradicții ale vremii, ca și din ale noastre, ale celor care privim spre ea, nu pot rezulta decât imagini multiple și contradictorii.
La fel și cu privire la comunism. Condamnare fără apel de pe o parte, dar și tentative de reabilitare, dacă nu globală (democrația fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puțin segmențială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau de alții – de la cultură până la industrie sau la politica internațională – ar rezulta că a fost mai curând bine decât rău, și atunci ne-am putea întreba de ce totuși a căzut comunismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filosofic, cum s-ar spune). Ei s-au ridicat împotriva consecințelor comunismului, refuzând să mai suporte cumplita degradare a condițiilor de viață. Astăzi tot ei nu mai sunt dispuși să accepte sărăcia de dragul democrației. Potrivit sondajelor de opinie, cel puțin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie, dar și de inadaptarea la o societate deschisă (dovadă că o întâlnim și în partea răsăriteană a Germaniei, care numai săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică și morală asupra comunismului și aprecierea atitudinii oamenilor față de comunism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem imoral și păgubitor, și alta este să considerăm că toți românii ar fi judecat așa. A existat o rezistență anticomunistă: unii o minimalizează sau chiar o contestă, alții, dimpotrivă, o valorizează peste ponderea ei reală. A existat, chiar fără rezistență deschisă, și o neaderare de ordin intelectual și individual la comunism. „Rezistența românească” este un capitol care își are partea lui de adevăr, dar și de mitologie. În genere, „rezistențele” sunt amplificate în imaginar. Așa au procedat și occidentalii, reconstituindu-și „rezistența antifascistă”. În fapt, în orice societate, cei care rezistă reprezintă o minoritate față de cei care cedează, se acomodează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate sunt cu siguranță mai numeroși decât românii care au rezistat în munți.
[1] Eugen Simion, „Mit, mitizare și demitizare”, în Curentul, 22 iulie 1999.
[2] România literară, 21 -27 octombrie 1998.
[3] Pentru demitizarea poetului, vezi foarte controversatul număr „Eminescu” din Dilema, 27 februarie-5 martie 1998, iar pentru susținerea mitului, ancheta din Caiete critice, nr. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu – un model depășit?”).
[4] Un interesant dosar pe această temă („Vârsta de aur dintre cele două războaie”), în Dilema, 27 noiembrie-3 decembrie 1998.
[5] Aceste trăsături puternic tradiționale ale unei societăți încă insuficient angrenată în modernitate sunt ilustrate prin numeroasele statistici grupate în capitolul „Populația României” din Enciclopedia României, vol. I, București, 1938, pp. 134-160.
