Crestinismul ca fapt mistic si misteriile antichitatii

CUVÎNT ÎNAINTE LA CEA DE A DOUA EDIȚIE

Creștinismul ca fapt mistic este titlul dat de autor acestei scrieri în urmă cu opt ani, cînd a adunat în ea conferințele pe care le ținuse în anul 1902. Acest titlu trebuia să releve caracterul deosebit al cărții. Nu era vorba doar de încercarea de a prezenta din perspectivă istorică conținutul mistic al creștinismului, ci trebuia înfățișată apariția creștinismului din viziunea mistică. La bază se afla ideea că în această apariție au acționat realități spirituale care pot fi văzute numai printr-o asemenea contemplare. Conținutul cărții este singurul care poate justifica faptul că autorul ei numește „mistică” nu o viziune care ține mai mult de cunoștințe imprecise de proveniența afectivă decît de „expunerea riguros științifică”. Căci acesta este sensul în care este înțeleasă astăzi „mistica” ui cercuri largi, fiind, prin urmare, considerată de mulți ca domeniu al vieții sufletești umane, care nu poate avea nimic a face cu „o veritabilă știință”. În sensul acestei cărți însă cuvîntul „mistică” este folosit pentru descrierea unei realități spirituale care poate fi cunoscută în esența ei numai atunci cînd cunoașterea provine din izvoarele vieții spirituale înseși. Cine respinge un mod de cunoaștere care soarbe din asemenea izvoare nu se va putea apropia de conținutul acestei cărți. Numai cel pentru care în „mistică” poate domni claritatea expunerii logice proprie științei va admite felul mistic în care este înfățișat aici conținutul creștinismului ca mistică. Căci ceea ce importă este nu numai conținutul scrierii, ci - și aceasta înainte de toate - mijloacele gnoseologice prin care a fost dobîndit.

În vremea de azi, mulți au încă o aversiune violentă față de asemenea modalități de cunoaștere. Ei le consideră ca fiind în contradicție cu adevăratul spirit științific. Și acesta este cazul nu numai cu aceia care nu vor să admită decît o concepție despre lume pe care ei o cred așezată pe solul „unor adevărate cunoștințe științifice”, ci și cu aceia care vor să cerceteze natura creștinismului ca adepți ai acestuia. Autorul acestei scrieri pornește de la concepția potrivit căreia cuceririle științelor naturii din zilele noastre cer ridicarea la adevărata mistică. Această concepție poate arăta că o altă atitudine față de cunoaștere vine chiar în contradicție cu tot ceea ce oferă aceste cuceriri ale științelor naturii. Realitățile științelor naturii nu pot fi cuprinse prin acele modalități de cunoaștere, pe care ar dori să le folosească mulți din cei care se consideră situați pe temelia sigură a acestor științe.

Numai cel care poate recunoaște că aprecierea pe deplin corectă a minunatelor noastre cunoștințe de astăzi despre natură este compatibilă cu adevărata mistică, numai acela nu va respinge această carte.

Prin ceea ce este numit aici „cunoaștere mistică” se va arăta în carte cum izvorul creștinismului și-a creat premizele în misteriile perioadei precreștine. În această „mistică precreștină” este dat solul în care creștinismul se dezvoltă ca un germene de sine stătător. Acest punct de vedere face posibilă înțelegerea creștinismului în esența sa de sine stătătoare, cu toate că se urmărește dezvoltarea sa din mistica precreștină. Nesocotind acest punct de vedere, poți foarte ușor să nu realizezi această autonomie, deoarece îți închipui că creștinismul n-a făcut decît să dezvolte mai departe ceea ce exista deja în mistica precreștină. În această greșeală cad multe concepții actuale, care compară conținutul creștinismului cu concepțiile precreștine și apoi cred că cele creștine ar fi numai o perfecționare a celor precreștine. Cartea de față vrea să arate că creștinismul presupune mistica de altădată, după cum germenul plantei își presupune solul. Prin cunoașterea felului cum a apărut, ea vrea să sublinieze și nicidecum să pună în umbră originalitatea esenței creștinismului.

Autorul poate menționa cu profundă satisfacție că, prezentînd astfel „esența creștinismului”, el și-a atras recunoașterea unei personalități care, prin importantele sale scrieri asupra vieții spirituale a omenirii, a îmbogățit în sensul cel mai adînc cultura timpului nostru. Edouard Schuré [Eduard Șiure], autorul Marilor inițiați, a fost în asemenea măsură de acord cu punctele de vedere ale acestei cărți, încît s-a îngrijit el însuși de traducerea ei în limba franceză (sub titlul: Le mystère chrétien et les mystères antiques). Amintim în plus ca un simptom al nevoii resimțite în prezent de a înțelege esența creștinismului în sensul acestei cărți, că prima ediție este tradusă, în afara limbii franceze, și în alte limbi europene. La pregătirea acestei a doua ediții, autorul n-a considerat necesar să opereze modificări esențiale în prima ediție. În schimb, vom găsi în cea de acum, dezvoltate mai amplu, idei expuse în urmă cu opt ani. De asemenea, el a căutat ca unele lucruri să fie exprimate mai exact și mai amănunțit decît a fost posibil la vremea respectivă. Din păcate, autorul s-a văzut silit de nenumăratele sale preocupări să lase mult timp să se scurgă între momentul epuizării primei ediții și apariția acestei a doua ediții.

Scris în mai 1910

Rudolf Steiner

PUNCTE DE VEDERE

Gîndirea marcată de științele naturii a influențat profund viața spirituală modernă. Este din ce în ce mai greu să vorbești despre nevoile spirituale, despre „viața sufletului”, fără a te confrunta cu reprezentările și cunoștințele științelor naturii. Desigur, există încă mulți oameni care-și satisfac aceste trebuințe fără a îngădui ca viața lor spirituală să fie tulburată de curentul impus de științele naturii. Cei care simt însă pulsul timpului nu pot aparține acestei categorii. Mințile își însușesc cu iuțeală crescîndă ideile provenite din cunoașterea naturii, iar inimile se supun, chiar dacă fără prea mult zel, chiar dacă, adeseori, fără curaj și șovăitoare. Nu e vorba doar de numărul celor care sînt cîștigați, ci de faptul că gîndirii științifice îi este inerentă o forță care-i insuflă celui care o cercetează convingerea că această gîndire conține ceva, pe lîngă care o concepție actuală despre lume nu poate trece fără să se îmbogățească cu impresii de mare importanță. Anumite vicii ale acestei gîndiri obligii la o îndreptățită respingere a reprezentărilor ei. Nu poți rămîne însă prizonierul unei asemenea atitudini într-o epocă în care cercuri largi se interesează de acest mod de gîndire și sînt atrase de el ca de o putere magică. Nu se schimbă nimic prin faptul că diferite personalități înțeleg că știința adevărată a depășit „de mult” prin ea însăși „înțelepciunea plată despre forță și materie” a materialismului. Mult mai demni de luat în considerație par să fie cei care declară cu îndrăzneală: reprezentările științifice sînt cele pe care trebuie construită și o nouă religie. Chiar dacă asemenea oameni îi apar celui care cunoaște interesele spirituale mai adînci ale omenirii ca fiind plați și superficiali, el trebuie totuși să țină seama de ei; căci spre ei se îndreaptă atenția prezentului și există temeiuri de a considera că în viitorul cel mai apropiat se vor bucura de tot mai multă atenție. Și mai sînt unii care trebuie luați în considerație și anume cei care au rămas cu interese” le inimii lor în urma celor ale capetelor lor. Aceștia sînt cei cărora puterea lor de înțelegere nu le permite să se sustragă reprezentărilor științifice. Ei sînt striviți sub greutatea argumentelor. Dar nevoile religioase ale sufletului lor nu pot fi satisfăcute de aceste reprezentări, care dau și o perspectivă prea dezolanta. Trebuie oare ca sufletul omenesc sa se extazieze în fala culmilor Frumosului, Adevărului și Binelui, pentru ca de fiecare dată, la sfîrșit, să fie aruncat în neființă ca un balon de spumă umflat de creierul material? Este o senzație care apasă asupra multora ca un coșmar. Dar și reprezentările științifice apasă asupra lor, impunîndu-se cu o puternică forță autoritară. Asemenea oameni, atît timp cît pot s-o facă, par a fi orbi în fața conflictului din sufletul lor. Ba chiar se consolează spunînd că, în asemenea lucruri, sufletului omenesc i-ar fi refuzată o claritate deplină. Ei gîndesc științific, cîtă vreme le-o cer experiența simțurilor și logica rațiunii; ei își păstrează însă simțămintele lor religioase dobîndite prin educație și rămîn, cu cea mai mare plăcere, într-o obscuritate care le încețoșează mintea în legătură cu acele lucruri. Nu au curajul să răzbată spre limpezime.

Nu mai încape astfel nici o îndoială: modul de gîndire naturalist-științific este cea mai puternică forță din viața spirituală a epocii moderne. Iar cine vorbește despre interesele spirituale ale omenirii nu are voie să treacă nepăsător pe lîngă acest fel de gîndire. Dar tot atît de neîndoios este și faptul că modul în care această gîndire satisface în primul rînd nevoile spirituale este superficial și plat. Ar fi dezolant dacă acest mod ar fi cel corect. Sau n-ar fi oare umilitor, dacă ar trebui să fii de acord cu cineva care spune: „Gîndul este o formă a forței. Mergem cu ajutorul aceleiași forțe cu care gîndim. Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forței în forță a gîndului, un organism pe care îl menținem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim «hrană» și cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gînduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tragedie a lui Hamlet?” Aceste lucruri sînt scrise într-o broșură a lui Robert G. Ingersoll ce poartă titlul Amurgul modern al zeilor.[*] Faptul că asemenea gînduri, atunci cînd sînt exprimate de unul sau de altul, pot găsi în afară un slab ecou este absolut indiferent. Important este că nenumărați oameni se văd constrînși prin felul de gîndire științific să se situeze față de fenomenele lumii în sensul frazelor de mai sus, chiar dacă lor li se pare că n-o fac.

Aceste lucruri ar fi desigur dezolante, dacă însăși știința naturii ar constrînge la mărturisirea de credință, pe care o propovăduiesc mulți din profeții ei mai noi. Cel mai dezolant ar fi pentru cel pe care conținutul acestei științe a naturii 1-a condus la convingerea că pe tărîmul naturii modul ei de gîndire este valabil, metodele ei sînt de nezdruncinat. Căci un asemenea om trebuie să-și spună: oamenii n-au decît să se certe încă mult în legătură cu tot felul de probleme; pot fi scrise volume peste volume, pot fi adunate observații peste observații în legătură cu „lupta pentru existență” și lipsa ei de importanță, în legătură cu „atotputernicia” sau „neputința” „selecției naturale”: știința naturii însăși se mișcă într-o direcție care, înăuntrul anumitor granițe, trebuie să găsească adeziune într-un grad tot mai înalt.[†]

Sînt însă cerințele științelor naturii într-adevăr acelea de care vorbesc cîțiva din reprezentanții lor? Că nu sînt, o demonstrează însăși comportarea acestor reprezentanți. Această comportare a lor în domeniul propriu nu este asemenea cu cea pe care mulți o descriu și o reclamă pentru alte domenii. Sau ar fi realizat oare vreodată Darwin și Ernst Haeckel marile lor descoperiri pe tărîmul evoluției vieții dacă, în loc să observe viața și structura ființelor vii, s-ar fi închis în laborator ca să facă experiențe chimice pe o bucata de țesut tăiată dintr-un organism? Ar fi putut Lyell să-și reprezinte evoluția scoarței Pămîntului, dacă n-ar fi cercetat straturile Pămîntului și conținutul lor, ci s-ar fi mărginit să examineze nenumărate pietre după proprietățile lor chimice? Să mergem dar într-adevăr pe urmele acestor cercetători, care se vădesc figuri monumentale în evoluția modernă a științei! Ne vom comporta deci în domeniile superioare ale vieții spirituale așa cum s-au comportat ei în cîmpul observării naturii. Nu vom crede deci că a fost sesizată esența „divinei” tragedii a lui Hamlet atunci cînd se spune: un minunat proces chimic a transformat o cantitate de hrană în această tragedie. Vom crede acest lucru tot atît de puțin ca un cercetător oarecare al naturii care poate crede cu toată seriozitatea că a înțeles rolul căldurii în evoluția Pămîntului, dacă i-a studiat acțiunea asupra sulfului în retorta chimică. El nu încearcă să înțeleagă structura creierului omenesc luînd o bucățică din cap și analizînd felul cum acționează asupra ei un alcalin, ci întrebîndu-se cum s-a format el în decursul evoluției din organele vietăților inferioare.

Este deci totuși adevărat: cel care cercetează esența spiritului are doar de învățat de la științele naturii. Doar că el trebuie s-o facă într-adevăr așa cum o fac acestea. Nu numai că nu are voie să se lase indus în eroare de ceea ce vor să-i prescrie anumiți reprezentanți ai științelor naturii. El trebuie să cerceteze în domeniul spiritual așa cum cercetează ei în cel fizic; nu trebuie să preia însă părerile pe care aceștia, derutați de însuși felul lor de a gîndi, și le formează intr-un mod pur fizic despre lumea spirituală.

Procedezi în sensul științelor naturii numai dacă analizezi evoluția spirituală a omului tot atît de nepărtinitor ca cercetătorul naturii care observă lumea simțurilor. Ești condus atunci, fără îndoială, pe tărîmul vieții spirituale, spre un mod de cercetare care se deosebește de cel pur științific așa cum cel geologic se deosebește de cel pur fizic, așa cum analiza evoluției vieții se deosebește de studierea legilor pur chimice. Ești condus spre metode superioare care, ce-i drept, nu pot fi cele științifice, dar care totuși sînt alcătuite pe de-a-ntregul în spiritul acestora. În felul acesta, unele concepții unilaterale ale cercetării naturii vor putea fi modificate sau corectate de un alt punct de vedere, ceea ce înseamnă doar o continuare a științelor naturii; nu se păcătuiește împotriva lor. Asemenea metode sînt singurele care ne pot într-adevăr ajuta să pătrundem în dezvoltări spirituale, cum e cea a creștinismului sau a altor lumi de reprezentări religioase. Cine folosește asemenea metode poate provoca dezacordul unor personalități care cred că gîndesc științific: el știe însă că se află în deplină concordanță cu un mod de reprezentare cu adevărat științific.

Cercetătorul de asemenea factură trebuie să se ridice și deasupra examinării pur istorice a documentelor vieții spirituale. Trebuie s-o facă tocmai din cauza convingerilor sale dobîndite din observarea evenimentelor naturale. Pentru expunerea unei legi chimice descrierea retortelor, vaselor și pensetelor care au contribuit la descoperirea legii contează prea puțin. Dar exact tot atît de mult sau tot atît de puțin contează în prezentarea genezei creștinismului stabilirea acelor izvoare istorice din care s-a inspirat evanghelistul Luca; sau din care a apărut „revelația tainică” a lui Ioan.[‡] „Istoria” poate fi deci doar anticamera cercetării propriu-zise. Dacă vrei să afli ceva despre reprezentările dominante din scrierile lui Moise sau din tradițiile miștilor greci, nu urmărești apariția istorică a documentelor. Reprezentările despre care este vorba și-au găsit în aceste documente doar o expresie exterioară. Naturalistul care vrea să cerceteze natura „omului” nu urmărește cum a apărut cuvîntul „om” și cum s-a dezvoltat mai departe în limbă. El se preocupă de obiect, nu de cuvîntul în care obiectul își găsește expresia. In viața spirituală va trebui să ne preocupăm de spirit și nu de documentele sale exterioare.