Povestea califului Barza
Aa
5
— Care este cuvântul pe care trebuia să-l țină minte? întrebă celălalt vrăjitor.
— Un cuvânt greu, în limba latinească, cuvântul Mutabor.
La auzul acestui cuvânt, berzele, pitite după crăpătura zidului, aproape că-și ieșiră din minți de bucurie. O luară la fugă cu picioarele lor lungi, năpustindu-se către poarta ruinei atât de iute, încât bufnița abia putu să se țină după ele. Înduioșat, califul îi spuse bufniței:
— Izbăvitoare a vieții mele și a prietenului meu, drept recunoștință veșnică față de tot ceea ce ai făcut pentru noi, te rog să-mi fii soție.
Apoi berzele se întoarseră către răsărit. Își înclinară de trei ori gâturile lor lungi către soarele care tocmai se înălța de după munți. „Mutabor", strigară ele și își recăpătară de îndată vechiul lor chip; bucuria noii vieți dobândite făcu ca stăpânul și slujitorul său să-și cadă în brațe unul altuia, râzând și plângând. Când își întoarseră privirile, rămaseră înmărmuriți. Înaintea lor stătea o fată frumoasă, gătită cu podoabe de preț. Zâmbind, ea îi întinse mâna califului și-l întrebă:
- Nu mai recunoști bufnița?
Într-adevăr, ea era. Califul fu atât de încântat de frumusețea și de farmecul ei, încât strigă:
— Binecuvântat fie ceasul când am luat chip de barză!
Cei trei o porniră acum împreună spre Bagdad. Califul găsi în veșmântul său nu numai cutiuța cu pulberea fermecată, ci și punga lui cu bani.
În primul sat cumpără cele trebuincioase călătoriei și astfel ajunseră curând la porțile Bagdadului. Sosirea califului stârni uimire — norodul îl crezuse mort și mare-i fu bucuria revăzându-și stăpânul iubit.
În schimb, mânia lor față de vrăjitorul Mizra, care-i înșelase, nu cunoscu margini. Intrară în palat și-i întemnițară pe bătrânul vrăjitor și pe fiul lui. Califul porunci ca bătrânul să fie închis în încăperea din castelul năruit, care slujise drept adăpost prințesei cât timp avusese înfățișare de bufniță, și să fie spânzurat acolo. Fiul său însă, care nu cunoștea vrăjile tatălui, fu pus să aleagă între moarte și pulberea vrăjită. Alegând pulberea, marele vizir îi întinse cutiuța. Tânărul trase o dată pulberea pe nas și cuvântul fermecat rostit de calif îl prefăcu în barză. Califul porunci să fie închis într-o cușcă de fier, iar cușca să fie așezată în grădina sa.
Ani mulți și fericiți trăi califul Rașid alături de soția sa, prințesa; cele mai plăcute clipe ale lor erau acelea de după-amiază, când venea la ei marele vizir; de multe ori aduceau vorba despre pățania lor, amintindu-și de vremea când fuseseră berze, iar când era vesel, califului îi plăcea să-l maimuțărească pe marele vizir așa cum arătase în chip de barză. Pășea încruntat, cu picioarele țepene, de-a lungul încăperii, clămpănea, își flutura brațele ca pe niște aripi și arăta cum se plecase zadarnic vizirul spre răsărit, strigând mereu: „Mu-mu“. Pentru soția califului și copiii ei joaca aceasta era de fiecare dată un prilej de haz nespus; când însă califul clămpănea vreme prea îndelungată și se apleca mereu strigând „mu-mu“, vizirul amenința zâmbind că va destăinui soției califului cele ce vorbiseră în fața ușii prințesei-bufnițe.
*
Selim Baruch își isprăvi povestirea, iar neguțătorii se arătară foarte mulțumiți.
— Într-adevăr, nici nu știm când s-a scurs după-amiaza, spuse unu! dintre ei, dând la o parte perdeaua cortului. Se simte adierea răcoroasă a vântului de seară; putem să mai facem o bucată de drum.
Tovarășii săi se arătară de aceeași părere, strânseră corturile și caravana porni iar, în aceeași rânduială. Călătoriră aproape toată noaptea; ziua, arșița apăsa înăbușitor, noaptea, în schimb, era răcoroasă și luminată de stele. Ajunseră în sfârșit într-un loc potrivit pentru popas, ridicară corturile și se pregătiră de odihnă. Neguțătorii îi purtară de grijă străinului ca unui prieten drag. Unul îi dădu o pernă, altul o cergă, al treilea îi dărui un rob — pe scurt, fu slujit cu multă dragoste, încât străinul se simți ca la el acasă.
Când se treziră, începuse să se simtă zăpușeala zilei și hotărâră cu toții să aștepte în locul acela până se va lăsa seara. După ce mâncară laolaltă, se așezară din nou în cerc și tânărul neguțător grăi către cel mai în vârstă:
— Selim Baruch ne-a dăruit ieri o după-amiază plăcută. Ce-ar fi, Ahmet, dacă ai istorisi și tu ceva, fie din lunga ta viață, care de bună seamă că a fost plină de întâmplări, fie o poveste frumoasă.
Ahmet tăcu o vreme, ca și când ar fi chibzuit ce să povestească și ce nu; în sfârșit, grăi:
— Dragi prieteni! V-ați arătat în această călătorie buni tovarăși de drum, iar Selim de asemenea s-a dovedit că este vrednic de încrederea mea; de aceea vreau să vă povestesc o întâmplare din viața mea, despre care, de obicei, pomenesc cu prea puțină plăcere și nu în fața oricui: Povestea Vasului Nălucă.