Bolnavii

BOLNAVII

La crîșma lui Arvinte se întîlnesc de trei ori pe săptămînă, — marțea, joia și sîmbăta, — doi indivizi uscați, — numai oase și piele afumată întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deose­bite, înaintea crîșmei sperioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, își strîng mînile osoase, deșirate și dau din cap în loc de bună sara. Samănă așa de mult unul cu celălalt, de parc-ar fi frați gemeni. Numai cît, unul are, sub nas, mustăți tăiate scurt, roșcovane, însă smolite de fum, celă­lalt răsucește, în sările de sărbătoare pentru el, doar cîteva fire lungi, prăpădite. Încolo — aceiași pantaloni scurți, șterși, cu genunchii ieșiți, aceleași jachete, bătînd în mai multe culori, pline de pete, cu coatele roase.

În cîrciumă se așează la aceeași masă, din colț, și po­runcesc veșnica jumătate a începutului.

— Frate Vintilă, iar ai venit! Știam eu că iar ai să vii! Cine să te mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nimeni! Pe mine nu mă mai mărginește! Uite, azi dimineață, — ba stai, a fost la prînz, — vine dumneaei pe ușă, după mine, să-mi spuie, pentru a suta oară: «Sandule, ai grijă de capul tău! Sandule, ține-ți cuvîntul!» Și iacă, nu mi l-am ținut! Cînd e vorba de libertate, eu una știu: să nu mă mărginească nimeni! Atunci, și sfințenia cuvîntului dat, pentru mine nu plătește nimic!

Cel cu mustățile tăiate scurt tace. Ochii-i mici, gal­beni, privesc în gol, înainte. Pare că se gîndește la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibărește pe scaun și nu se poate așeza după plac. Apoi, fără să-și ridice ochii la Sandu, zice:

— Vezi, așa, ție nu-ți pasă, tu, cu libertatea! Da’ cu mine e alta. Ceva ce nu se poate înțălege. Uite, să fiu hoț de nu-mi pare rău că am venit în astă-sară să stăm la o jumătate amîndoi. Așa o impresie-mi vine, ca și cînd aș fi făcut un pas foarte nenorocit.

— Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de... impresii? Dar eu tac și golesc cîte-un păhar, și le înec, ca-n apa Dunării... Uite, ca de pildă acum!

Și stoarse păhărelul pîn’ la picătură, lăsîndu-l apoi domol pe masă.

În crîșmă, lumina unui bețigaș de său saltă pe păreții afumați, ca adiată de-o fîlfîire de aripi mari, moi, ale unor pasări nevăzute. Două părechi numai, la două mese. Încolo — pustiu. Și domnul Arvinte stă trist, foarte trist pe un scaun, și, din cînd în cînd, tresare, ca și cînd ar visa că cineva deschide ușa.

Vintilă își bea și el păhărelul și clatină din cap, ca și cînd i-ar fi căzut foarte rău.

— Măi, zice Sandu, lasă dracului impresiile tale! Așa, bei în zadar! Tu nu știi cum se bea! Hei! Uită-te la mine. Eu am cîteodată halucinații! Știi tu ce-s halu­cinațiile? Nu știi! Uite, de pildă, noi acum începem cu o jumătate. Și bem. Da’ crezi tu că eu beau așa de liniștit, cum mă vezi, totdeauna? Că numa ce-o văd pe dumneaei cum iasă pe portiță după mine să-mi spuie a suta oară: «Sandule, griji de capul tău! Să-ți ții cu- vîntul!» Portița, în urmă, se izbește, și eu mă tot duuc!... Dar astea le văd așa, ca-ntr-o ceață grea. Și cînd simt că aici e vorba de mărginire în libertatea mea, mă încrunt și beau păhar după păhar. Aici nu sufăr nici o contrazicere!

Vintilă, cînd s-a gătat jumătatea, se învîrte pe scaun și își aruncă din cînd în cînd ochii la pălărie.

— Frate Sandule, eu am o presimțire. Trăbă să plec.

Firele de mustăți i se răsfiră de oftatul ce-l înieptează cu buza de jos spre frunte, vrînd parcă să se răco­rească.

Sandu îl privește încruntat.

— Ce-i, mă? Funcționar ești tu? Tu capeți treizeci de coroane la lună? Nu ești slujbaș! Uitați-vă, dom­nilor! — și el pare că vrea să adune privirile celor din crîșmă, — ăsta nu-i Vintilă Marinescu, scriitor la can­celarie...

Vintilă rămîne cu mînile moi, de-a lungul scau­nului. Ochii cu priviri bolnave i se-nchid.

— Auzi, frate, de douăzeci și cinci de ani ne cu­noaștem, de douăzeci și cinci de ani bem de trei ori pe săptămînă, aici, la crîșma lui Arvinte, și încă nu s-a pomenit să bem noi o jumătate numa.

Și-ntr-adevăr, n-au băut niciodată numai atît. Dar Vintilă totdeauna dă să pornească, după ce se gată jumătatea, căci îl muncesc presimțiri grozave și știe că, mai încolo, nu se mai poate dezlipi de Sandu.

Domnul Arvinte știe el bine ce urmează. Aduce un litru. Sandu umple paharele, iar Vintilă Marinescu, fără să se uite la paharul său, îl ia și-i dă drumul repede pe gît.

— Cînd am eu chef, apoi beau și fără îndemnul tău. Dar asta una nu ți-o mai pot ierta! Să mă ofensezi aici, în public! Și asta așa ține de douăzeci și cinci de ani! Uite, eu am o presimțire, că din asta are să se-ntîmple odată un scandal. Un scandal public, aici, în crîșma lui domnul Arvinte! Să știi și tu odată de ce mă cheamă Vintilă Marinescu!

Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mîngîie firele rare de mustață. Cu ochiul drept face semne de dispreț pentru prieten crîșmarului, care însă nu-l vede.

Alexandru S. Tămășan umple repede cele două pă­hăruțe. Știe el că are să fie bine, c-are să fie senin, fără furtună.

— Las’, pretine, nu te supăra! Cîte nu mi s-au spus mie, mai altcum decît astea! Eu am beut odată c-un doctor. Ăla doctor, mă, să nu-i mai afli părechea! Că avea o frunte, și niște țvicări, și o păreche de mustăți cu care se uita chiorîș la crîșmar cînd umplea glăjile!

Aveam și apă, dar el apa n-o atingea. Nu! Spunea că-i absolut împotriva sănătății. Vezi, așa doctor mai zic și eu! Și ăla mi-a spus mie că orice supărare în- samnă un pas spre groapă. De pildă, el. Avea acasă femeie harnică, și-l avea drag cum nu s-a mai pomenit. Au avut relații de cînd era student. Da’ ce folos, că de vro cîțiva ani îi tot torăia în urechi o cazanie fără sfîrșit, că să fie cum a fost odată. Și el, ca să nu se năcăjească, trebuia să închine. Spunea că vinul e leac la toate boalele, și iar se uita chiorîș, cu mustățile, la crîșmar. Așa doctor, frate Vintilă, nu s-a mai pomenit! Ș-avea niște țvicări!...

După doi litri se împăcau, ca doi prieteni buni, ce de douăzeci și cinci de ani bat același drum. Ochii li se umezeau, luceau bolnăvicios, mînile stăteau grele pe masă ori pe brățarele înalte, de nuiele, ale scaunelor, și inimile li se înduioșau tot mai mult.

Sandu făcea țigări după țigări. Fumul însă nu-l juca în forme, cum fac unii tineri de mari speranțe, ci-l slobozea gros spre Vintilă, scoțîndu-i din piept tusă violentă, cu înecuri.

— Mai las’ țigara, frate, mai las-o! Eu am o presim­țire, că tu te vei îneca odată cu fum! Vezi, frate, că ți se prăpădește casa, și tu colbăiești ca un pașă turcesc.

— Vintilă, mă, tu-mi ești pretin, pretin vechi, mă! Da’ tu n-ai auzit pe doctorul cela cu care am beut eu o noapte-ntreagă! Ce mai petrecere, Doamne! Și nu așa, într-o crîșmă ca asta! Hotel, domnule! Și înotam în fum de țigară! Din mustățile doctorului nu s-a gătat fumul pîn-am ieșit afară, în bătaia vîntului. Și ăla spunea că fumul ăsta alungă toți microbii.

Vintilă se-năbușe iar în tusă. Zice scurt:

— Acasă la mine, dumneaei, a mea, încă fumează!

— Ce-ți spun eu, microbii, domnule! Fug ca dracu de tămîie!

— Nu știu de fug, dar părăluțele mele știu că lu­necă! Eu am o presimțire, că în chipul ăsta mă va ruina nevasta!

— Ce presimțire, frate, ce presimțire?! Dar a mea crezi că nu bea?! Zvîntă, domnule, zvîntă! Ș-apoi, pe mine vrea să mă mărginească în libertatea mea! Ce presimțire?! Am halucinații, bre omule! Știi tu ce-s halucinațiile? Nu știi! Și tot nu mă-nfrică! Beau și cînt în crîșmă:

Sub călcîiul cizmei mele,

Zace dracu ș-o muiere,

Și mă-nvaț-a face rele.

Ș-acasă răcnim, și ne batem, Doamne, Doamne! Da’ cînd ies pe portiță, tot vine și-mi zice să-mi țin cu- vîntul!

În crîșmă au rămas numai ei. Domnul Arvinte, bui­măcit de somn, se-apropie c-un scaun și se așează la masa lor. Glaja plină scînteie, cînd și cînd, la săltarea lu­minii gălbii, de său. Prietenii umplu paharele și le golesc. De pe fețele lor se desprinde o durere mare, deznădăjduită. Tămășan sloboade fumul gros și-l îneacă pe Vintilă, care zice, de cîte ori gată de tușit:

— Eu am o presimțire, că fumul ăsta te va îneca odată.

Afară vîntul bate strașnic în geamuri, parcă anume, ca să împrăștie gîndurile celor doi prieteni. Ca răsărit dintr-o călătorie lungă cu mintea, Sandu oftează și întreabă, dîndu-și capul pe spate:

— Măi, Vintilă, măi! Mai ții tu minte cînd ne-am cunoscut noi mai întîi, și ne-am făcut per tu, la cea dintîi halbă de bere? Cum ne-am mai prăpădit noi de-atunci, cum ne-am mai ticăloșit!...

Vintilă înghite-n săc, împrăștie cu palmele fumul ce vine să-l înăbușe iar.

— Uite, Sandule, de-atunci a curs o vreme, he-hei, multă vreme! Și totuși, te văd ș-acum în crîșmă aceea. Erai nalt, alb la față, durduliu, și abia-ți mijea mustața. Atunci mi-a venit o presimțire, c-ai fi din neam mare, de boier. Și erai numa ficiorul dascălului din Broșteni!

— Al dascălului, da, ș-al dăscăliței Maria. Ce mai oameni, frate, și cum s-au dus! Aceia nu m-au măr­ginit nicicînd în libertatea mea!

Crîșmarul a ațipit pe scaun. Știa el ce-are să urmeze. De douăzeci și atîția de ani, de trei ori pe săptămînă, între cei doi prieteni se țesea aceeași poveste.

Vintilă stă cu ochii duși, pare c-ar vrea să-și amin­tească ceva. Întru tîrziu, văzînd că Sandu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu:

— Dar eu, eu cum eram pe vremea aceea, Săn- ducule?

Sandu oftează, răsucind o țigară.

— Măi pretine, tare ne-am mai trecut noi, mă! Așa, o să ne stingem de tot. Cum au putut să se usuce florile

de pe obrazul tău, și părul acela bălan cum s-a-ndurat să se rărească așa? Atunci nu-ți putea re­zista o fată, și eu te iubeam ca pe-un frate!

Vintilă prinde limbă:

— Ții minte cînd am umblat o după-amiază-ntreagă pe urma unei codane cu ochi albaștri, cu păr bogat, castaniu?

— N-a fost cu ochi albaștri, Vintilă! Erau negri ca tăciunele. Nu-ți mai aduci tu aminte!

— Eu am o presimțire, că tu nu-ți amintești bine.

— Mă rog! Stai numa, să ne deslușim!

Și se deslușesc greu de tot. Ce afirmă unul neagă celă­lalt, dar urma tot a lui Sandu era.

Limbile se leagă, mîncînd cuvintele, apoi se dezleagă deodată, trezind pe crîșmar.

— Ce zici du’neata, don’le Arvinte? Care-avem dreptate? Hm?

— Apoi dumneata, domnule Alecu, vezi bine că dumneata. Ba stai, acum îmi vine-n minte: amîndoi aveți dreptate!

— Amîndoi! Ei, da, amîndoi!

Și prietenii, mai potoliți, petrec înainte. Lumînarea scade încet, mută, ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce așteaptă, într-o căsuță sperioasă, să vină odată tata. Afară, vîntul se văietă chinuit, aleargă și se în­toarce iar, bătînd dureros în geamuri.

— Măi Vintilă, tu știi cînd m-am însurat eu? Iac-așa bătea un vînt, ca acum, de să ne ieie, — mire și mi­reasă, — din trăsură.

— Vezi, eu de-atunci aveam o presimțire, că n-are să fie bine așa.

Sandu se-nfurie deodată:

— Cum n-are să fie bine? Nu e bine, doară? Nu tră­iesc eu bine și îndestulit cu dumneaei? Spune tu dacă știi că nu-i așa! Poate de tine-ai vrut să zici. Ei, așa mai înțăleg. Sărac de capul tău, nenorocitule! La trei ani după mine te-ai însurat și tu! Și ți-ai luat o beteagă, mă, de-ți mîncă zilele! Așa erai tu odată, ca acum? Da’ te usucă, mă, te bagă-n pămînt cu zile! De ce n-ai avut atunci o presimțire?

Și Sandu golește repede paharul, izbindu-l de masă.

Vintilă rămîne mut. De bună samă, altul a fost el pîn-a nu se-nsura... Bine-a zis Sandu. Și acum, iacă, își poate jupui pielea, că nu s-ar agăța de ea nici un strop de carne! Ce viață a dus el numai unul Dumnezeu știe!

Oftează și tușește, înecat de răsufletul de fum al prie­tenului, ce suge lacom din țigară, cu ochii morți.

Mai are o jumătate dinainte și trebuie s-o gate curînd. Vintilă bea un pahar, suflă cu buza de jos spre frunte, răsfirîndu-și mustățile.

— Măi frate, într-adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta! Uite, eu numa cîteodată bag de samă, și atunci am așa, o presimțire că mi se deschide înainte o groapă. Da’, Sandule, să-ți spun eu de unul!... Vezi, ăla-i beteag și ticăloșit! Ș-are nevastă frumoasă, și trei băieți sănătoși. Și el zace pe coaste, și acuș nu va mai cunoaște pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate. Și n-a făcut alta decît a șăzut la o măsuță lîngă mine și a scris cu ziua și cu noaptea de cap. Îl chemam: «Hai, mă, la o

bere!» «Nu vin!» «Să cinstești un păhar de vin.» «Nu-mi trăbă!» «Un joc de cărți, totuși?» «Nu știu!» Hei! Acasă-i surîdea femeia, ca o floare, și trei copii bălani! Bine! Acum ce s-a ales de el? O blană! Și tu­șește, frate, pe-acela să-l auzi tu tușind... Sperie băieții! Și femeia lui nu plînge? Că au dat din casă tot, și acuș i-or și scoate de-acolo. Amar de maica lor! Ce sîntem noi pe lîngă el? Și ăla, frate, n-a beut în viața lui! Și are-o femeie, știi, o femeie! Și trei copii! Rămîn pe drumuri! Eu am o presimțire, că vor rămînea pe dru­muri! Măi, pe ăla să-l vezi tu bolind, n-ai mai zice nimic de noi. Eu am o presimțire, că n-ai mai zice nimic.

Sandu ascultă cu ochii duși, apoi, oftînd, zice cu glas moale, sălciu:

— Măi Vintilă, vezi, și eu, numai așa, cîteodată, mă gîndesc că, într-adevăr, și noi sîntem bolnavi. Uite, de pildă, acum: îmi arde pieptul, îmi arde gîtul, și-mi vuiește capul, îmi vuiește... Da’ ca acela de care spui tu tot nu sînt. Uite, frate, știi la ce m-am gîndit? Să mai cerem o jumătate și să facem jurămînt mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crîșmă. Să ne jurăm pe dumnealor de-acasă și pe tot ce-avem mai scump.

Jumătatea vine, jurămîntul se face, ca de douăzeci și cinci de ani mereu, și, cînd ies, crîșmarul le poftește să nu-l uite, zîmbind pe sub mustățile mari.

Clătinîndu-se, se zbat cu vîntul.

— Vintilă! Cum îți cheamă, numa, nevasta?

O undă de vînt răpește răspunsul:

— Maria.

— Da, Maria...

— Da’ pe-a ta, cum o cheamă, numa, Sandule? O altă undă duce vorba:

— Susana.

— Da, da, Susana... Vintilă zice iar:

— Eu am o presimțire, că pe dumneaei iar o voi afla-o plîngînd.

— Nu te mai irita, frate! Doctorul, știi, doctorul... spunea... țvicării...

Și vîntul răpește lacom cuvintele, alergînd plin de mînie.

1 9 0 5