Povestea califului Barza
Aa
3
Cele două berze fermecate se plimbau triste pe câmpie, neștiind, în durerea lor, ce să facă. Înfățișarea de barză nu și-o puteau schimba. Să se întoarcă în oraș spre a fi recunoscuți era cu neputință: cine ar da crezare unei berze că este calif și, chiar dacă asemenea lucru ar fi de crezut, ar vrea locuitorii Bagdadului să aibă o barză drept calif?
Rătăciră astfel zile în șir, hrănindu-se anevoie cu poamele câmpului, pe care nu le puteau mesteca bine din cauza pliscurilor prea lungi. De șopârle sau broaște nu prea aveau poftă: le era teamă să nu-și strice stomacul cu ele. Singura lor mângâiere în aceste triste împrejurări era că puteau să zboare; și zburau deseori deasupra acoperișurilor din Bagdad, ca să vadă ce se mai petrece pe acolo.
În primele zile băgară de seamă că pe străzile orașului domnea o mare neliniște și tristețe. Dar, cam la patru zile după vrajă, aflându-se deasupra palatului califului, văzură jos, în stradă, un alai măreț. Răsunau tobe și fluiere, iar un bărbat îmbrăcat într-o mantie de purpură cusută cu fir de aur mergea călare pe un cal împodobit, înconjurat de slujitori în veșminte strălucitoare. Jumătate din norodul Bagdadului alerga în urma lui, strigând într-un glas: „Trăiască Mizra, trăiască stăpânul Bagdadului!"
Cele două berze de pe acoperișul palatului se priviră îndelung. Califul grăi:
— Îți dai seama acum, mare vizir, de ce am fost vrăjit? Acest Mizar este fiul dușmanului meu de moarte, puternicul vrăjitor Kașnur, care, într-un ceas rău mi-a jurat răzbunare. Dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Vino cu mine, credinciosul meu tovarăș de suferință, să mergem la mormântul profetului: poate că în acel loc sfânt vraja se va risipi.
Se înălțară de pe acoperișul palatului și se îndreptară către Medina.
Dar cele două berze nu prea erau obișnuite să zboare și pluteau anevoie.
— O, stăpâne, gemu după câteva ceasuri marele vizir, cu voia măriei tale, eu nu mai pot; măria ta zbori prea repede și, în afară de asta, s-a lăsat seara și am face bine să poposim undeva peste noapte.
Rașid dădu ascultare rugăminții slujitorului său și zărind dedesubt niște ziduri năruite care-i puteau adăposti, se lăsară pe ele. Acolo părea să fi fost odinioară un castel. Printre zidurile surpate se ridicau pilaștri frumos lucrați, iar câteva încăperi ce se păstraseră întregi stăteau mărturie a strălucirii de odinioară. Rașid și însoțitorul său străbătură coridoarele, căutând un locșor uscat; deodată barza Mansor se opri.
— Doamne, stăpâne, șopti el încetișor, știu că este rușinos pentru un mare vizir, și cu atât mai mult pentru o barză, să se teamă de stafii. Mă cam trec fiorii, căci pe-aici pe-aproape am auzit limpede un suspin și un geamăt.
Califul se opri și el și auzi deslușit un scâncet slab, care semăna mai mult a geamăt de om decât de animal. Nedumerit, vru să se apropie de locul de unde veneau gemetele; vizirul însă îl apucă cu ciocul de aripă și îl rugă stăruitor să nu se apropie, ca să nu dea peste cine știe ce alte primejdii. Dar în zadar! Califul — căruia și în pieptul de barză îi bătea o inimă vitează — se smulse cu prețul câtorva pene și o luă la goană printr-un coridor întunecos. Ajunse degrabă la o ușă ce părea a fi întredeschisă și îndărătul ei auzi deslușit suspine și scâncete. Împinse ușa cu ciocul, dar se opri mirat în prag. Pe podeaua încăperii dărăpănate, slab luminată printr-o fereastră zăbrelită, stătea o bufniță mare. Lacrimi grele se prelingeau din ochii ei mari și rotunzi, iar din pliscu-i încovoiat ieșeau vaiete răgușite. Dar la vederea califului și a vizirului său, care se apropiase și el între timp, bufnița scoase strigăte de bucurie. Cu aripile ei cafenii își șterse grațios lacrimile și, spre marea uimire a celor doi, strigă cu glas omenesc, în arabă:
— Fiți binevenite, berzelor! Voi sunteți semnul izbăvirii mele, căci mi s-a prorocit odată că berzele îmi vor aduce o mare fericire.
Când califul își reveni din uimirea care-l cuprinsese, își înclină gâtul lung, își mișcă grațios picioarele și rosti:
— Bufnițo, vorbele tale mă fac să cred că am găsit în tine o tovarășă de suferință. Dar, vai, nădăjduiești zadarnic că noi o să te putem scăpa. Ai să recunoști tu însăți neputința noastră, când vei auzi ce ni s-a întâmplat.
Bufnița îl rugă să-i povestească și califul începu să depene cele ce-am aflat și noi până acum.