Doar timpul ne va spune

MAISIE CLIFTON
1919

PRELUDIU

Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aș fi rămas gravidă. Dar fiți atenți, întotdeauna plănuisem să-mi pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar cu acest bărbat.

Arthur Clifton era născut pe aceeași stradă cu mine, merseserăm chiar la aceeași școală, Merrywood Elementary, dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar nu știa că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite după el și nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal.

Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când eram la școală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe Frontul de Vest. Nu sunt sigură că și-a dat seama cine eram când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais dar, ca să fim drepți, și eu m-am uitat de două ori înainte să-l recunosc, pentru că acum avea o mustață subțire și părul lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai uitat la altă fată în noaptea aceea și, după ce am dansat ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până ce mă va cere de nevastă.

Arthur m-a ținut de mână pe când m-a condus înapoi spre casă și, când am ajuns în fața casei, a încercat să mă sărute. M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, și domnișoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că bărbații voiau doar un singur lucru și, de îndată ce-l obțineau, își pierdeau repede interesul. M-am întrebat adesea dacă domnișoara Monday ne vorbea din experiența proprie.

În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms și, cu toate că i-am permis să-și pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid și nu m-ar fi surprins dacă și el ar fi fost virgin.

După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a încercat să-și bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt, nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a cumpărat un inel și reverendul Watts a citit jurămintele a doua oară.

Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară existentă de această parte a râului Avon, cu toate că bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite. Totuși, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea și când era un moment mai propice decât la terminarea lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste câteva săptămâni?

Dar, de îndată ce Arthur și Stan au terminat șmotrul, s-au dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi petrecusem ultima lună așteptând acest moment, așa că atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă credeam, eram pregătită.

Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur și am fost surprinsă când am văzut cine era, fiul șefului. M-a prins din urmă și m-a întrebat dacă eram singură.

— Da, i-am răspuns, conștientă că Arthur era deja la cea de-a treia halbă.

Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc, dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puțin probabil să-l mai întâlnesc. Și trebuie să recunosc că eram flatată de avansurile lui.

Până când Arthur și Stan ajunseseră probabil la a opta halbă, eram deja instalați într-un hotel pe malul mării. Se părea că erau prețuri speciale pentru vizitatorii care nu aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj și, când ușa dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei și a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima fată pe care o agățase la ieșirea de la serviciu. Altfel cum ar fi știut de tariful special?

Trebuie să mărturisesc că nu mă așteptasem să se termine atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului și și-a aprins o țigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am gândit eu. Dar când am ieșit, el dispăruse. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită.

M-aș fi simțit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de întoarcere către Bristol.

În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-urmei, ea nu-l știa și era puțin probabil să-l vadă vreodată. Mama mi-a zis să-mi țin gura pentru că nu voia să anuleze nunta și chiar dacă aș fi rămas gravidă, nu și-ar fi dat nimeni seama, pentru că eu și Arthur am fi fost deja căsătoriți până ce ar fi observat cineva.

HARRY CLIFTON
1920-1933

1

Mi s-a spus că tata a murit în război.

De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal Gloucestershire și fusese ucis luptând pe Frontul de Vest doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos și, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui. Bunicul rareori își spunea părerea despre ceva, dar era și surd toacă, așa că poate nici nu auzise ce întrebasem.

Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca dimineața, mergeam adesea cu el la docurile orașului, unde muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri venite din țări îndepărtate își descărcau produsele: orez, zahăr, banane, iută și multe alte lucruri de care nici n-auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu sare, mere, cositor, chiar și cărbuni (cei mai puțin îndrăgiți de mine pentru că dădeau de înțeles ce făcusem toată ziua și mama se supăra), apoi porneau iar, nu știu unde. Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce orice adusese cargoul în dimineața respectivă, dar el se mulțumea să râdă și spunea:

— Toate la timpul lor, băiete.

Nu era suficient de repede pentru mine și, fără nicio avertizare, școala mi s-a așezat în drum.

Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam șase ani și mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să mă duc la școală când puteam învăța tot ce aveam nevoie pe docuri? Nu m-aș fi obosit să mă duc și a doua zi, dacă mama nu m-ar fi târât până la poarta din față, nu m-ar fi lăsat acolo și nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă.

Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru viitorul meu care nu includeau munca pe docuri.

De îndată ce mama mă lăsa dimineața la școală, mă învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ștergeam pe docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porțile școlii când mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum spre casă, inventam tot felul de povești, dar n-a durat mult până ce și-a dat seama că erau doar povești.

Unul sau doi dintre băieții de la școală se învârteau și ei pe docuri, dar mă țineam departe de ei. Erau mai mari și mai solizi și aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum. Trebuia să mă uit și după domnul Haskins, șeful, pentru că atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc cuvântul lui preferat, îmi dădea un șut în fund și mă amenința:

— Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez lu’ directoru’.

Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse suficient de des și mă pâra directorului, care îmi trăgea câteva curele și mă trimitea în clasă. Învățătorul meu, domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se înfuria și nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar. Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat mai mare și a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă țin departe de docuri.

Mi-am făcut doar un singur prieten pe când „hăimănăleam” prin șantierul naval. Îl chema Moș Jack Tar. Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moș Jack pentru că era un vagabond bătrân, prost și murdar. Mie nu mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, și n-a durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost.

După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat și o înghițitură de bere, mă întorceam la școală pentru meciul de fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam școala voi fi căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea și dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile până ce mă prindeau și, atâta timp cât evitam barjele cu cărbuni și ajungeam la poarta școlii înainte de patru după-masa, mama habar n-avea de nimic.

***

În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineața, mama mă căra la Biserica Nativității, chestie de care nu reușeam să scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală, alergam până în curtea școlii să mă alătur colegilor la un joc de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru prânz.

Nu împlinisem șapte ani și toată lumea care se pricepea la fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa școlii, ce să mai vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, și acela nu se afla în picioarele mele.

La început nu mi-am dat seama că toți cei care stăteau în biserică lângă mine duminică-dimineața se opreau din cântat de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aș mai fi gândit la asta dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs disprețuitor; la urma-urmei corul era pentru fete și molâi, toți știau asta. Aș fi renunțat de tot la idee dacă reverendul Watts nu mi-ar fi spus că băieții din cor primeau un penny pentru înmormântări și doi penny pentru nunți; prima mea experiență în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea voință să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un obstacol în drum, sub forma domnișoarei Eleanor E. Monday.

Nu m-aș fi întâlnit cu domnișoara Monday dacă aceasta n-ar fi fost șefa corului din biserică. Deși avea doar un metru cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică. Bănuiam că până și diavolului îi era frică de domnișoara Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era.

Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat alocația cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat la coadă cu un grup de alți puști, așteptând să fiu chemat.

— Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiții, a anunțat, uitându-se chiorâș la mine. M-am uitat și eu obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am reușit cumva să tac. Și, în timpul slujbei, te vei concentra tot timpul. Am încuviințat cu neplăcere. Și, cel mai important, a declarat ea, punându-și mâinile pe șolduri, în douăsprezece săptămâni, vei trece un test de scris și citit, așa încât să fiu sigură că ești în stare să te descurci cu un imn nou sau cu un psalm necunoscut.

Eram mulțumit că trecusem de prima încercare. Dar, după cum urma să descopăr, domnișoara Eleanor E. Monday, nu renunța ușor.

— Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în fața rândului.

— Nu am ales nimic, i-am spus eu.

Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o și s-a așezat la pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung și la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a început să cânte o melodie familiară și, când am văzut-o pe mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită.

— „Toate lucrurile strălucitoare și frumoase, toate creaturile mari și mici. Toate lucrurile înțelepte și minunate…” Domnișoara Monday a început să zâmbească înainte să ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.[1]

— Cum te cheamă, copile? a întrebat ea.

— Harry Clifton, domnișoară.

— Harry Clifton, vei veni la repetițiile corului în fiecare luni, miercuri și vineri la șase fix.

Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis:

— Continuă!

I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiție a corului, deși știam ca va fi ultima, când domnișoara Monday își va da seama repede că nu știam să scriu sau să citesc. Și chiar ar fi fost ultima, dacă toți cei care mă ascultaseră nu-și dăduseră seama că vocea mea era într-o clasă diferită de a tuturor celorlalți din cor. De fapt, din momentul în care deschisesem gura, toți tăcuseră și privirile de admirație, de respect profund, pe care le așteptasem pe terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnișoara Monday s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul Tar cum să procedez când eu nu știam nici să scriu, nici să citesc. Am ascultat cu atenție sfatul bătrânului și m-am întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu și-a ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând și a fost chiar și mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora de dimineață.

Domnul Holcombe a început să mă învețe alfabetul și, după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci și șase de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-masa, dar, ca și restul familiei, nici ea nu știa să scrie sau să citească.

Unchiul Stan nu știa decât să-și mâzgălească semnătura și, cu toate că știa diferența dintre un pachet de Wils’s Star și de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am început să scriu alfabetul pe orice bucățică de hârtie pe care o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt de la toaletă era plin întotdeauna cu litere.

După ce am învățat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a învățat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” și „tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei, părea să știe totul. Dar el a părut nedumerit că știam atât de puține despre propriul meu tată. După o săptămână am scris pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci, „carte”, și din șase, „școală”. Până la sfârșitul lunii am fost în stare să scriu prima propoziție, „Vulpea cu blană maro țopăie zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul Holcombe, conținea toate literele din alfabet. Am verificat și s-a dovedit că avusese dreptate.

Până la sfârșitul trimestrului puteam să scriu „imn”, „psalm” și chiar „binecuvântare”, deși domnul Holcombe a observat că tot nu pronunțam h-urile când vorbeam. Apoi ne-am despărțit în vacanță și am început să mă îngrijorez că nu voi reuși să trec testul domnișoarei Monday fără ajutorul domnului Holcombe. Și s-ar fi putut să fie adevărat, dacă Moș Jack nu i-ar fi luat locul.

***

Vineri-dimineața am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la repetiție când am aflat că trebuie să trec al doilea test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am stat liniștit în strană, sperând că domnișoara Monday va alege pe altcineva înaintea mea.

Trecusem deja primul test cu ceea ce domnișoara Monday descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm: „Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine, pentru că, de când mă știam, mama îngenunchea în fața patului meu în fiecare seară și repeta cuvintele familiare înainte de a mă înveli. Totuși, următorul test al domnișoarei Monday urma să fie mult mai greu.

De data aceasta, la sfârșitul celei de-a doua luni, ni s-a cerut să recităm cu voce tare un psalm, în fața restului corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l știam pe dinafară, pentru că-l cântasem foarte des. Și-mi voi ridica ochii spre dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că ajutorul meu venea de la Domnul. Deși eram în stare să întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, și știam deja să număr până la o sută, mă temeam că domnișoara Monday își va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu rând. Chiar dacă și-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru cuvânt, nu că aș fi știut ce înseamnă până ce nu l-am întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimiși înapoi cu restul congregației.

Când mi-a venit rândul la al treilea și cel din urmă test, eram pregătit. Domnișoara Monday ne-a cerut celor rămași să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în Cartea Exodului.

Șefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” și, desigur, nu știam ce înseamnă. Doar după ce alți doi răufăcători au fost dați afară din cor pentru greșeli mai mici, mi-am dat seama că vocea mea era excepțională.

În prima duminică a Postului Paștelui, domnișoara Monday a anunțat că alesese trei noi tenori – sau „îngerași”, după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se alăture corului, restul fiind respinși pentru comiterea unor păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor, mestecatul gumei și, în cazul a doi băieți, fiind prinși jucând dame în timpul Nunc Dimittis.

În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă și albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că fusesem ales solist. Aș fi purtat cu mândrie medalionul pe drumul spre casă, și chiar și la școală în dimineața următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnișoara Monday nu mi l-ar fi luat la sfârșitul slujbei.

În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate.

2

Când unchiul Stan se scula dimineața, reușea cumva să-i trezească pe toți ceilalți. Nimeni nu se plângea, pentru că el era cel care aducea bani în casa și, oricum, era mai ieftin și mai sigur decât un ceas deșteptător.

Primul zgomot pe care-l auzea Harry era ușa dormitorului trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe scara de lemn, în jos, și afară din casă. Apoi se trântea altă ușă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul apei când unchiul Stan trăgea lanțul, urmat de alte două uși trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când intra în bucătărie. Se spăla și se bărbierea doar sâmbătă-dimineața înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea acuza pe Stan că risipea banii greu câștigați pe săpun.

Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula, sărind din pat după ce se auzea prima ușă trântită. Când Stan ieșea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge. Bunica urma curând după aceea și-și întâlnea fiica în bucătărie înainte ca Stan să se așeze în capul mesei. Harry trebuia să coboare la cinci minute după prima ușă trântită dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reușea uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan. Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată. Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă și un prosop, ordinea este o necesitate.

Când Harry se spăla pe față cu un fir de apă rece, mama lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subțiri de pâine prăjită cu slănină pentru Stan, și patru felii subțiri pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai rămâneau cărbuni în sacul aruncat în fața ușii în fiecare luni. De îndată ce Stan își termina porridge-ul, Harry avea voie să lingă vasul.

Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o strecurătoare victoriană argintată pe care o moștenise de la mama ei. În timp ce alți membri ai familiei își beau ceaiul neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina dintr-o înghițitură. Se ridica apoi de la masă și râgâia zgomotos înainte de a-și lua cutia cu mâncarea de prânz, pe care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu bere și un pachet cu cinci cuie de coșciug. De îndată ce Stan pleca la docuri, toți începeau să vorbească în același timp.

Bunica voia să știe cine vizitase ceainăria la care fiica ei lucra ca ospătăriță: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcați, unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o mașină de gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu se scurgea ceară, și despre clienții care lăsau uneori trei penny bacșiș și pe care Maisie îi împărțea cu bucătarul.

Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la școală în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la școală. Și nu fusese nici la ceainărie în viața ei.

Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de descărcat și încărcat tunul de artilerie, dimineața, la prânz și noaptea, era așa de surd încât trebuia să se mulțumească să le vadă cum dau din buze și să încuviințeze din când în când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era tâmpit, ceea ce restul familiei știa că nu era adevărat.

Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend. Sâmbăta, Harry își urma unchiul afară din bucătărie, mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoțea la Biserica Sfintei Nașteri, unde, din al treilea rând de strane, se scălda în gloria solistului corului.

Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte ori o făcea, revenea la aceeași conversație pe care o purtaseră cu o sâmbătă în urmă.

— Când ai de gând să pleci de la școală și să muncești și tu o zi, băiete?

Era rafala de deschidere a unchiului Stan.

— N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea Harry. Așa e legea.

— O lege tâmpită, după mine. Eu am renunțat la școală și munceam deja la docuri la doișpe ani, declara Stan, de parcă Harry nu mai auzise această observație profundă și mai înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că știa deja următoarea frază a unchiului său. Și, mai mult, m-am înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini șaptesprezece ani.

— Povestește-mi despre război, unchiule Stan, spunea Harry, știind că asta-l va ține ocupat următoarele sute de metri.

— Eu și taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal Gloucestershire în aceeași zi, spunea Stan, atingându-și șapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton Barracks, am fost expediați la Wipers să ne luptăm cu nemții. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea timpului îngropați în tranșeele alea pline cu șobolani, așteptând ca un ofițer cu nasul pe sus să ne spună că, atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranșee, trăgând din puști pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost dintre cei norocoși. M-am întors la Blighty în formă și întreg. Harry ar fi putut cita următoarea propoziție cuvânt cu cuvânt, dar a tăcut. Nici nu știi cât de norocos ești, băiete. Am pierdut doi frați, pe unchiul tău Bert și pe tatăl tău, iar tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci și pe tatăl lui, celălalt bunic al tău, pe care nu-l știi. Un bărbat grozav, care putea da dușcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-l știu.

Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry, unchiul Stan a adăugat o propoziție pe care n-o mai auzise înainte.

— Și tatăl tău ar mai trăi și azi, dacă șefii m-ar fi ascultat.

Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese întotdeauna subiectul unor conversații șoptite. Dar unchiul Stan a tăcut, de parcă-și dăduse seama că mersese prea departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry, prinzându-și unchiul din urmă și mergând în pas cu el, de parcă erau doi soldați în patrulare.

— Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind la scenariu.

— Cu Charlton Athletic, a replicat Harry.

— O adunătură de cârpaci.

— Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry.

— Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a spus Stan și n-a mai deschis gura.

Când au ajuns la intrarea în șantierul naval, Stan a pontat cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu alți docheri, dintre care niciunul nu-și permitea să întârzie un minut. Șomajul era mare și prea mulți tineri așteptau la porți să le ia locul.

Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, știind că dacă domnul Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un șut în fund pentru că-l supărase pe șef. Așa că a pornit în direcția opusă.

Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineața era la Moș Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe bătrân.