Coactionarea dualitatii umane
Aa
Coactionarea dualitatii umane de Rudolf Steiner
Praga, 22 martie 1911
Aceste prime trei conferințe – incluzând-o și pe cea de azi – sunt destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce trebuie luat în considerare pentru viață, pentru ființa omului. Din această cauză sunt prezentate mai întâi câteva idei și notiuni importante, care datorită faptului că expunerile mai detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc", într-un anumit sens, „în aer". Este mai bine însă să avem la început o vedere de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a include în ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar a fi motivele mai profunde.
Ieri, la sfârșitul conferinței, am spus că, prin anumite exerciții sufletești, prin concentrarea puternică a sentimentelor și ideilor, omul poate face să răsară în conștiența sa o viață diferită de viața lui obișnuită. În viața de veghe avem o relație normală între nerv și sânge. În mod schematic, s-ar putea spune că ceea ce se petrece în nerv se înscrie pe tăblița sângelui. Prin exerciții sufletești se ajunge la a pune nervul într-o asemenea tensiune, încât activitatea lui nu mai pătrunde în sânge, ci este respinsă în căile nervoase. Întrucât sângele este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simțirii și gândurilor, și-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se simte străin față de ființa lui obișnuită, scos din sine. Se simte ca și cum și-ar sta sieși în față, și nu mai poate spune „acesta sunt eu", ci „acesta ești tu", căci se simte ca un străin față de personalitatea sa care trăiește în lumea fizică. Dacă înțelegem câtuși de puțin care este condiția vieții unui astfel de om, devenit clarvăzător într-un anumit fel, îți spui că el se simte atunci ca și cum o entitate superioară ar pătrunde în viața sa sufletească. Este un cu totul alt sentiment decât cel pe care îl ai atunci când ești în fața lumii obișnuite. Când te afli în prezența lumii înconjurătoare te simți străin față de ființele și lucrurile lumii exterioare – animale, plante și așa mai departe –, te simți trăind undeva lângă ele și în afara lor. Se știe că atunci când ai în față o floare gândești: Floarea este acolo și eu sunt aici. Altceva simți atunci când te urci în lumea spirituală în felul descris, smulgându-ți sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău. Acum nu mai simți că ai în față o ființă străină; este ca și cum cealaltă ființă intră în tine și te-ai simți una cu ea. Este îngăduit să spunem că clarvăzătorul învață să cunoască lumea spirituală prin observarea avansată a acelei lumi spirituale de care suntem legati, și care ajunge la noi, în parte, prin sistemul nervos, chiar dacă în viața normală ea ni se revelează mai întâi pe calea ocolită a impresiilor senzoriale. Aceasta este lumea spirituală despre care, în starea sa de conștiență normală, omul nu știe nimic la început. Este aceeași lume care se înscrie, totuși, pe tăblița sângelui nostru, adică în Eul nostru. Putem spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea exterioară există o lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, țesut de înseși impresiile noastre senzoriale. În conștiența normală, orizontul Eului se întinde până la acest văl și nu vedem lumea spirituală care este în spatele lui. Dar în momentul în care ne eliberăm de Eul nostru, impresiile senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a viețui într-o lume spirituală. Este aceeași lume spirituală care se găsește în spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim atunci când scoatem sistemul nervos din organismul obișnuit sangvin.
Prin aceste considerații am urmărit viața omului, așa cum este ea excitată din afară și cum acționează prin nervi și sânge. Ieri v-am atras atenția asupra faptului că, în viața interioară organică, fizică a omului, putem vedea ceva asemănător cu o lume exterioară comprimată în ficat, vezica biliară și splină. Din această cauză, putem spune că, așa cum sângele străbate creierul, în partea de sus a organismului – unde intră în contact cu lumea exterioară –, și aceasta se întâmplă deoarece impresiile senzoriale acționează asupra creierului, tot așa, circulând prin corp, sângele intră în legătură cu organele interne, dintre care am luat în considerare în primul rând ficatul, vezica biliară și splina. Dacă în aceste organe sângele nu vine în contact cu o lume exterioară, este din cauză că ele nu se deschid spre exterior, ca organele de simț, ci sunt închise înăuntru, sunt acoperite din toate părțile, în așa fel încât nu desfășoară decât o viață interioară. Ficatul, splina, bila pot acționa asupra sângelui în funcție de propria lor natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau ochiul, și nu pot, așadar, nici să transmită sângelui informații venite din afară; își pot exprima doar propria natură, în acțiunile lor asupra sângelui. Când contemplăm lumea interioară, în care parcă se află comprimată o lume exterioară, putem să spunem: Aici acționează o lume exterioară interiorizată asupra sângelui, dacă poate acționa.

Să desenăm o linie AB care să reprezinte cele două părți ale sângelui. Să reprezentăm ca fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel oarecare, din afară, și pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe una din părțile lui. Să reprezentăm apoi ceea ce vine din partea cealaltă, din interior, și se înscrie pe cealaltă parte a sângelui. Dacă vrem să exprimăm lucrurile mai putin schematic, putem spune că organele senzoriale își înscriu informațiile în sângele care străbate capul omului și că activitatea creierului îl transformă așa cum îl transformă și organele interne, la rândul lor. Căci aceste trei organe – splina, ficatul, bila – își înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui, care curge prin vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el radiația, activitatea organelor interioare și – în calitate de instrument al Eului – ar putea transmite până la Eu această expresie a organelor interioare, așa cum în activitatea creierului este exprimat ceea ce vine din lumea înconjurătoare.
Pentru ca aceste acțiuni ale organelor asupra sângelui să aibă loc, trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai în interactiunea dintre sânge și sistemul nervos există posibilitatea să se poată înscrie ceva în sânge, să se exercite o acțiune asupra sângelui.

Dinspre interior – de asemenea – trebuie să se intercaleze ceva asemănător sistemului nervos, pentru ca sistemul „cosmic interior al omului" să poată actiona asupra sângelui. Trebuie ca „lumea interioară" să acționeze mai întâi asupra unui sistem nervos, pentru ca actiunea lui să poată fi transmisă sângelui. Comparând partea superioară și partea inferioară a organismului, suntem obligați să formulăm premisa existenței unui sistem nervos intercalat între circulație și organele interne, reprezentate prin ficat, splină și bilă. Observația exterioară ne confirmă existența acestui element; este intercalat sistemul nervos vegetativ sau simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relațiile lui cu lumea interioară și circulația se aseamănă cu relațiile pe care le are sistemul nervos central cu lumea exterioară și cu viața omului – și cu circulația. Sistemul neurovegetativ însoțește la început coloana vertebrală, apoi se extinde și străbate diferitele părti ale organismului. În cavitatea trunchiului, el prezintă formațiuni reticulare – una dintre acestea este cunoscută sub numele popular de plex solar. Trebuie să ne așteptăm ca sistemul vegetativ să se deosebească într-un anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi interesant să ne întrebăm – chiar dacă aceasta servește ca o dovadă – cum ar putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în comparație cu sistemul nervos central, dacă condițiile ipotetice puse sunt satisfăcute. Ați putea înțelege că, la fel cum sistemul nervos central trebuie să se deschidă față de ambianța spațială, sistemul nervos simpatic trebuie să aibă afinități pentru ceea ce este concentrat în organizarea interioară. Pentru ca supozițiile noastre să fie corecte, aceste două sisteme nervoase sunt legate între ele, așa cum s-ar comporta razele (a) care, plecând de la circumferința unui cerc, ar radia în toate direcțiile, cu cele (b) care pleacă din centru spre periferia cercului.

Așadar, într-un anumit fel, ar trebui să avem aici un contrast între sistemul nervos central și sistemul vegetativ. Acest contrast există în realitate; și vedem că sunt multe lucruri pe care suntem în stare să le probăm. Dacă supozițiile noastre sunt corecte, observația, experiența trebuie să le confirme. Întoarcem privirea spre realitatea obiectivă și vedem că observația confirmă premisele noastre. În timp ce sistemul vegetativ formează un fel de ganglioni, care sunt formațiuni importante, și în timp ce filetele nervoase care se detașează din ei sunt fine și puțin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul nervos central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt partea importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate secundară. Astfel, observația ne confirmă supozițiile și putem spune că din cele de mai sus reiese că sarcina sistemului neurovegetativ trebuie să fie de a înscrie pe tabla sângelui viața interioară a organismului, care se exprimă prin nutriție și termogeneză și care se regăsește în nervii simpatici, la fel cum se înscriu în sânge impresiile exterioare, prin intermediul sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului nostru interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum interiorul corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este construit pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin intermediul sistemului vegetativ, ceea ce lumea spirituală a comprimat în organele corespunzătoare ale cosmosului interior omenesc.
În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se într-un mod foarte precis această dualitate omenească, de la care am pornit în considerațiile noastre. Vedem lumea o dată în afară și o dată înăuntru; de fiecare dată, această lume utilizează, pentru a acționa, instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum sângele este interpus între lumea exterioară și lumea interioară și cum se lasă înscris din două direcții, ca o tablă, o dată din afară și o dată dinăuntru. Am spus ieri – și repet astăzi, pentru mai multă limpezime – că omul este în măsură să-și elibereze nervii de acțiunea lor asupra sângelui în măsura în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă este posibil să se realizeze ceva asemănător și în direcția opusă. Vom înțelege mai târziu că într-adevăr există exerciții sufletești care permit realizarea, în direcția opusă, a aceleiași acțiuni, despre care am vorbit ieri și astăzi. Dar există o diferență în ceea ce privește acțiunea spre interior. Ne putem separa sistemul nervos central de sânge prin exerciții oculte, prin concentrarea gândirii și a sentimentului. Prin exerciții de concentrare dirijate spre interior (exprimate în denumirea de „viață mistică") putem intra atât de profund în noi, încât trebuie să ținem cont, în mod obligatoriu, de Eul nostru și de instrumentul lui – sângele. Știm că prin cufundarea mistică (în interior) – vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri – plonjăm în propria noastră entitate divină, în propria spiritualitate, în măsura în care ea viețuiește într-un om. Această cufundare mistică nu este, la început, o ridicare din Eu, ci mai degrabă o coborâre în propriul Eu, o întărire, o intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de aceasta când intrăm în relație cu vechii mistici, făcând abstracție de ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi – nu are importanță să știm dacă au o bază mai reală sau mai puțin reală – erau preocupati de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând abstracție de tot ce le oferea lumea exterioară, pentru a se elibera de toate impresiile exterioare și pentru a se cufunda în întregime în ei înșiși. Întoarcerea în sine, această coborâre în propriul Eu, este, la început, ca o concentrare a întregii puteri și energii a Eului în propriul organism. Ea actionează mai departe asupra întregii organizări umane, și putem spune: Această coborâre interioară, această „cale mistică" propriu-zisă – în contrast cu calea macrocosmică – nu întrerupe relația sângelui cu nervul, ci îl leagă și mai mult de nervi, de nervii vegetativi. Pe când prin procedeul descris ieri slăbim legătura dintre nerv și sânge, prin coborârea mistică în noi înșine întărim legătura dintre sânge și sistemul neurovegetativ. Aceasta este replica fiziologică opusă, făcând să aflueze mai mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în timp ce prin celălalt procedeu, prin care se urmărește atingerea lumii spirituale, se suprimă legătura dintre nerv și sânge. Deci, prin coborârea mistică lăsăm o amprentă sangvină în sistemul neurovegetativ.
Să facem deocamdată abstracție de ceea ce se întâmplă atunci când intri în tine însuți, astfel încât nu te desprinzi de Eu, ci, din contră, pătrunzi în Eul tău însoțit de calitățile tale mai puțin bune: atunci când ieși din Eul tău, îl lași în urma ta, cu toate calitățile mai puțin bune. Dar când te afunzi în Eul tău nu ești sigur la început că nu împingi aceste calități rele în acest Eu devenit mai energic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce în domeniul pasionalului este sânge este împins în sistemul neurovegetativ. Dar să admitem că am mai putea face abstracție încă un moment de acest lucru, și să spunem: Înainte de a ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuși misticul a avut o grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai mult aceste calități rele, astfel încât în locul egoismului au apărut sentimente altruiste, dezvoltând în sine compasiune pentru toate ființele, paralizând tendința de a face speculații asupra lui însuși, prin dezvoltarea compasiunii pentru toate ființele. Admițând că omul s-ar fi pregătit suficient pentru a coborî în interiorul său, el își duce cu sine și Eul, prin intermediul sângelui, în lumea sa interioară. Atunci se întâmplă ceva, și anume acest sistem neurovegetativ interior, despre care omul nu știe nimic prin conștienta normală, se revarsă în conștiența Eului său. El începe să știe că există ceva în sinea sa care îi poate revela cunoștințe despre lume în mod asemănător cu celălalt sistem nervos, care îi revelează lumea exterioară. Așadar, omul coboară în sine și își conștientizează în oarecare măsură sistemul neurovegetativ. Și așa cum lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin intermediul sistemului nervos central, acum îl întâmpină lumea interioară care s-a constituit aici. Și așa cum noi nu vedem nervul – căci nimeni nu-și poate vedea nervul optic – ci ceea ce trebuie perceput prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în conștiența noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în conștiență nu pătrund mai întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci omul conștientizează numai că are în aceștia un instrument prin intermediul căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă însă un lucru: capacității de cunoaștere a omului, devenită clarvăzătoare spre interior, îi apare lumea interioară. Așa cum lumea exterioară se desfășoară în fața privirilor noastre fără să devenim conștienți de existența nervilor, la fel și sistemul vegetativ nu intră în conștiență, ci lumea interioară este cea care ni se înfătișează. Numai că această lume interioară care pătrunde în conștiența noastră suntem noi înșine, ca persoane fizice.
Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi cuprins de oroare la gândul că își poate vedea organismul dinăuntru. El ar putea însă gândi și astfel: Văd și ceva corect în faptul că atunci când devin clarvăzător prin sistemul meu neurovegetativ îmi văd ficatul, vezica biliară, splina. Acesta este un adevăr! Cred că nu este cu totul probabil, dar se poate totuși întâmpla. Dar lucrurile nu stau chiar așa. De fapt, omul își vede din afară ficatul, bila, splina, la fel cum vede și celelalte obiecte exterioare. În viața de toate zilele, trebuie să ne examinăm organismul prin simțuri, prin nervii noștri. Ceea ce cunoașteti prin anatomia și fiziologia obișnuită – și anume ceea ce numim ficat, vezică biliară, splină – sunt organe văzute din exterior, prin intermediul sistemului nervos, al creierului și al măduvei spinării. Le vedeți din exterior, așa cum vedeți toate celelalte lucruri. Dar cu totul alta este situația când poți deveni clarvăzător și când privești spre interior prin intermediul sistemului neurovegetativ sau simpatic. Vezi lucrurile pentru care clarvăzătorii tuturor timpurilor au ales nume atât de ciudate, pe care vi le-am citat în conferința a doua.
Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanța interioară esențială. În realitate se vede cu totul altceva atunci când lumea interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, adică cu ochiul clarvăzător întors spre interior. Se conștientizează astfel din ce în ce mai bine de ce clarvăzătorii tuturor timpurilor au pus în relație activitatea splinei cu cea a lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a lui Jupiter și cea a bilei cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede astfel în propriul interior este, de fapt, cu totul diferit de ceea ce poate oferi privirea exterioară. Se conștientizează aici că, în organe interioare limitate, te afli în fața unor enclave ale lumii exterioare. Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească drept exemplu pentru acest mod de a ajunge la cunoaștere. Vedem cum această lume a cunoașterii, care conduce deasupra observației obișnuite, trebuie să se aplice, de asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu, că splina este un organ extrem de important. El apare contemplării interioare ca și cum nu ar fi alcătuit din substanță exterioară, carnală, și, dacă este îngăduită expresia, deși ea nu poate să redea decât aproximativ realitatea, splina se prezintă ca un corp ceresc luminos în miniatură, cu o viață interioară foarte complicată. V-am atras ieri atenția asupra faptului că splina – văzută din afară – poate fi descrisă ca un țesut foarte vascularizat, având incluși corpusculii albi despre care am vorbit. Plecând de la o astfel de examinare exterioară, se poate spune că sângele care se răspândește în interiorul splinei trece prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina dinăuntru, ea apare în primul rând ca un organ care are o mișcare interioară ritmică, datorită diverselor forțe pe care le-am mentionat. Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem că ritmul are o importanță enormă. Putem avea un fel de presentiment al importanței ritmului în existența generală a lumii atunci când recunoaștem în mod exterior ritmul în pulsul sangvin. Îl recunoaștem însă aici, din exterior, și tot dinspre exterior îl putem urmări raportat de asemenea la splină. Este destul de ușor să-l urmărim exact, și îi putem căuta confirmarea prin observația exterioară. Pentru privirea clarvăzătoare întoarsă spre interior, toate modificările splinei, care se petrec ca într-un corp luminos, există pentru a-i imprima un anumit ritm în viață. Acest ritm al splinei diferă considerabil de alte ritmuri pe care le percepem în viață: este mult mai putin regulat decât celelalte, despre care vom mai vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru că splina este în vecinătatea aparatului digestiv și are de-a face cu el. Mă veți înțelege dacă veți da atenție uniformității ritmului sângelui uman, care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca viața să se poată menține într-o formă concretă. Dar există și un alt ritm, și acesta este mai puțin regulat, deși ar fi de dorit ca el să devină din ce în ce mai regulat, printr-o autoeducare a omului, în primul rând a copilului: este vorba despre ritmul ingurgitării hranei și a apei. Un om cât de cât ordonat ia mesele la ore fixe, și prin aceasta se supune unui anumit ritm. Dar se poate și să nu ținem seama de acest obicei; din păcate, așa este. Se întreține lăcomia unor copii, cărora li se dă să mănânce în momentul când cer, făcându-se abstracție de orice ritmuri. Nici adulții nu mențin un ritm corect în ceea ce privește băutul și mâncatul – nu trebuie să luăm totuși aceste învățăminte într-un mod pedant, căci viața modernă nu le face posibile întotdeauna. Se știe de multă vreme cât de neregulat se înfulecă hrana și cât de neregulat se bea. Aceste obiceiuri nu trebuie deci blamate, ci doar menționate. Ceea ce realizăm într-un mod atât de deficitar din punct de vedere al ritmului trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se putea integra în ritmul regulat al organismului nostru. Iregularitatea cea mai mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o persoană care și-a făcut un obicei din a-și lua micul dejun la ora opt și prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, unde, dintr-o lăudabilă politețe, i se impune să servească ceva între mese. Astfel, ritmul organismului său este considerabil deranjat, printr-o acțiune precisă. În acest caz trebuie să existe un organ care să întărească ceea ce este regulat în aportul alimentar și care să slăbească ceea ce se introduce în mod neregulat, pentru a echilibra neregularitatea cea mai importantă. Astfel, la trecerea alimentelor în ritmul sangvin se impune să existe inserat un organ care echilibrează iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară a ritmului sangvin. Și acest organ este splina! Putem ajunge astfel la anumite procese ritmice obținând pentru splină cu rol de coordonator pentru reglarea neregularităților din tractul digestiv, pentru ca ele să devină regularități în circulația sângelui. În cursul anilor de studiu, de exemplu, ar fi fatal ca ingestia neregulată a alimentelor să-și poată prelungi acțiunea până în sânge. Trebuie realizat un echilibru printr-un „șoc de retur", „șoc de întoarcere". Sângele nu trebuie încărcat decât până la limita lui de toleranță. Aceasta este sarcina splinei, inserată în circulație, iradiindu-și acțiunea ritmicizantă în întreg organismul uman. Prin observația exterioară, prin cercetarea fiziologică, este foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl observă ochiul devenit clarvăzător spre înăuntru. Și pentru cercetarea exterioară reiese că splina prezintă un anumit ritm: volumul său crește în orele de după ingestia unui prânz copios și revine la dimensiunile normale după un oarecare timp. Pentru cercetările fiziologice exterioare este foarte greu să se stabilească sarcina splinei.
Găsiți aici o expansiune și o retracție ale acestui organ. Dacă sunteți conștienți de faptul că organismul nu este suma organelor sale - așa cum este descris adesea -, ci că toate aceste organe trimit cele mai discrete acțiuni ale lor în toate părțile organisinului, vă veți putea reprezenta și că mișcările ritmice ale splinei, dependente însă de lumea exterioară, și anume, declanșate de ingestia hranei, pot acționa în sensul echilibrării în întregul organism. Acesta este numai unul din modurile în care acționează splina. Este imposibil să le enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni clarvăzătoare, ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar fi acceptate de către fiziologia exterioară ca „idee exterioară"; de exemplu: Aș vrea să-mi reprezint că rezultatele investigării prin clarvedere nu sunt atât de false pe cât se presupune atât de des și să cercetez ceea ce poate verifica fiziologia exterioară, dacă afirmațiile ocultiștilor pot fi confirmate prin observare exterioară.
