AntiProVerb

AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)

În sufletul meu creștea o religie păgână, care se umfla trufaș și iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu și pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiș vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.

Luna se oglindea în lac, întregind o priveliște care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecțiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimițându-și spre mine șoapte neliniștite:

— Cine ești? De ce ești? Dacă ești.

Din cort auzeam respirația liniștită a Marei. Împletită cu palidele indiscreții ale muntelui năștea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-și sticlea moartea în deșert.

Inima mea încă tresărea, cârtiță bolnavă, neînțelegând ce fusese învălmășeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoșător, înveșnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aș fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aș fi smuls inima din piept și aș fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaș, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic și vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.

M-a trecut un fior de frig, sănătoasă și așteptată reacție lumească la situația ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc și am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei și am auzit un glas șoptit:

— În sfârșșșșșit, în sfârșșșșșit… Mulțumessssssc!

Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf și mă îmbătam fără să-mi dau seama, așa încât i-am răspuns plin de bun simț:

— Să-ți fie de bine, dar să știi că o să te transformi în fum. Și poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de șef de gintă.

Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat și apoi a vrut să știe:

— Acolo în cort… Ați făcut ceea ce cred eu că ați făcut?

Am dat din cap aprobator.

— Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Știu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit și n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau așa urât ca voi.

— Urât?!

Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:

— Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simți gingășia parfumului teiței de lângă mine ca să înțelegi…

Am închinat sticla înspre buturugă.

— Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting și înțeleg că nu e tocmai ceea ce îți dorești. Dar beau pentru tine, buturugă mică!

— Să nu mă stingi! Aștept de o veșnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reușea să mă convingă de înțelepciunea oamenilor.

Am încruntat întrebător din sprâncene.

— E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deștept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiței încât pereții casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni și despre nemărginita lor înțelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri și apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…

— Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.

— Degeaba hlizești! Am crezut asta ani buni. Am așteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viață, că de aceea exist. Deslușeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creșteau bureți mari și grași pe care îi culegea o fetiță bălaie, cu basma roșie. Așteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Și am tot așteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Și, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenție spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existență atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele și încrederea mi-a slăbit…

— Și iar ai făcut igrasie în casa piticului?

— A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu niște ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de niște excursioniști în pârâu.

Buturuga mică a sfârâit liniștit un timp. Se înnegrise și la un capăt începuse să strălucească roșu. A continuat pe neașteptate.

— Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri așa ca voi vorbind despre Carul Mare.

— Care car mare?

— Cel de pe cer. Cele șase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.

Am râs cu poftă.

— Oricum se răstoarnă! Pământul își schimbă poziția și…

— Și ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Și ce importanță mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?

— Și prețul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!

— Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există și probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepți compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…

Am încuviințat și, cu pași șovăielnici, am adus din mașină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraș. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăcește peste formele ei ațoase, care se topeau încet, cu demnitate.

Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Și o făcea mai clar ca oricând.

— Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna ușoară pe umăr.

Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:

— Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.

Mara a râs cristalin.

— Ești beat de tot. Nu te-am văzut niciodată așa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înțeleg…

Am privit-o în ochi și am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aș fi avut în piept un pui de soare.

— A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul și ea m-a învățat cum se iubesc chipurile din stele.

— Chiar că ești beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!

Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conștiincios spre stele, schimonosind și topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.

— Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?

Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.

— Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.