AntiProVerb

AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)

Moș Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curățat de o viață îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguță.

— N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moș Alecu de după ușă.

— Dar nu vreau să vă vând nimic. Aș dori doar să vă vorbesc.

Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoți și ușa se deschise, lăsând să se vadă un lanț solid:

— Ce vrei…

Vorbele bătrânului înghețară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfățișare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moșul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviți, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeți proeminenți iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Șoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori și abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.

— Domnișoară?

Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă și privi dezinvolt în jur.

— Exact așa mă așteptam să arate casa matale, Alecule.

— Stai-stai așa! Ia zi-mi cine ești, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.

— Minciunica îmi spune. Iar intenția mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.

Rușinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:

— Umblă tot felul de nenorociți prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu ești țigancă. Deși te cheamă cam ciudat…

Fata zâmbi luminos și aprobă:

— Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaș decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să știi că, în felul meu, sunt țigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!

— Ei, tinerețea, duducă, tinerețea. Și eu când eram la vârsta matale…

Fata se grăbi spre bătrân și îi puse o mână pe gură. Alecu simți un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.

— Să nu mai spui asta!

— Ce să nu spun?

— Că ești bătrân.

— Dar sunt! Am șaizeci și nouă de ani. Și, chiar și pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă și…

Fără să-l asculte, fata îl trase în fața oglinzii, ținându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros și cu un piept bombat.

— Uite cum arăți cu adevărat!

— Cu adevărat?

— Da. Adică atunci când ești lângă mine.

Frecându-și barba sub care își simțea totuși ridurile pe care, din cine știe ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului și se grăbi să răspundă.

— Alo, domnul Ionescu, sunt președintele țării…

— Băi nesimțitule, dacă tu crezi că poți să-mi faci mie o asemenea…

— Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt șeful statului! Nu mă recunoașteți?

Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.

— Vă rog să poftiți la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aș vrea să vă consult într-o problemă…

— Știu și eu, domnule președinte, până acum…

Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.

— Desigur, sunt onorat… Când spuneați? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule președinte.

Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetișor:

— Ce fel de farmece îmi faci?

— Niciunul. Atâta doar că nu ai știut cine ești. Și apoi, crezi că, dată fiind inteligența ta, aș putea să te păcălesc?

— Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prostești. Toată viața mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deștept…

Minciunica se așeză lângă bătrân, pe canapea.

— Dar cum poți spune despre tine că nu ești intelligent? Un om care poate corela, așa ca tine, elemente din științe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariției dinozaurilor…

— Hai că…

Bătrânul își înghiți încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înșiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp și fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenție și, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simți cuprins de o energie fără margini.

— Așa este, Dumnezeule, acum știu!

Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în brațe pe fată și începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:

— Învârte-mă, învârte-mă!

Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat și exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea și se lăsă apoi să cadă lângă ea:

— Ce puternic ești! Să știi că nu sunt tocmai ușoară.

— Nu știu ce e cu mine astăzi! Parcă aș avea cu treizeci de ani mai puțin, parcă…

Cu un gest scurt, fata își trase bluza peste cap și își pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile și îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simți acut că și ultimul atribut al bătrâneții, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.

Alecu nu-și mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese și apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după șale, strângându-l ca într-o menghină și silindu-l să meargă mai departe și mai departe… Avea încă ochii închiși, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.

Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.

Moș Alecu auzi din nou sunetul telefonului și se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-și analiza chipul. Era același boț de riduri, dincolo de care soluția la misterul dispariției dinozaurilor refuza să se mai închege.

— Alo, Alecule, ce naiba răspunzi așa greu? Ți-e rău?

Era Vasile de la șase, un vecin cu care mai juca uneori șah în fața blocului și care dorea să încingă o partidă chiar atunci.

— Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.

— Ai pățit ceva?

— Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viața mea am fost om cinstit și am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simț…

— Și ce-i rău în asta?

Alecu înghiți în sec și apoi spuse:

— Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.

— Păi așa e, toată lumea știe asta. E de bun simț.

— Toată lumea se înșală! Minciuna are picioare lungi și frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.

„Le simt încă în jurul șalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.

Uimit de accesul ăsta de înțelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-și gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…