AntiProVerb

Am citit cateva fragmente din cele cateva pagini si mi-a placut, un stil care nu e stil, e un mod de exprimare libera, normala si uzuala, ritmul e constant si firul povestii e cronologic.

Pe scurt, cred ca v-ar placea ca lectura de seara sau pentru un vid de timp.

AntiProVerb de Dan Doboș

AntiProVerb I.

A vedea miercuri, 31.05.2006, 03:52pm (GMT)

Îmi aduc aminte bine vara aceea, nu pentru că în timpul ei l-am cunoscut pe calul de dar, ci fiindcă atunci încă mai scriam. Eram chiar pe punctul de a demonstra tuturor că talentul meu, de care nu se îndoise nimeni niciodată, atât de lăudat pe la colțuri, era gata să dea pe afară și să nască falnic un roman care să etaleze tot ce e mai bun în mine.

În seara în care ne-am întâlnit, abia ce terminasem primul capitol și mă întorceam de la pescuit spre căsuța mătușii care acceptase să mă găzduiască în satul acela când mocirlos până la scârboșenie când prăfos până la astm. Deschisesem magistral acțiunea, stabilind vreo trei planuri, enunțând în forță un crez literar abstract ca rușinea de fată mare și încâlcit ca barba lui Dumnezeu. Abia dacă mai pricepeam eu ce scrisesem… Bălăngănind sacoșa cu chitici, mă târam obosit pe drum și aproape că ajunsesem la primele case ale satului că am auzit un tropotit voios.

— Ai față de artist! Mi-a spus calul cu o voce extrem de pițigăiată.

— După ce cunoști? Am răspuns eu repede, păstrându-mi cumpătul.

— Pe-aici numai idealiștii mai pescuiesc cu undița. Restul folosesc curentul. Dau firele jos de pe stâlpi și…

— Și dac-aș fi artist, ce?

Calul a nechezat fericit și a dat din capul său lung, cu trăsături ferme.

— Trebuie să mă asculți! Eu sunt un cal de dar!

— E clar! Nu trebuie să te caut la dinți, am spus eu repede, încercând să fac un spirit.

Ca și cum dialogul nostru de până atunci ar fi fost o iluzie, calul s-a întors nervos și a rupt-o la fugă pe câmpie. Copitele lui stârneau praful din iarba scurtă a izlazului în timp ce tropotitul lor se estompa ca și cum un pitic mi-ar fi îndesat dușmănos cocoloașe de hârtie igienică în urechi. Am ridicat din umeri și am dat să-mi reiau drumul. Calul de dar se întorcea însă la fel de repede precum plecase.

— Ai probleme cu metabolismul? Sau ai mâncat niște jar și te-ai mai răcorit, am lăsat eu să răbufnească obida pe care o aprinsese comportarea năbădăioasă a calului.

— Dacă și tu, un intelectual…

— Ce și eu?

— Iei totul de-a gata! Unde or fi dispărut scepticii? Nimeni nu se mai întreabă nimic!

Calul de dar fusese un mânz fericit. De unde să știe el săracul că se născuse într-o familie nepotrivită, atât de avută încât să-și permită să-l dăruiască unei copile. La început se bucurase și petrecuse chiar câteva nopți gândindu-se cum pletele unei adolescente blonde se vor contopi cu coada lui în timp ce ar cutreiera câmpii fără de hotar. Realitatea a fost însă alta. Noua lui stăpâna era mică, neagră, coșuroasă și când îl țesăla zăbovea cam mult prin anumite părți sensibile. Și nici nu-i plăcea să sară peste pârleazuri. Într-o seară, de supărare că se plimbase la pas prin livadă în loc să zburde spre focul unui apus de soare fabulos, au început să-l doară dinții. Și durerea asta nu s-a potolit timp de zile întregi. L-au căutat peste tot, i-au dat pastile și ovăz, apă fiartă și îndulcită, i-au făcut injecții. Degeaba… Slăbea și nu avea nici un chef. Nimeni nu îl căuta însă în gură să-i trateze măselele. Fugise într-o noapte profitând de o furtună înfricoșată.

— M-a găsit un tip simpatic dar bigot. Când m-am dus la el, dându-i lesne de înțeles că sunt al lui, a privit spre cer și a spus „Doamne, îți mulțumesc pentru darul ăsta!” Acum sunt tot la el și simt că începe să mă doară iar măselele.

M-am așezat pe borna kilometrică pe care cineva scrijelise o obscenitate în legătură cu semnificația kilometrilor.

— Alergi bine?

— M-ai văzut! Ca vântul!

— Atunci e simplu. Arată-i asta stăpânului tău. El te va înscrie la vreun concurs, tu îl vei câștiga și atunci te va căuta și în fund nu numai în gură să vadă dacă ești sănătos ca să te poată înscrie la cât mai multe curse.

Am fost de acord amândoi că era un plan deosebit de deștept și de subtil.

— Cum te-ai gândit la așa o rezolvare? M-a întrebat calul adresându-mi o privire recunoscătoare.

— Scriu un roman care vrea să fie precum fuga ta…

L-am mai văzut abia după o lună. Mă întorceam de la o cumetrie în sat și eram un pic făcut. În ultimele zile folosisem toate tertipurile pentru a nu mă mai apuca de scris. Romanul devenise atât de complicat încât nu-l mai descâlceam nici eu, iar referințele deveniseră atât de absconse încât puteau fi pătrunse numai cu dicționarul de simboluri în mână. Și atunci abia pe sfert.

Calul de dar era schimbat. Se îngrășase un pic și nu am ezitat să i-o spun.

— Pe dracu' gras. De fapt nici n-ar trebui să vorbesc cu tine! Numai prostii m-ai învățat.

Știam. Și eu dădusem greș cu rețeta pe care i-o recomandasem.

— Băi artistule, am câștigat trei cupe și degeaba! Nimeni nu s-a uitat în gura mea. Ba m-au și scos imediat din circuit. Cică prea câștigam toate cursele și pariurile nu mai aveau nici un sens. Știi ce mi-au făcut? M-au dăruit unui țăran. Să trag adică la căruță.

— Te-au dăruit?

— Închipuiește-ți! Țărănoiul ăsta, căruia îi aparțin acum, le mulțumește în fiecare zi…

— Și nici nu se gândește să te caute în gură, nu-i așa?

— Evident! Iar durerea mea e tot acolo! Nu mă mai pot hrăni decât cu muguri și iarbă proaspătă. Mă sting și nimeni nu vrea să înțeleagă!

Străfulgerat de o idee i-am sugerat să muncească din greu, să devină indispensabil muncii și câștigului lor, să dea tot ce poate. Oamenii își vor da seama cât de important e calul și până la urmă îl vor căuta și la dinți. A acceptat fără prea mult entuziasm. A mai prins ceva curaj când i-am spus că în seara aceea și eu eram hotărât să-mi transform romanul în fum de alungat țânțarii. Eram hotărât să mă apuc de o proză din aceea turbată, pentru sufragete, cu chiloți sfâșiați cu dinții, bărbați cu suflet de fiară și femei virtuoase.

După încă o lună m-am întâlnit din nou cu calul de dar. De data asta m-a oprit el fiindcă eu eram prea cătrănit ca să mai văd în jurul meu. Munca mea mă nemulțumea profund. Romanul ieșea atât de comercial încât îmi era silă să-l citesc pentru corecturi. Tânjeam după comparații sofisticate și metafore filosofice. Scriam în schimb despre pești și prostituate, criminali și violatori…

— Nici de data asta nu ai brodit-o, artistule! Am muncit tare, i-am îmbogățit și și-au luat tractor. M-au tratat cu mare respect dar m-au dăruit săracilor din capul satului. Și nimeni nu s-a gândit încă să mă caute la dinți… Simt că mă sfârșesc.

Inspirat de vederea calului de dar, am încercat să vorbesc repede:

— Dar dacă încerci să îmbini gloria curselor cu utilul în gospodărie. Cu mezinul familiei zbori spre trofee sportive iar pe tată îl ajuți la câmp. Unul din ei te va vindeca! Nu se poate!

El m-a întrebat atunci dacă vreau să scriu un roman pe două planuri, unul abscons și intelectual și altul de consum, care să atragă marea masă. Am dat cu mirare din cap. Avea dreptate și probabil că era și telepat nu numai un cal de dar.

Am început așadar să scriu dar mi-am dat seama după numai o săptămână că poveștile pe care încercam să le împletesc nu au nici o legătură și că aforismele puse în gura aurolacilor sună la fel de prost ca și înjurăturile în gura unui rector. Disperat, mi-am rupt creionul de muchia mesei și am mers direct la gară. M-am urcat în personal și am pornit spre oraș. Abia ce ieșise locomotiva din haltă și, departe pe câmp, am văzut trei țigani cum tranșau un cal. Inima mi s-a strâns ca o stafidă.

Ajuns la oraș, m-am făcut contabil. Apoi director economic, apoi manager, apoi soț, apoi tată… Și n-am mai scris un rând de atunci. Am o casă mare și o duc destul de bine. Traiul meu îmi permite chiar să am un grajd unde, de ieri, stă un cal pe care cea mai mică dintre fiicele mele l-a primit cadou de la nașul ei de botez. Acum câteva ore m-am dus în grajd și am privit lung spre cal. El a dat din buze în mod ciudat, fără să necheze. Dar sunetele nu s-au articulat de fel în vorbe. I-am ridicat buza și am văzut că dinții îi erau stricați. Am chemat imediat veterinarul și am lecuit căluțul.

Acum am să pun punct istorisirii. Simt cum otrava scrisului îmi întunecă iarăși rațiunea. Și nu vreau niciodată să uit de calul de dar. Și asta nu neapărat pentru că atunci nu mi-a trecut prin gând să lecuiesc eu însumi căluțul ci fiindcă îmi vine mereu să caut în cele mai intime ascunzișuri ale propriului meu dar. Și mi-e teamă…