Dramele Parisului-Ultimul cuvant al lui Rocambole-Distrugatorii – vol.1,2,3,4
Aa
Partea întâi.
FIUL LUI MILADY (Le fils de Milady)
Capitolul I.
Vântul sufla cu putere, ploaia biciuia geamurile vechiului castel și focul care ardea în soba din bucătărie, adunase acolo pe toți servitorii.
Toate acestea se petreceau la castelul Rochebrune în Picardia la câteva leghe de Noyon, nu departe de drumul ce duce la Amiens.
Rochebrune era o veche locuință de pe vremea cruciadelor, o rămășiță a castelelor-forturi de pe vremuri, ale cărui șanțuri fuseseră umplute, iar podurile înlăturate. Pus pe o colină, dominând o vale aproape sălbatică, cu zidurile înnegrite, castelul Rochebrune, iarna ca și vara, avea un aspect sinistru pe care-l observa orice călător.
În fundul văii trecea o cale, acum aproape deșartă de orice timp, altă dată, înainte de calea ferată, zgomotoasă în orice moment.
Rochebrune era un castel legendar. Despre el se povesteau sute de istorioare.
Aproape o sută de ani, castelul a fost nelocuit și avea reputația unui loc blestemat.
Un baron de Rochebrune, ultimul cu acest nume, își asasinase soția.
Moștenitorii, niște gentilomi, arendaseră moșiile și închiseseră ușile castelului.
Proasta reputație a acestui castel, despre care se spunea că în fiecare noapte fantoma castelanei asasinată revenea, îl salvase de distrugere în 1793.
Peste trei sferturi de secol trecuseră fără ca cineva să pătrundă înăuntru și fără să se prezinte vreun cumpărător.
În fine, într-o zi, trecuseră de atunci cinci sau șase ani, doi englezi treceau pe acolo într-o trăsură de poștă, auziră povestindu-se acele legende și avură curiozitatea de a vizita acel loc de teroare și a-l cumpăra.
E adevărat că acești doi englezi, sau mai bine zis acest englez și această englezoaică, căci erau un bărbat și o femeie, erau și ei niște personaje legendare.
Femeia era nobilă, bărbatul, din contra, avea aerul unui intendent.
El o numea pe stăpâna sa milady; ea îi spunea Bob.
Milady, la sosirea ei, era o femeie de aproape 36 de ani, brună ca irlandezele, cu ochii negri strălucind de o flacără întunecată, palidă în așa chip încât s-ar fi putut spune că e o fantomă și de o frumusețe stranie și fatală.
Bob era un om deja bătrân.
El era înalt, slab, cu părul alb, cu fața galbenă, cu privirea tristă, ca și a stăpânei sale.
Cum ei nu găsiră în sat nici un servitor care să vrea să vină la Rochebrune, ei aduseră servitori din Paris sau din altă parte.
Timp de un an, o legiune de lucrători se siliră să restaureze castelul.
Apoi, se concediară lucrătorii, și o existență ciudată, pe care v-o înfățișăm în continuare, începu pentru aceste două personaje.
Milady ieșea călare dimineața, dar ea nu mergea nici în satele, nici în orașele învecinate.
Evita fermele și casele și nu vorbea niciodată cu nimeni, nici chiar cu servitorii castelului.
Niciodată ea nu primea vreun vizitator. Până și cerșetorii ocoleau Rochebrune.
Bob, intendentul, nu era mai comunicativ decât stăpâna sa.
Chiar servitorii, toți străini de altfel, nu vorbeau cu nimeni. Totuși, după cum vom vedea, ei vorbeau între ei, iar astă seară în bucătărie convorbirea era foarte animată.
— Iată un timp mizerabil, zise Saturniu, valetul. Doamna va petrece încă o noapte rea.
— O vom auzi țipând și cerând iertare, zise bucătăreasa.
— Ce păcat că nu știm limba engleză, murmură un om scund, care era grăjdar la Rochebrune. El răspundea la numele de Jacquot.
— La ce ți-ar servi să știi englezește? Zicea bucătăreasa.
— Cel puțin când doamna strigă noaptea, vom pricepe ceea ce spune.
— Sigur, zise Saturniu, că spiritele vor reveni în noaptea asta.
— Vin adesea de câtva timp, observă Jacquot.
— Se știe în ce odaie se va culca milady în noaptea asta? Întrebă bucătăreasa.
— Știi, răspunse Saturniu, că ea schimba odaia în fiecare noapte?
— Speră în acest fel să evite spiritele.
— Eu, mai spuse bucătăreasa, gândesc că milady vede spirite acolo unde nu sunt.
— Prostii!
— Și că remușcările o aduc în această stare.
— Remușcările?
— Da.
