Un secret bine pastrat

PROLOG

Big Ben a bătut de patru ori.

Deși lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da verdictul în cazul Barrington contra Clifton și va decide astfel care dintre tinerii domni va moșteni titlul și vastele domenii ale familiei.

A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele și doar faptele îl vor conduce la concluzia finală.

Când își începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani înainte, maestrul său îl sfătuise să-și lase părerile, sentimentele sau înclinațiile personale deoparte când va judeca clientul sau cazul adus în fața lui. Legea nu este pentru cei slabi și romantici, îi mai explicase el. Totuși, după ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Și-ar fi dorit doar ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul.

Pe de o parte… cât de mult ura acest clișeu. Pe de o parte, Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte, Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo Barrington și al soției sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, și exact acesta era punctul relevant al testamentului.

Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare. Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur Clifton când îl născuse pe Harry și certificatul de naștere declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului. Fapt.

Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se despărțiseră și votaseră în cele din urmă dacă Giles Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moștenească titlul și tot ceea ce înseamnă acesta. Și-a amintit cu exactitate cuvintele aprodului Whip când anunțase rezultatul după ce Camerele se reuniseră.

— Pentru, la dreapta, două sute și șaptezeci și trei de voturi, contra, la stânga, două sute și șaptezeci și trei de voturi.

Pe băncile roșii se dezlănțuise iadul. El acceptase că votul egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va moșteni titlul familiei Barrington, renumita companie maritimă, precum și proprietățile, terenurile și bunurile. Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de decizia lui. Ar fi trebuit să fie influențat de faptul că Giles Barrington dorea să moștenească titlul, și Harry Clifton nu? Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziției, aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost convenabil.

Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a ațipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie ușoară în ușă la ora neobișnuit de târzie, șapte. A mormăit și și-a ținut ochii închiși în timp ce număra bătăile Big Ben-ului. Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se hotărâse.

Lordul cancelar a mormăit a doua oară dându-și picioarele jos, punându-și papucii și îndreptându-se spre baie. Chiar în timp ce era în baie, a continuat să se gândească.

Fapt. Harry Clifton și Giles Barrington erau daltoniști amândoi ca sir Hugo. Fapt. Daltonismul poate fi moștenit doar pe linie maternă, deci aceasta nu era decât o coincidență și trebuia înlăturată ca atare.

A ieșit din baie, s-a șters și și-a pus halatul. Apoi a ieșit din dormitor și a mers pe covorul gros până în birou.

Lordul cancelar a luat un stilou și a scris numele „Barrington” și „Clifton” în partea de sus a unei pagini, sub care a continuat cu dovezile pro și contra pentru fiecare dintre ei. După ce a umplut trei pagini cu scrisul lui elegant, Big Ben a bătut de opt ori. Dar tot nu se lămurise.

A lăsat stiloul jos și a plecat nemulțumit să caute ceva de mâncare.

Lordul cancelar a mâncat singur micul dejun în tăcere. A refuzat să se uite la ziarele de dimineață care fuseseră așezate elegant de cealaltă parte a mesei și nici n-a dat drumul la radio, pentru că nu dorea ca un redactor prost informat să-l influențeze. Ziarele serioase protestau din cauza încălcării principiului ereditar, dacă lordul cancelar va decide în favoarea lui Harry, în timp ce tabloidele păreau interesate doar dacă Emma se va putea mărita cu bărbatul iubit.

Când s-a întors în baie să se spele pe dinți, balanța Justiției tot nu se înclinase în nicio parte.

După ce Big Ben a sunat ora nouă, el a intrat în birou și s-a mai uitat peste notițe sperând că balanța se va înclina în cele din urmă într-o parte sau în alta, dar aceasta refuza să se miște. S-a mai uitat o dată la ce scrisese când o bătaie în ușă i-a reamintit că, oricât de puternic își închipuia că este, tot nu putea opri timpul. A oftat, a rupt cele trei foi din agendă, s-a ridicat și a continuat să citească în timp ce ieșea din birou și mergea pe coridor. Când a intrat în dormitor l-a găsit pe East, valetul său, stând la capul patului, așteptând să îndeplinească ritualul de dimineață.

East i-a scos cu îndemânare halatul din mătase după care și-a ajutat stăpânul să-și pună o cămașă albă, proaspăt călcată. Apoi, gulerul apretat și batista brodată. Când lordul cancelar își punea pantalonii negri, și-a dat seama că se mai îngrășase câteva kilograme de când primise această funcție. East l-a ajutat după aceea să-și pună mantia lungă, neagră cu auriu. I-a pus o perucă pe cap, apoi i-a încheiat catarama de la pantofi. Abia după ce lanțul de aur al funcției care mai fusese purtat de treizeci și nouă de lorzi cancelari înaintea lui i-a fost aranjat pe umeri, a devenit imaginea celei mai mari autorități din țară. S-a privit în oglindă și s-a simțit gata să iasă pe scenă și să-și joace rolul în drama în desfășurare. Păcat doar că nu cunoștea încă replicile.

Cronometrarea intrării lordului cancelar și a ieșirii din turnul de nord al palatului Westminster ar fi impresionat și un sergent-major. La 9:47 s-a auzit o bătaie și secretarul său, David Bartholomew, a intrat în cameră.

— Bună dimineața, sir, a rostit acesta.

— Bună dimineața, domnule Bartholomew, a răspuns lordul cancelar.

— Îmi pare rău că trebuie să vă anunț, a spus Bartholomew, că lordul Harvey a murit noaptea trecută în ambulanță, în drum spre spital.

Amândoi știau că era o minciună. Lordul Harvey – bunicul lui Giles și al Emmei – se prăbușise în camera sa, doar la câteva minute după ce sunase clopotul care anunța începerea votării. Totuși ambii acceptaseră vechea convenție: dacă un membru al Camerei Comunelor sau Lorzilor murea în timp ce Parlamentul era în sesiune, ancheta referitoare la cauza morții trebuia amânată. Pentru a evita această șaradă neplăcută și inutilă, „mort în drum spre spital” era frazeologia acceptată care acoperea aceste cazuri. Obiceiul data din timpul lui Oliver Cromwell, când membrii Parlamentului aveau voie să poarte săbii în Cameră și, de câte ori murea cineva, era posibil să fi fost un complot.

Lordul cancelar s-a întristat când a auzit de moartea lordului Harvey, un coleg pe care-l plăcuse și admirase. Și-ar fi dorit doar ca secretarul său să nu-i fi amintit de una dintre faptele pe care o scrisese sub numele lui Giles Barrington; și anume că lordul Harvey fusese incapabil să voteze după ce leșinase și care, dacă ar fi votat, ar fi făcut-o în favoarea lui Giles Barrington, rezolvând astfel problema, iar el ar fi putut să doarmă liniștit în acea noapte. Iar acum se așteptau ca el să rezolve problema definitiv.

Sub numele lui Harry Clifton, scrisese alt fapt. Când se depusese primul recurs în fața Tribunalului Lorzilor, cu șase luni înainte, votul fusese 4-3 pentru Clifton și, pentru a cita din testament… titlul și tot ce cuprinde acesta.

O a doua bătaie în ușă și a apărut purtătorul de trenă, având alt costum gen Gilbert și Sullivan, un semnal că străvechea ceremonie era gata să înceapă.

— Bună dimineața, sir.

— Bună dimineața, domnule Duncan.

Când purtătorul de trenă a ridicat poala lungii mantii negre a lordului cancelar, David Bartholomew a înaintat și a deschis ușa dublă a camerei de ceremonii astfel încât șeful său să poată să-și înceapă călătoria de șapte minute către Camera Lorzilor.

Membrii, mesagerii și oficialii parlamentului care-și vedeau de treburile lor matinale s-au dat repede deoparte când l-au văzut pe lordul cancelar apropiindu-se, asigurându-se că înaintarea acestuia către Camera Lorzilor nu era stânjenită. Când trecea pe lângă ei, se aplecau adânc, nu pentru el, ci pentru suveranul pe care-l reprezenta. El a avansat pe covorul roșu cu același pas ca în fiecare zi în ultimii șase ani ca să intre în Cameră atunci când Big Ben bătea ora zece dimineața.

Într-o zi obișnuită, iar aceasta nu era o zi obișnuită, ori de câte ori intra în Cameră, ar fi întâlnit câțiva membri care s-ar fi ridicat politicos de pe băncile roșii, i-ar fi făcut o plecăciune și ar fi rămas în picioare în timp ce episcopul de serviciu ar fi ținut predica de dimineața, după care ar fi început procedurile obișnuite.

Dar nu și astăzi, pentru că multă vreme înainte să ajungă în Cameră, putea auzi murmurul vocilor. Chiar și lordul cancelar a fost surprins de imaginea care l-a întâmpinat când a intrat în Camera Lorzilor. Băncile roșii erau atât de pline, încât unii membri se așezaseră pe treptele din fața tronului, în timp ce alții stăteau la bara Camerei, incapabili să-și găsească un loc liber. Singura ocazie în care-și amintea să se fi întâmplat ceva similar fusese atunci când Maiestatea Sa rostise Discursul Regelui, în care informase membrii ambelor Camere de legislația propusă de guvernarea sa pentru a fi aplicată în următoarea sesiune a Parlamentului.

Când lordul cancelar a intrat în Cameră, lorzii s-au oprit imediat din vorbă, s-au ridicat ca unul și s-au aplecat când acesta s-a așezat în fața Sacului de Lână.

Ofițerul-senior însărcinat cu aplicarea legii în țară s-a uitat încetișor prin Cameră și a fost întâmpinat de privirile mai multor mii de oameni curioși. Privirea i s-a ațintit în cele din urmă asupra celor trei tineri așezați în capătul îndepărtat al Camerei, chiar sub Galeria Oaspeților. Giles Barrington, sora lui, Emma și Harry Clifton purtau negru în semn de doliu pentru iubitul lor bunic și, în cazul lui Harry, pentru mentorul și prietenul său cel mai drag. Se simțea responsabil pentru toți trei, dându-și seama că judecata sa le va schimba viețile. S-a rugat ca această schimbare să fie în bine.

Când înalt-reverendul Peter Watts, Episcop de Bristol – cât de potrivit, s-a gândit lordul cancelar – și-a deschis cartea de rugăciuni, lorzii și-au aplecat capetele și nu le-au mai ridicat până ce acesta nu a spus:

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Cei din adunare și-au reluat locurile, iar lordul cancelar a rămas singura persoană în picioare. De îndată ce s-au așezat, lorzii au așteptat cu nerăbdare să-i audă verdictul.

— Lorzii mei, a început el, nu pot pretinde că judecata pe care mi-ați încredințat-o s-a dovedit a fi ușoară. Dimpotrivă, mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să o iau în lunga mea carieră la bară. Dar Thomas More a fost cel care ne-a amintit că, atunci când îmbraci roba justiției, trebuie să fii gata să iei decizii care cu greu îi vor mulțumi pe toți. Și într-adevăr, domnii mei, în trei astfel de ocazii din trecut, după ce lordul cancelar și-a dat verdictul, a fost decapitat a doua zi.

Râsetele care au urmat au mai slăbit tensiunea, însă doar pentru un moment.

— Totuși, este datoria mea să vă reamintesc, a continuat el, după ce râsetele s-au oprit, că eu răspund doar în fața Atotputernicului. Ținând seama de aceasta, domnilor, în cazul Barrington versus Clifton cu privire la cine este moștenitorul de drept și să primească titlul, terenurile și tot ce înseamnă acestea este…

Lordul cancelar s-a mai uitat o dată înspre galerie și a ezitat. Ochii lui s-au oprit asupra celor trei persoane inocente care continuau să-l privească fix. S-a rugat să fie luminat de înțelepciunea lui Solomon, apoi a adăugat:

— Ținând seama de toate faptele, am decis în favoarea lui… Giles Barrington.

Un murmur continuu a erupt imediat din partea de jos a Camerei. Ziariștii au părăsit repede galeria presei pentru a comunica editorilor care-i așteptau că lordul cancelar hotărâse ca principiul ereditar să rămână intact, iar Harry Clifton putea acum să-i ceară Emmei Barrington să-i fie soție, în timp ce spectatorii din galerie s-au aplecat peste balustrade pentru a vedea cum reacționează lorzii la această judecată. Dar acesta nu era un meci de fotbal, iar el nu era arbitru. Nu era nevoie să se fluiere pentru că fiecare dintre membrii Camerei Lorzilor va accepta și asculta de hotărârea lordului cancelar fără murmure sau proteste. În timp ce lordul cancelar aștepta să se facă liniște, s-a uitat iar la cei trei tineri din galerie, care urmau să fie afectați cel mai mult de decizia lui, pentru a vedea cum reacționează. Harry, Emma și Giles îl priveau cu aceleași figuri inexpresive, de parcă nu înțeleseseră încă semnificația completă a judecății lui.

După luni de incertitudine, Giles a simțit o imensă ușurare, cu toate că moartea bunicului său îl lipsise de orice sentiment de victorie.

Harry se gândea la un singur lucru pe când o ținea pe Emma strâns de mână. Acum se putea însura cu femeia iubită.

Emma era nesigură. La urma-urmei, lordul cancelar crease alte probleme pentru ei trei și pe care nu va trebui să le rezolve el.

Lordul cancelar și-a deschis dosarul placat cu aur și a studiat problemele aflate pe ordinea de zi. O dezbatere referitoare la serviciul național de sănătate era al doilea punct de pe agendă. Mai mulți lorzi plecaseră din Cameră, pentru că situația revenise la normal.

Lordul cancelar nu avea de gând să admită în fața nimănui, nici măcar a celui mai de încredere prieten, că-și schimbase decizia în ultimul moment.