AntiProVerb

AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)

Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă și oprindu-se la șase-șase.

— Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marț.

— Hai, ieși cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 și…

— La Măndica?

— Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.

Baba Floarea scormoni în sacoșa de mușama cu flori roz și scoase o cutie de chibrituri care avea pe o față poza unei fete dezbrăcate.

— Tii, ce mai blestemății se fac astăzi! Cum dracu' să pui așa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Și nici măcar nu e cine știe ce de capul ei, uite ce țâțe are. Am avut cândva o vacă așa…

— Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-și basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbești așa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!

Scheletul se așeză pe măsuța de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.

— Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' și a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmășeală de și-a pierdut ăla trei falange…

Scheletul își întoarse orbitele goale spre lumina lunii…

— Cum e luna, Florico?

— Albă, Tanțo, albă.

Floarea se așeză și ea, pe un scaun, lângă Tanța.

— Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îți amintești ce ne mai dușmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?

— Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aștept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie și lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur așa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Ești sigură că nu ți-o trăgea?

— Ai murit și tot proastă ești. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aș fi fugit și eu cu el? Și la urma urmei chiar dacă m-aș fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf și îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.

— Eram supărată, Florico. Să mori la nici șaizeci de ani… Și cu așa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat și eu cum am știut.

Scheletul strânse delicat mâna femeii.

— Lasă că acuș' vii și tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…

— Știu și eu, măi Tanțo? Viața mi-a dat așa de puține că uneori stau și mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povestești de distracții de care eu n-am avut parte, de mulțumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?

Scheletul se ridică și începu să se plimbe agitat în jurul criptei:

— E la fel, Florico. Numai că, fiindcă ești țărână, poți face tot ceea ce ți se interzicea odată. Poți să ți-o pui cu toți bărbații, să mănânci cât vrei fără să-ți pese de siluetă, să călătorești, să bei fără să te îmbeți dar și fără să te trezești vreodată. Poți face orice.

— Dar nu mai vezi.

— Ei și? Mare scofală! Oricum știi unde e fiecare lucru, îl simți… Nici nu-ți închipui cum e să știi că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un șobolan și acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Și mai departe, unii de-ai noștri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le știi. E un alt fel de vedere.

Baba Floarea se ridică a plecare.

— Ei stai, unde te duci acum?

— Acasă. Mă cam dor ciolanele.

— Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.

Netulburată, baba Floarea își băgă tablele în sacoșă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.

— Tu tot nu ți-ai revenit din seara aia, nu-i așa?

Femeia încuviință sfios din cap. Își amintea de noaptea în care Tanța o trăsese în umbra unui nuc bătrân și o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care își pierduse logodnica. Cristina. Da, așa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc și care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei și să chefuiască printre ceilalți morți.

— Dumnezeii mamii ei de puștoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea și pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei și nu iese nici de-al dracului… Și e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce șolduri are, ce oase delicate! Umblă ăștia ca turbați după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete și un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.

— Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.

Scheletul se așeză cu un scârțâit ușor din nou pe scaun. Își simțea prietena amărâtă.

— Și ieri a fost tărăboi.

Baba Floarea se întoarse repede punându-și o mână la gură.

— Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar și s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău și cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie nițeluș. Să alunge concurența, mă-nțelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumușel și au început să urle și să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruță. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică și i-a zburat lui Ghiță căpățâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineață. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi țâșneau niște flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare așa… Au fugit ăștia cât i-au ținut picioarele.

— Și el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-și ia mâna de la gură.

— Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu niște sicrie de plumb. N-am înțeles…

— Multe nu-nțelegi tu, Tanțo. Poate că ai murit de prea mult timp și nu-ți mai aduci aminte…

— Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?

Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-și din când în când sacoșa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.

— Ce vrei să spui?

— Că nu înțelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei și cu sărăcia și cu durerile de oase și cu dorul ăsta de voi toți. Voi nu știți ce înseamnă să fii mort.

Scheletul râse cu poftă.

— Și tu știi? Ce prostii vorbești. Păi dacă nu știm noi, cine să știe?

Femeia se întoarse și începu să vorbească însuflețit:

— Da? Știți? Atunci explică-mi și mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă folosește că știți ce culoare și unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteți să o vedeți cu adevărat? Și mai e ceva. Îți amintești ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?

— Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…

— Ești proastă. Nici nu știi cât te-a iubit. Cine știe de ce a plecat. Poate că era spion.

— Pe mă-sa. Era un golan. Chipeș, da' bețiv și golan. Și acu' îți spun ce ți-am spus și atunci: «ochii care nu se văd se uită!»

— Da? Și atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl știe și-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Și nici el nu vă poate vedea pe voi. Și atunci de ce stau copiii ăștia împreună și dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Și până nu aflu ce, eu nu vin la voi!

Scheletul se scutură și oasele se ciocniră unele de altele scoțând un zgomot înfundat:

— Păi ei sunt excepția, dom'le, nu înțelegi? Colonelu' spune că îl știe personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruțașul și de aia…

Femeia privi dezorientată spre schelet.

— Nu mă minți?

— Bineînțeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihnești, că te-aștept și mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.

Floarea ieși pe ușa cimitirului și se îndreptă ușor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-și chipul ridat în oglinda pătată de muște, începu să zâmbească. Știa că Tanța n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viață. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeș plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aștepți și cu a cărui nevastă moartă te întâlnești noaptea în cimitir…

Femeia adormi ușor și visă păuni. Stoluri întregi de păuni.

SFĂRȘIT