Cele Douasprezece Simturi

Cele Douasprezece Simturi de Rudolf Steiner

Cele douasprezece simturi ale omului

si legatura lor cu imaginatia, inspiratia si intuitia

Conferinta tinuta la Dornach, 8 august 1920

Astăzi aș dori să aprofundez unele din cele discutate subiecte zilele acestea, în așa fel încât să fac legătura cu o temă mai veche, pe care unii din dumneavoastră o vor fi cunoscând. Cândva, cu ani în urmă, am vorbit despre caracteristicile lumii generale a simțurilor omenești. Știți desigur că atunci când vorbim despre simțuri avem în vedere în mod obișnuit văzul, auzul, mirosul, gustul si pipăitul. Firește că în ultimul timp si unii oameni de știință au fost determinați să mai vorbească si despre alte simțuri situate, așa zicând, mai spre interiorul omului, despre un simț al echilibrului și așa mai departe. Dar acestei viziuni despre simțurile omului îi lipseș­te pe de o parte coerența și, mai ales, pe de altă parte, îi lip­sește conținutul. Efectiv avem de-a face doar cu o parte a organizării senzoriale a omului, atunci când avem în vedere doar simțurile deja enumerate. Abia atunci ai cuprins pe de-a-ntregul organizarea senzorială a omului, când ai în vedere douăsprezece simțuri. Astăzi vrem doar să le enumerăm aceste douăsprezece simțuri și să le caracterizăm sumar.

Enumerarea și caracterizarea simțurilor poate începe de oriunde. Să încep deci cu observarea simțului vizual, de exemplu. Mai întâi dorim, după cum o poate constata fiecare pentru sine, să cuprindem strict exterior caracteristica ochiului (vezi Desenul 1). Simțul văzului ne mijlocește accesul la suprafața obiectelor, care ne apare colorată, lumi­noasă, întunecată, etc. Am putea descrie această suprafață în cele mai diverse moduri, obținând astfel ceea ce ne mijlo­cește simțul văzului.

Dacă tindem acum spre contemplarea senzorială către ceva din lăuntrul corporalității exterioare a obiectelor, prin intermediul organizării noastre senzoriale, ne vom apropia ceva care nu se găsește pe suprafață, ci este situat mai în interiorul corpurilor; aceasta se poate realiza prin interme­diul simțului caloric.

Pe urmă, prin simțul gustului percepem proprietățile ale „ceva" ținând de suprafața obiectelor, care este mai atras de noi și se dovedește mai înclinat către noi; îi percepem proprietățile prin simțul gustului. Intr-o măsură, simțul gustului se situează la antidotul vizual. Când aveți în vedere culorile, luminosul și întunecatul și pe de altă parte gustul, vă veți spune : ceea ce vă vine în întâmpinare de pe suprafața obiectelor este ceva ce poate fi mediat, mijlocit de simțul vizual. Ceea ce vă iese în întâmpinare în interacțiunea cu propriul dumneavoastră organism, ceea ce în procesul sim­țirii se desprinde de suprafața obiectului și vă iese în întâm­pinare, aceasta este mijlocit de simțul gustativ.

Acum să ne reprezentăm că ați merge încă și mai mult în interiorul corporalității obiectelor, mai adânc decât era posibil prin simțul caloric și că ați avea in vedere, într-o anumită măsură, nu numai ceea ce penetrează corporalitatea, pornind din exterior, (dar oricum situat în interior aidomacăldurii) ci ceea ce este calitate a corpurilor prin însăși esența lor. De exemplu, când auziți o placă metalică pe care o loviți, atunci percepeți ceva din materialitatea acelei plăci demetal, deci ceva din ființa lăuntrică a naturii metalice. In timp ce, percepând căldura, percepeți prin intermediul simțu­lui caloric doar ceea ce, într-o anumită măsură, pătrunde corpurile ca și căldura generală (dar atunci, firește se află în interior) în schimb, prin simțul auzului percepeți ceva care deja coexistă în interdependență cu ființa lăuntrică a cor­purilor.

Abordând acum din altă direcție, veți ajunge la ceva ce se exercită ca o acțiune eficientă a corpurilor asupra dumneavoastră, ceva care este mult mai lăuntric decât ceea ce se percepe prin simțul gustativ. Simțul mirosului este materialmente mult mai lăuntric decât gustul. Actul gustativ se produce într-o anumită măsură astfel, că obiectele lumii exterioare nouă ating abia particularitățile noastre, se unifică cu ceea ce e interior (și atunci, în mod superficial). In schimb mirosul reprezintă deja o modificare semnificativă a lăuntricului nostru, iar mucoasa nazala, este mult mai interior organizată - desigur în înțelesul material al lucrurilor- decât aparatul gustativ (senzorii gustativi).

Dacă continuați să pătrunderi în interiorul corporali­tății externe, acolo unde ceea ce este exterior-corporal devi­ne deja mai mult sufletesc, atunci veți pătrunde cu simțul au­zului în ființa esențială a ceea ce este de natură metalică, de exemplu și veți percepe sufletul metalicului; dar vă avântați și mai adânc în ceea ce este exterior, atunci când nu percepeți numai cu simțul auzului, ci prin simțul verbal, prin simțul limbii. Este o totală confuzie să crezi că s-ar înfăptui doar prin auz ceea ce conține în sine simțul verbal: ai putea să auzi, dar nu ai putea încă să percepi conținutul cuvântului pentru a-1 înțelege. Intre auzirea pur și simplu a sunetelor și perceperea cuvintelor există o deosebire și în privința struc­turii organice

Auzirea sunetelor se produce prin intermediul urechii; perceperea cuvintelor se face însă prin intermediul altor organe, tot de natură fizică, la fel cu acelea care folosesc au­zului. Și atunci când înțelegem cu ajutorul simțului limbii (simțului verbal) pătrundem și mai adânc în interiorul unui lucru, decât atunci când îi auzim ființa interioară manifestă la nivel strict tonal.

Incă și mai mult spre interior se situează acel proces ce are loc prin intermediul simțului tactil, cu mult mai lăun­tric și mai detașat de lucruri decât în cazul simțului olfactiv. Atunci când pipăiți obiecte, vă percepeți, de fapt, doar pe dumneavoastră înșivă. Palpând un obiect, acesta vă împinge într-un fel anume, mai tare dacă este un obiect dur, mai domol dacă obiectul este mai moale. Insă nu percepeți nimic din obiecte, ci numai acțiunea care se exercită asupra dum­neavoastră înșivă, transformarea din voi înșivă. Un obiect dur vă presează mai adânc corpul. Ceea ce percepeți este tocmai această presiune, ca modificare în propriul organism atunci când percepeți prin intermediul simțului tactil.

Vedeți dumneavoastră, pătrunzând cu adâncirea senzonală, ieșim cumva din noi înșine. Mai întâi ieșim din noi doar un pic prin simțul gustului; ceva mai în afara noastră, si anume pe suprafața obiectelor ne aflăm prin simțul vizual; cu simțul caloric deja pătrundem puțin în obiecte, ne adân­cim spre esența lor cu auzul și ne plasăm în chiar esența obi­ectelor prin intermediul simțului verbal (al limbii). Dim­potrivă, efectuăm o descindere în propriul nostru interior; deja prin simțul gustativ avem la dispoziție ceva din acest domeniu; încă și mai mult, prin simțul olfactiv și într-o și mai mare măsură prin simțul tactil. Apoi când pătrundem încă și mai mult în interiorul nostru, ne confruntăm cu un simț căruia deja în mod obișnuit nu i se mai atribuie un nume, sau cel puțin nu este prea adesea numit, un simț prin intermediul căruia deosebim dacă stăm culcați sau în picioa­re; un simț prin care percepem atunci când stăm pe ambele noastre picioare cum ne menținem în echilibru. Această senzație de a te afla în echilibru este posibilă prin inter­mediul simțului echilibrului. Cu aceasta pătrundem deja total în interiorul ființei noastre; percepem legăturile dintre interiorul nostru si lumea exterioară în al căror context ne simțim în echilibru. Dar percepția asupra acestor legături are loc strict în interiorul nostru.

Dacă pătrundem acum și mai profund în lumea exte­rioară, mai profund decât era posibil prin simțul cuvântului (verbal), aceasta se poate întâmpla prin simțul gândului. Si pentru a se percepe gândurile altor ființe, trebuie pur și simplu un alt organ de simț decât doar pentru simțul verbal.

In această direcție, dacă descindem si mai adânc in interiorul ființei noastre, atunci acționăm printr-un simț care ne permitem să percepem dacă stăm liniștiți sau ne mișcăm. Mișcarea si repaosul propriu nu ni le percepem doar rapor­tate la situarea obiectelor exterioare față de noi, ci putem percepe interior, atunci când ne mișcăm, cât de mult ne-am mișcat sau alte aspecte legate de mișcare, pornind de la alungirea sau scurtarea (extensia sau contractarea) mușchilor noștri, ori de la configurația corpului nostru. Aceasta se petrece prin intermediul simțului mișcării.

In confruntare cu mulți oameni, nu le percepem acestora doar gândurile, ci percepem de asemenea însuși "Eul". Iar "Eul" nu este încă perceput atunci când percepem pur și simplu gândurile. Pe aceleași considerente care ne îndreptățesc să acordăm statute diferențiate simțului față de cel auditiv, trebuie să statutăm și un simt al „eurilor", atunci când ne raportăm la o mai fină diferențiere a structurii orga­nizatorice a omului. Prin aceea că putem pătrunde în " eul " altui om percepându-1, ieșim în mare măsură afară din noi înșine.

Când "intrăm" noi, oare, de cele mai multe ori, în noi înșine ? Păi atunci când percepem în sentimentul general al vieții acel "ceva" pe care în timpul treziei (veghei) ca stare a noastră de conștientă (nu conștiință - n.t), conștienta faptului că existăm, că suntem, că simțim lăuntric faptul de a exista.

Toate acestea sunt intermediate de simțul vieții.

Cu aceasta, v-am descris cele douăsprezece simțuri care alcătuiesc sistemul complet al organelor senzoriale. De aici, puteți vedea că o parte din simțuri este direcționala maimult în afară, este predispusă mai mult să pătrundă în lumea exterioară. Dacă privim întregul ca pe conținutul lumii noastre senzoriale, putem spune: simțul eului, simțul gândurilor, simțul verbal, auzul, simțul caloric, văzul și simțul gustativ sunt acele simțuri care sunt direcționale preponderent spre exterior. Dimpotrivă, acolo unde ne percepem mai mult pe noi înșine prin intermediul lucrurilor, acolo unde percepem mai mult acțiunea lucrurilor în noi, avem a face cu celelalte simțuri: simțul vieții, simțul mișcării, simțul echilibrului, simțul tactil, simțul olfactiv. Ele alcătuiesc mai mult domeniul omului interior; sunt simțuri care se deschid către interior și prin perceperea inte­riorului mijlocesc legătura noastră cu cosmosul (vezi desenul hașurat, in Desen 1).Astfel că, având întregul sistem al simțurilor, putem, deci spune: avem șapte simțuri direcționate mai mult spre exterior. Al șaptelea simț este deja am­biguu: simțul gustativ se situează deja pe granița dintre ceea ce privește corpurile exterioare și ceea ce are a face cu acțiu­nea pe care ele o exercită asupra noastră. Celelalte cinci simțuri sunt simțuri care ni se relevă prin premise interioare, care se manifestă în noi, dar care sunt de fapt acțiuni ale lumii exterioare asupra noastră.

Ceea ce doresc să evidențiez astăzi cu această prezen­tare a simțurilor, care celor mai mulți dintre dumneavoastră le va fi deja cunoscută, este ceea ce urmează.

Știți că atunci când omul ascede de la obișnuita cunoaștere senzorială la cunoașterea superioară, el o poate face prin aceea că el iese cu spiritualul-sufletescul său din corporalitatea fizică. Atunci se instaurează modurile superi­oare ale cunoașterii: imaginația, inspirația, intuiția, pe care le-am prezentat în cartea mea "Știința spirituală" la modul descriptiv și de asemenea în lucrarea "Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare". Dar vă veți putea reprezenta cu ușurință faptul că, tocmai având în vedere această structurare a simțurilor, putem ajunge la o anume caracteristică a contemplării lumilor superioare. Ieșim în afara noastră. Peste ce graniță trecem prin aceasta ? Atunci când rămânem în noi înșine, când ne ancorăm în noi înșine, simțurile sunt cele care formează granița (limita) noastră; când ieșim din noi înșine, atunci pășim prin simțuri spre exterior. Vreau să spun că este absolut de la sine înțeles că, atunci când spiritual-sufletescul părăsește învelișul corporal el pășește spre exterior prin simțuri.

Prin urmare prin simțurile exterioare (gust, văz, simț caloric, auz, simț verbal, simț al gândurilor și simț al eurilor) ne exteriorizăm (ieșim în exterior). Vom vedea ulterior unde ajungem atunci când, trecând cealaltă graniță, acolo unde simțurile se deschid spre interior, pătrundem în interioritate. Prin urmare, ieșim prin intermediul simțurilor spre exterior, prin aceea că, într-o anumită măsură, părăsim cu spiritual-sufletescul limita corporalității noastre. De exemplu prin simțul văzului ne exteriorizăm: adică pătrundem cu spiritual-sufletescul nostru către exterior, prin aceea că lasă în urmă corporalitatea materială. Mișcându-ne prin lume văzând cu ochiul sufletesc, dar lăsând îndărăt ceilalți ochi (fizici) părăsind deci tocmai prin ochi corporalitatea noastră, pătrundem în acea regiune în care domnește imaginația, (vezi desenul de la pag. 8)

Iar când suntem cu adevărați apți, prin inițiere, să pătrundem tocmai prin ochi în lumea spirituală, atunci do­bândim imaginații pure, imaginații care, vreau să spun, sunt imagini, așa cum și curcubeul este tot imagine; pure ima­ginații în imagini, trăind și țesând în domeniul sufletesc-spiritual.

Incă amprentate de ultimele resturi ale imanenței materiale ni se înfățișează imaginile dacă ieșirea are loc prin organul simțului gustativ. Astfel că putem spune: dacă ne exteriorizăm prin organul simțului gustativ, atunci imagi­națiile vor purta amprenta formală a materialității. Nu obți­nem imagini pur înmiresmate, așa cum era cazul curcube­ului, ci ceva hibrid, care într-o măsură, conține în imagine ceva ca un ultim rest de materilaitate: când părăsim corpo­ralitatea fizică prin poarta simțului gustativ obținem fanto­me, autentice fantome.

Dacă părăsim corpul fizic prin intermediul simțului caloric și atunci imaginile vor fi impure (purtând o anume amprentă). Imaginile, care altminteri sunt pure, aș spune, precum curcubeul, apar în acest caz astfel încât ne afectează sufletește într-un anume fel. In aceasta constă de data aceasta hibridarea lor. In cazul organului gustativ, imaginea este supusă unui proces de densifîcare până la caracterul fanto­matic. Dacă însă ne exteriorizăm prin simțul caloric, dobân­dim desigur tot imaginații, dar imaginații care acționează sufletește, care acționează prin simpatie și antipatie, care acționează prin căldură si răceală sufletească. Prin urmare, imaginile nu mai apar la fel de detașate ca precedentele, ci ele apar calde sau reci, însă calde sau reci sufletește.

Când însă ne părăsim trupul prin intermediul simțului auditiv, adică prin ureche, ieșim în lumea spiritual-sufletească și avem trăirea inspirației. Deci aici (în față, în Desen 1) avem trăirea imaginațiilor, purtând amprenta a ceea ce afectează sufletește; când ne părăsim corpul prin simțul auzului, ne cufundăm în domeniul inspirație. In timp ce altminteri, aceste simțuri merg mult spre exterior, apare acum ceea ce vine de la simțul caloric către cel al auzului, mai mult în interiorul nostru sufletesc spiritual. Căci inspi­rațiile aparțin mai mult decât iamginațiile domeniului sufletesc-spiritual; suntem mai mult mișcați și nu doar afectiv, ci ne simțim străbătuți de inspirații, tot astfel cum trupește suntem străbătuți de aerul pe care 1-am inspirat, aidoma ne simțim pătrunși sufletește de inspirații, în a căror regiune pătrundem, atunci când ne părăsim trupul prin mijlo­cirea simțului auzului.

Atunci când ne părăsim trupul prin intermediul simțu­lui verbal, a simțului lingvistic, atunci inspirațiile capătă altă coloratură. Este forte important să cunoști acel organ care este tot atât de real în organizarea fizică pe cât este simțul auditiv, atunci când tocmai dobândești perceperea a ceea ce este simțul verbal. Atunci când părăsești cu spiritual-sufletescul corpul fizic prin intermediul acestui organ, inspi­rația se particularizează prin viața interioară, prin faptul de a te simți una cu ființa străină ție cu alteralitatea.

Atunci când ne părăsim corpul prin simțul gândurilor, pătrundem în domeniul intuițiilor.Iar când ne părăsim corpul prin simțul eului (eurilor), atunci intuițiile poartă amprenta ființialitații lumii exterioare spirituale.

In acest fel pătrundem tot mai adânc în ființialitatea lumii spirituale exterioare, atunci când, cu spiritual-sufletescul, ne părăsim trupul și ne putem referi mereu la felul cum ceea ce ne înconjoară este lumea spirituală. El percepe cea ce este îndărătul simțurilor doar atunci când, prin spiritual-sufletescul său, își părăsește trupul. Dar declanșarea se face prin simțuri: ni se revelează intuițiile prin simțul eului și prin cel al gândurilor, însă nu ca atare ci numai prin amprenta lor; inspirațiile prin simțul verbal (lingvistic) și prin cel auditiv, dar iarăși numai amprenta lor; imaginațiile prin simțul caloric si cel vizual si puțin prin cel gustativ, însă estompate, preluate și transformate în senzorialitate.

Am putea desena lucrurile în mod schematic astfel: la limita (corpului) este perceperea lumii simțurilor (vezi prima zonă, cea roșie din Desen 2 ); dacă pătrundem în exterior prin spiritual-sufletescul nostru, intrăm în lumea spirituală (vezi desenul cu galben, Desen 2) prin imaginație, inspirație și intuiție. Iar ceea ce este de imaginat, ceea ce este de inspirat, ceea ce este de intuit, acestea sunt din exterior. Insă pătrunzând în noi se transformă în lumea noastră sen­zorială.

Vedeți dumneavoastră, atomii nu sunt acolo afară, cum fantazează materialiștii, ci acolo afară se afla lumea imaginativului, a inspirativului, a intuitivului. Iar această lume acționând asupra noastră, își înfige mulajele în percepția senzorială exterioară. Vedeți de aici că, atunci când într-o oarecare măsură trecem de granița pielii noastre, care închide sub ea organele noastre de simț, dar o facem în direcții diferite, acelea în care lucrează simțurile, atingem lăuntric lumea obiectivă spiritual-sufletescă. Acolo pătrun­dem noi în lumea exterioară prin intermediul simțurilor, pe care le-am cunoscut ca deschizându-se spre exterior.

Vedeți deci că omul, atunci când pășește în lumea exterioară, când trece pragul lumii exterioare care, după cum se vede, este extrem de aproape, el pătrunde în spiritual-sufletescul obiectiv. Aceasta este ceea ce dorim noi să atin­gem prin știința spirituală: să pătrundem în această lume spi­ritual-sufletească obiectivă. Ajungem la ceva mai înalt pătrun­zând cu simțurile noastre exterioare în ceea ce, în interiorul lumii senzoriale, este pentru noi ca acoperit de un văl. Dar cum stau lucrurile atunci când pătrundem în interioritatea noastră prin intermediul simțurilor interioare, simțul vieții, al mișcării, al echilibrului, al pipăitului (tactil), al mirosului; atunci când - la fel ca atunci când ne exteriorizăm prin mijlocirea simțurilor exterioare- pătrundem spre interi­orul nostru prin intermediul acestor simțuri. Aici lucrurile stau cu totul altfel. Să notăm aceste simțuri interioare încă o dată: simțul mirosului, al pipăitului (tactil), al mișcării, al echilibrului, al vieții. Ceea ce se petrece aici în noi nu este perceput. In viața obișnuită de fapt nu percepem ce se petrece în domeniul acestor simțuri. Ceea ce percepem cu aceste simțuri în viața obișnuită este deja radiat în domeniul sufletesc.

Vedeți dumneavoastră, dacă aceasta este lumea spirituală exterioară a imaginației, a inspirației și a intuiției (vezi in Desen 3 culoarea roșie) atunci ea radiază în acest fel asupra simțurilor noastre și prin simțuri ne este prezentată, iar lumea senzorială este chiar produsă (astfel). Lumea spirituală exterioară este deci împinsă o treaptă mai încoace.

Dar ce cuprinde acest simț si ce anume se întâmplă acolo în corporalitate sunt lucruri pe care nu le percepem în mod imediat. După cum nu se percepe lumea spirituală exterioară obiectivă, ci doar descinderea sa în simțurile noastre, tot astfel nu se percepe în mod nemijlocit nici ceea ce se întâmplă în corpul nostru ci doar ceea ce răzbate urcând până în domeniul sufletesc. Intr-o anumită măsură se percep efectele acestor simțuri interioare. Nu percepeți procesele, care sunt procese vitale, ci percepeți cu simțul vieții (vezi Desen 1) ceea ce este senzația a ceea ce nu percepeți atunci când dormiți, a ceea ce percepeți ca un confort interior la trezire, acea stare de confort impregnat lăuntric și care este deranjant doar atunci când apare o durere internă. Simțul vieții care altminteri radiază ca o stare de confort este de așa natură încât este deranjant exact așa cum un simț exterior poate fi și el deranjant, de exemplu, atunci când auzi prost. Dar în ansamblul, simțul vieții este resimțit la omul sănătos ca o stare de confort. Această stare de impregnare cu confortabilitate se amplifică după o masă rafinată, este oarecum diminuată în caz de foame; acest simțământ de sine interior general este efectul simțului vieții radiind înăuntrul sufletului.

Simțul mișcării (vezi Desen 1 ), cel care se manifestă în noi prin perceperea mușchilor în procesele de scurtare si lungire (contractare și extindere), percepând dacă mergem sau stăm, dacă sărim sau dansăm, deci prin care percepem dacă si cum ne mișcăm, radiază în suflet acel sentiment de libertate al omului care se lasă simțit în sine ca suflet: simțirea propriului domeniu sufletesc liber. Faptul că vă percepeti pe dumneavoastră înșivă ca suflet liber repre­zintă radiația simțului mișcării, este radiația contractării si extensiei mușchilor către interiorul domeniului dumneavoas­tră sufletesc, după cum si starea de confort interior sau de disconfort este iradierea în zona sufletească a datelor și experiențelor simțului vieții.

Atunci când simțul echilibrului radiază lăuntric spre domeniul sufletesc, deja producem o dizolvare (o dezlegare) foarte puternică a acestui domeniu. Gândiți-vă doar cât de puțin suntem noi în măsură să simțim nemijlocit faptul existenței noastre în lume în stare de echilibru - dacă nu cumva am leșinat de-a binelea și atunci nu avem chiar deloc habar despre așa ceva. Deci cum simțim noi oare, radiind lăuntric în suflet, trăirile simțului echilibrului ? Aceasta ține deja pe de-a-ntregul de ceea ce este sufletesc: o simțim ca pe o liniștire interioară, ca pe acea liniștire interioară care mă face să nu las în urmă când merg de-aici până mai încolo, acel ceva care sălășluiește în mine. Tot astfel, aș putea să zbor prin aer, rămânând liniștit mereu același. Este acel ceva care ne îngăduie să ne manifestăm independent față de timp. Nu mă las în urmă pe mine cel de azi, ci mâine sunt tot același. Această stare de independență în raport cu corpora­litatea este însăși iradierea lăuntrică a simțului echilibrului în sufletesc. Este faptul de a te simți pe tine însuți ca spirit.

Incă și mai puțin percepem procesele interne ale simțului tactil. Pe acestea le proiectăm cu totul în afară. Simțim corpurile, percepem dacă sunt moi sau tari, dacă sunt aspre sau netede, dacă sunt mătăsoase sau au natura lânii; proiectăm trăirile simțului tactil cu totul în spațiul exterior.De fapt asta avem în simțul tactil: o trăire interioară dar ceea ce se petrece acolo în lăuntru rămâne cu totul în inconștient. In proprietățile tactile pe care noi le atribuim corpurilor se găsește doar o umbră a sa.( a acestei trăiri interioare , n.t.)

Insă oragnul simțului tactil ne face să simțim obiectele ca fiind mătăsoase sau din lână, tari sau moi, aspre sau netede. Aceasta radiază și spre interior, radiază către suflet; doar că omul nu remarcă legătura dintre trăirile sale sufletești și ceea ce palpează simțul tactil exterior, căci lucrurile se diferen­țiază foarte mult: cele care radiază lăuntric (spre interior) si ceea ce apare ca trăire spre exterior. Dar acel ceva care radiază lăuntric nu este altceva decât faptul de a fi străbătut de trăirea îndumnezeirii. Dacă nu ar dispune de simțul tactil, omul nu ar avea sentimentul dumnezeirii. Ceea ce simțim prin simțul tactil ca asprime sau netezime, ca tărie sau moliciune este ceea ce radiază în exterior ; ceea ce ricoșează de aici ca fenomen sufletesc este faptul de a fi pătruns de substanțialitatea generală a lumii, a fi pătruns de faptul însuși al existenței ca atare. Noi constatăm existența lumii exteri­oare tocmai prin simțul tactil. Atunci când vedem ceva, însă nu credem că acel lucru este existent în spațiu; ne convingem de existența sa în spațiu, de-abia atunci când simțul tactil îl poate palpa. Acel ceva care pătrunde și străbate toate lucrurile și care ne pătrunde și pe noi și care poartă și duce cu sine această autopătrunzătoare substanță divină (dumne­zeiască) răzbate în conștient și, reflectată spre interior, este chiar trăirea simțului tactil.

Cât despre simțul olfactiv, iradierea sa către exterior vă este cunoscută. Insă atunci când simțul olfactiv își radiază trăirile către interior, omul nu mai observă deloc cum se leagă între ele trăirile interioare de cele exterioare. Atunci când omul miroase ceva, avem a face cu radierea simțului olfactiv către exterior; el proiectează imagini spre exterior. Dar acest efect se proiectează si în interior. Doar că omul îi dă mai rar atenție decât efectului în exterior. Unii oameni miros cu nesaț lucrurile înmiresmate si prin aceasta ei observă radierea simțului olfactiv către exterior. Dar există și persoane care se dedică acelui lucru care cuprinde interiorul cu atâta forță, ca efect al simțului olfactiv către interior, încât este resimțit ca unificarea mistică cu Dumnezeu, nu doar cu simțământul îndumnezeirii care îl străbate pe om, ci ceva foarte adânc stabilizat în om.

5. Simțul mirosului - unificarea mistică cu Dumnezeu

4. Simțul tactil - a fi străbătut lăuntric de sentimentul dumnezeirii

3. Simțul echilibrului - liniște interioară; să te simți pe tine ca spirit

2. Simțul mișcării - trăirea sufletescului liber propriu

1. Simțul vieții – confortabilitate

Vedeți dumneavosatră, trebuie să ne desprindem de unele prejudecăți sentimentale, când privim lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat pe lume. Căci unul sau altul poate avea simțăminte cu adevărat sublime când se vrea mistic, iar acum află ce este trăirea mistică în raport cu lumea simțu­rilor: este trăirea simțului olfactiv radiind spre lăuntrul sufletului.

Nu trebuie să ne înspăimântăm în fața unor astfel de lucruri, căci si senzațiile ni le construim doar în lumea exte­rioară si convențională a aparențelor, în Maia. Și de ce oare ar trebui să menținem acest verdict al Maiei asupra simțului olfactiv, care nu privește acest simț ca pe ceva suprem ele­vat? De ce să nu fim în stare să privim simțul olfactiv sub aspectul său cel mai înalt, acolo unde el devine creatorul trăirilor interioare ale omului ? Intr-adevăr, uneori misticii sunt niște proști materialiști, ei damnează materia, vor să se ridice deasupra materiei, dedându-se (totodată) lăuntric pe de-a-ntregul efectelor simțului olfactiv asupra interiorului.

Cine are o afinitate și o sensibilitate mai fină pentru astfel de lucruri, acela va „mirosi" (lucrurile) potrivit cu felul deosebit al trăirilor la mistici declarați de factură simpatică, precum Methilde din Magdeburg, Sfânta Tereza sau Sfântul loan la Crucii, atunci când ei își descriu trăirile - și aseme­nea personalități fac descrieri foarte grăitoare. Și la Meister Eckhart, ori la Johannes Tauler mistica este la fel de bună și de adecvată pentru a fi mirosită, pe cât este de bună și adecvată pentru a fi absorbită cu voluptate prin senzații su­fletești.

Luând, de exemplu, descrierea trăirilor mistice ale Sfintei Tereza sau a Methildei din Magdeburg, vom avea lăuntric o mireasmă dulceagă, dacă înțelegem lucrurile în mod ocult. Dacă luăm mistica lui Tauler sau a Maestrului Eckhart, vom percepe un miros un pic aspru, dar nu lipsitde simpatie, ceva ca mirosul plantei vârnaț (Ruta Graveolens).

Pe scurt, lucrul ciudat, frapant cu care ne confruntăm constă în acea că, atunci când, prin intermediul simțurilor, ne distantăm tot mai mult spre exterior, pătrundem într-o lume superioară, într-o lume spirituală obiectivă. Atunci însă când descindem prin mistică, prin faptul de a fi pătrunși de senti­mentul îndumnezeirii, prin faptul de a se simți liber sufle­tește, prin confortul interior, atunci pătrundem în corpora­litate, înăuntrul materialității- lucru pe care vi 1-am indicat deja în cursul acestor considerații. In trăirile interioare, vorbind din punctul de vedere al Maiei, se ajunge în regiuni tot mai joase, față de cele pe care le atingem în viața obișnuită.

Prin trăirea de sine exterioară prin simțuri, ajungem în regiuni mai înalte. De aici mai vedeți bine și că nu trebuie mai ales să te lași pradă nici unei iluzii, mai ales să nu te subjugi iluziei de a crede că te scufunzi într-o spiritualitate deosebită atunci când, prin simțământul mistic al unificării cu divinul, te adâncești în propria interioritate. O, nu ! Prin aceasta cobori doar spre interior, în radiațiile propriului nas spre înăuntru. Iar acei mistici care sunt cei mai îndrăgiți re­dau prin descrierile lor ceea ce simt ei lăuntric prin radiațiile nasului lor continuat spre interior.

Vedeți dumneavoastră, dacă vorbiți de dincoace de prag despre lumea spirituală, despre problematica acestei lumi, atunci trebuie să o facem în cu totul alți termeni decâtsi-o reprezintă oamenii de aici din această lume fizică. In fond aceasta nu ar trebui să vă mire căci nu este cazul să vă așteptați ca lumea spirituală de dincolo de prag să fie pur și simplu o dublură a lumii fizice. Cu astfel de dubluri puteți avea de-a face numai dacă citiți descrierile lumii superioare în mistica islamică., sau pe acelea ale Devahan-ului aparținând domnului Leadbeater. Aveți acolo în mod fundamental dublete ale acestei lumi, doar puțin transformată. Asta este foarte comod oamenilor. Mai ales la cei care în această lume fizică duc o viață de salon, îmbrăcați în haine bune, într-o satisfacere a poftelor cu totul îndestulătoare, se poate întâlni fenomenul, ca după moarte, să intre în acel salon al De­vahan-ului în care poți zăbovi la fel ca în saloanele de aici, după cum le-a descris-o și domnul Leadbeater. Cel ce trebuie sa descrie adevărurile lumilor spirituale nu se află în această situație confortabilă. El trebuie să vă spună faptul că de a fi pătruns de sentimentul îndumnezeirii trimite la o proiecție către interior a simțului tactil si că misticul nu-i dezvăluie altceva adevăratului ocultist, decât felul că el adulmecă în interiorul său. In adevărata contemplare a lumii dinspre par­tea spirituală nu există nici un prilej pentru sentimentalitate.

Am menționt-o adesea: dacă pătrunzi cu adevărat în interiorul lumii spirituale, atunci seriozitatea se instaurează în așa măsură încât tuturor lucrurilor trebuie să li se atribuie până și alte cuvinte decât cele cu care sunt desemnate aici, iar cuvintele înseși capătă înțelesuri total opuse. A pătrunde în lumile spirituale nu înseamnă pur și simplu să descrii fantome ale lumii de aici, ci trebuie să te aștepți să viețuiesti ceva total opus lumii fizice, în special opus păcatului (agre­abilului).

Am vrut să vă prezint astăzi acest punct de vedere pentru a vă prilejui o trăire mai cuprinzătoare a ceea ce este cu adevărat necesar epocii noastre. Atunci când asculți cu ce se confruntă astăzi occidentalii, atunci când un gând este su­primat în manieră occidentală (în Răsărit, lucrurile stau puțin altfel, cu atât mai diferit cu cât mergi mai departe spre Orient), se întâmplă adesea să se spună: „asta nu poate fi formulat în franceză" sau „asta nu poate fi exprimat în engleză". Cu cât înaintăm spre vest, cu atât mai des auzim astfel de judecăți. Dar ce altceva înseamnă această judecată, decât dependența față de domeniul fizicului, încremenirea deja în fizic în opoziție cu lumea reala ? Dar ce parvine prin cuvinte ? Cu mult mai mult decât faptul că prin cuvinte ne înțelegem asupra lucrurilor.

Atunci trebuie să putem elibera și cuvintele de lucruri și nu trebuie să putem elibera doar cuvintele, trebuie să pu­tem elibera chiar și trăirile subiective dobândite în lumea senzorială.

Dacă privim simțul mirosului ca pe un simț inferior, aceasta este o judecată dobândită în lumea simțurilor. Iar atunci când privim corelatul său interior -mistica- ca pe ceva elevat, și aceasta este tot o judecată din lumea simțurilor. Văzută de pe cealaltă parte a pragului, organizarea simțului mirosului este ceva extraordinar de însemnat, iar mistica nu este ceva prea grozav, văzută de pe cealaltă parte a pragului. Căci mistica, ea, este în totalitate un produs al lumii materia­le, fizice și anume ea este modul în care vor să pătrundă în lumea spirituală oameni care rămân de fapt materialiști prin aceea că ei văd ceea ce este aici mai întâi ca materie pur și simplu. Asta le este prea materialist și inferior. In orice caz, dacă ar pătrunde în ceea ce se află aici afară, ar ajunge direct în lumea spirituală, în ierarhii. Insă ei, în loc de aceasta, se scufundă în interiorul lor însuși: acolo se adâncesc ei în plină materie, în limitele propriei lor piei ! In schimb asta lorli se pare supremă elevare spirituală, însă lucrurile nu stau nicidecum așa, că ne-am cufundat mistic în corporalitatea noastră prin intermediul fenomenelor noastre de ordin mate­rial, prin fenomenele lumii senzoriale ne cufundăm în lumea spirituală, în lumea ierarhiilor, în lumea ființărilor spirituale.

Atâta timp cât lumea suportă să audă astfel de idei, atâta timp cât lumea suportă să se vorbească despre ea cu totul altfel decât în ultimele patru secole, atâta timp cât lu­mea suportă ca până și judecățile sociale să ni le întemeiem pe astfel de concepte total inversate, nu vom ajunge la impulsuri care să genereze un nou răsărit (un nou proces ascendent). Dar dacă vrem să ne urnim din ceea ce ne-am însușit și dacă vrem să ne orientăm pornind de aici înfăptirile în plan social, atunci ne vom adânci tot mai mult în invo­luție, atunci se va prăbuși totul în declinul Occidentului.

Pe ce se întemeiază ceva ca verdictul lui Oswald Spengler ? Se întemeiază pe faptul că el este un om de geniu, care nu poate gândi nimic altceva decât conceptele obișnuite ale Ocidentului pe care le avem acum. Pe acestea le anali­zează el. Pornind de aici socotește el că o dată cu începutul celui de al treilea mileniu în locul civilizației noastre se va instaura barbaria - ceea ce pentru aceste concepte este pe deplin concret. Dacă îi vorbești de antroposofie, capul i se face stacojiu, pentru că nu poate suporta. Dacă ar înțelege ce poate aduce ea omenirii, cum îi poate ea vitaliza pe oameni, atunci ar vedea că numai și numai prin ea procesul de declin poate fi deturnat, că numai și numai prin ea se poate ajunge la un proces ascendent.