Opere vol.1

Opere vol.1 de Nikolai Gogol 

SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA

POVESTIRI SCOASE DE PRISĂCARUL PANCO ROȘCOVANUL

PARTEA ÎNTÂIA

Predoslovie

Ce bazaconie o mai fi și asta: „Serile în cătunul de lângă Dicanca”? Ce fel de „Seri”, rogu-vă? Și iată, colac peste pupăză, le-a mai scos la iveală și-un prisăcar. Doamne ferește! Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâște pentru pene, că peticăria prefăcută în hârtie n-ajunge, că nu-s destui geanabeți care să-și fi mânjit pân-acum degetele cu cerneală. A mai trebuit să-i vie și unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor! De stăm și judecăm, atâta hârtie de tipar s-a izvodit, că nu te mai taie capul ce să-nvelești cu ea.

Întâmpinarea asta o așteptam de-acum o lună. Adică, vreau să spun că e destul ca fratele nostru, săteanul, să-și scoată capul din bârlogul lui și să iasă în vileag, c-apoi ține-te Doamne! E tot una cum se-ntâmplă uneori când te duci la palatul vreunui pan din cei simandicoși: s-adună toți în jurul tău și încep a te lua peste picior. Și-aș mai zice, dacă cei ce te iau la vale ar fi cel puțin dintre slugile mai breze! Dar nu, până și-un plodan în zdrențe, un târâie-brâu care-și pierde vremea în ograda din dos, până și acela nu te iartă. Toți te încolțesc și-ți dau copite. „Încotro o iei? Și cu ce treabă ai venit, mă rog? Ian te cară de-aici, mujicule!” V-aș putea spune… Da’ ce să mai vorbesc? Mai lesne-mi vine să mă duc de două ori pe an la Mirgorod, unde de cinci anișori n-am mai dat ochii nici cu pisarul de la judecătoria județeană, nici cu preasfinția sa arhiepiscopul, decât să mă arăt în lumea asta suspusă. Dar de întâmplat și te-ai arătat, apăi vrei nu vrei, vorbește!

La noi, dragi cititori, iertați de-ndrăzneală că vă zic așa (mai știi, poate să mă bănuiți că un prisăcar vorbește cu dumneavoastră cum ar vorbi c-un cumătru sau cuscru de-al lui), la noi în cătun e obicei din vechi ca îndată ce și-a gătit mujicul muncile la câmp și s-a suit pe cuptor să hodinească cât mi ți-i iarna de lungă, iar noi ăștia, prisăcarii, am pus albinele în temnice la iernat, când cocostârc pe cer și pară-n pom nu mai zărești, în fapt de seară, nu se poate să nu vezi pe undeva, în vreun fund de ulicioară, licărind o luminiță. De departe auzi cântece și râsete, zdrăngănit de balalaică, uneori și de scripcă, larmă de glasuri, tămbălău… Asta-i la noi șezătoare. Șezătorile noastre (iertați-mi vorba) seamănă și nu prea cu balurile dumneavoastră. Dumneavoastră vă duceți la bal să dați din picioare și să căscați în palmă. La noi, când s-adună grămadă fetele într-o odaie, nu vin cu gând de țupăială, ci vin cu fusul și cu roata de tors. La început pare că-și văd de treabă. Fusurile sfârâie, cântecele se țin lanț și niciuna nu-și ridică ochii de pe lucrul ei. E destul însă ca flăcăii și scârțacul[1] să deie buzna în odaie, ca să înceapă larma, să prindă a zburda și a se porni pe năzdrăvănii, că ți-e peste mână să le pomenești.

Dar și mai frumos e când s-adună ciotcă[2] la ghicitori sau numai la taclale. Doamne Dumnezeule! Câte nu spun! Câte basme uitate nu dezgroapă! Și ce de strășnicii nu izvodesc! Mă chitesc că nicăieri nu se povesteau atâtea minunății ca la șezătorile de la prisăcarul Panco Roșcovanul. De ce m-a poreclit lumea Panco Roșcovanul, zău nu pricep. Mie-mi pare că păru-mi e mai mult cărunt decât roșu. Dar să nu vă fie cu supărare, așa-i obiceiul la noi. Dacă au apucat oamenii să-i pună cuiva o poreclă, cu ea rămâne câte zile are. Se întâmpla ades, în ajun de sărbătoare, să se adune oamenii în coliba prisăcarului; când se așezau în jurul mesei, știu c-aveai ce asculta. Ce-i drept că nu erau oameni de duzină, săteni de rând. De bună seamă, oaspeți ca ei ar fi fost o cinste și pentru unul mai dihai ca un prisăcar. Iaca, de pildă, îl știți pe Foma Grigorievici, psaltul bisericii din Dicanca? Ehei, strașnic cap! Și ce istorii mai știa! Două din istoriile lui le găsiți chiar în cartea asta. Nu punea niciodată pe el halat de pichire, după cum vedeți la mulți dintre psalții de țară. De veneai la el într-o zi de lucru, te primea totdeauna într-un caftan de postav scump, de culoarea chiselului rece, pentru care plătea la Poltava șase ruble arșinul. Nu era om în cătun să poată spune că ciubotele lui duhnesc a dohot[3]; în schimb, toți știau că le ungea cu untura cea mai bună, pe care nu mă îndoiesc că mulți ar fi pus-o bucuros în cașă. Așijderea, nimeni nu putea spune că l-ar fi văzut vreodată ștergându-și nasul cu poala caftanului, cum obișnuiesc unii din tagma lui; scotea din sân o basma albă, frumos împăturită, cusută pe margini cu arnici roșu, își sufla nasul într-însa, o împăturea la loc, în douăsprezece, cum îi era obiceiul și o băga iar în sân. Unul dintre oaspeți… Ei, acela era un cuconaș care fără tăgadă putea fi pus sfetnic de județ sau jude hotarnic. Cu privirea țintă la vârful degetului, pe care-l ținea în sus, unde mi-ți începea să povestească cu vorbe înflorite și meșteșugite, ca din carte. De multe ori rămâneai tiuliuliuc[4] ascultându-l și boabă nu pricepeai. De unde scornea el asemenea voroave[5]? Foma Grigorievici a izvodit odată în legătură cu asta o snoavă cu tâlc: un învățăcel, cică, fusese pentru învățătură la un dascăl și într-o bună zi se întorsese acasă ghiftuit de latinească. Băietanul mai că uitase pravoslavnicul grai părintesc. Nu era cuvânt să nu-i agațe el de coadă câte un us. Lopata era lopatus, muierea – muierus. Se brodise odată că-l luase taică-său cu el la câmp. Zărind o greblă, latinistul nostru îl întrebă pe taică-său: „Spune-mi, tătucă, rogu-te, cum îi ziceți voi la asta pe limba voastră?” Și cum căsca gura, călcă cu piciorul în greblă. Nici n-apucase taică-său să-i răspundă, când deodată coada greblei se cumpăni, se ridică și poc! în fruntea băietanului. „Afurisită greblă! răcni el sărind în sus de un arșin. Cumplit lovește! Ducă-s-ar pe apa sâmbetei cu tot neamul ei!” Aferim, bobocule! Carevasăzică tot n-ai uitat! Snoava asta nu i-a prea plăcut meșterului în ale povestirii. Se sculă de la locu-i fără să zică pâs, se opri în mijlocul odăii, își rășchiră picioarele, își plecă puțin capul în jos, își vârî mâna în buzunarul de la spate al caftanului de culoarea mazării de unde-și scoase tabachera rotundă și lăcuită, apăsă cu degetul pe nasul unei pașale osmanlii zugrăvite pe capac, luă între degete o moviliță mai mărișoară de tabac frecat cu cenușă și leuștean, o puse în palmă, aduse palma făcută căuș și trase din zbor pe nări toată movilița fără să-și fi astupat cu degetul cealaltă nară și fără să scoată o vorbă. Numai când își vârî mâna în alt buzunar, scoțând o basma albastră de bumbac, cu pătrățele, abia atunci bombăni, ca pentru sine, zicătoarea: „Degeaba pui mărgăritar dinaintea porcilor!”… „Buclucu-i gata!” îmi ziceam, văzând că degetele lui Foma Grigorievici se pregăteau de tiflă. Spre norocul nostru pe baba mea o duse capul să așeze pe masă colaci fierbinți și unt. Toți s-au pus numaidecât pe treabă și mâna lui Foma Grigorievici, în loc să dea cu tifla, se întinse spre colaci și toți începură, după obicei, să laude iscusința gospodinei. Mai aveam noi un povestitor, dar acela (n-ar trebui să-l pomenesc acum, la vreme de seară), iscodea niște povești așa de fioroase, că ți se ridica părul măciucă. Anume nu le-am spus aici. S-ar fi – Doamne ferește – speriat oamenii cumsecade de prisăcar, ca de ucigă-l toaca. De mi-o da Domnul zile s-apuc și cela an, oi scoate eu altă carte, speriind oamenii cu stafii și cu minunile săvârșite în vechime în pravoslavnicul nostru olat[6]. Se prea poate să găsiți printre ele și niscaiva povești de-ale prisăcarului spuse de el însuși nepoților. Numai de le-ați citi și asculta, că din partea mea, de n-ar fi pârdalnica asta de lene care nu mă lasă să le caut, știu destule, să tot umplu cu ele zece cărțulii ca asta.

Da’ na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă: de-ți binevoi să poftiți la mine, apoi luați-o, boieri dumneavoastră, întins pe drumul de poștă care duce la Dicanca. I-am pus dinadins numele pe cea dintâi foaie a cărțuliei ca să nimeriți mai repede la noi în cătun. Despre Dicanca cred c-ați auzit destule. Casele de-acolo, nu zic, îs mai curate decât sălașul unui prisăcar. Dar ce să mai vorbesc de livezi! Nici în Petersburgul dumneavoastră mai cilibii[7] nu se află. Cum intrați în Dicanca, întrebați pe cel dintâi băiețaș cu cămașa slinoasă, care vă iese-n drum, ducându-și gâștele la păscut: „Unde șade Panco Roșcovanul, prisăcarul?” „Uite colo!” o să vă răspundă arătând cu degetul și, dacă binevoiți vă și duce până în cătun. Numai că v-aș ruga să nu umblați cu mâinile la spate luând-o, ca să zic așa, razna, pentru că drumurile noastre de țară nu-s chiar așa oable[8] ca ulițele dinaintea palatelor dumneavoastră. Anțărț[9] i s-a întâmplat lui Foma Grigorievici, pe când venea la Dicanca, să se răstoarne-n șanț cu nadișanca lui cea nouă la care înhămase iapa murgă, cu toate că mâna singur și că peste ochii lui își mai punea din când în când și alții, de târg.

Și de-o fi să veniți, o să vă dăm niște zămoși cum n-ați mâncat de când sunteți, și miere cum jur că-n alt cătun nu aflați. Când aduc un fagure, așa iscusită mireasmă face în toată odaia, că te lasă locului fără grai. Mierea-i curată cum îi lacrima sau cleștarul din cercei. Și ce plăcinte are să vă deie baba mea! De-ați ști numai! Zahăr, nu altceva, curat zahăr! Cum le pui în gură, țâșnește untul din ele și-ți umple buzele. Stai și te minunezi: la drept vorbind, la ce nu-s meștere muierile noastre? Băut-ați, rogu-vă, vreodată cvas de pere și coarne? Dar votcă fiartă cu stafide și prune? Întâmplatu-vi-s-a vreodată să mâncați din păsatul cu lapte care se face la noi? Doamne Dumnezeule, că multe mâncări mai sunt pe lumea asta! Să tot mănânci! Îți lingi degetele, nu altceva. E o adevărată desfătare. Anul trecut… Da’ ce m-a apucat, de tot trăncănesc despre asta? Cercați și veniți numai, și cât mai curând. Ș-apoi avem noi grijă să vă ospătăm așa ca s-aveți de ce umple lumea cu laudele voastre.

Panco Roșcovanul prisăcar.