SHIRLEY

CAPITOLUL III

Domnul Yorke

— După cât se pare, buna dispoziție depinde în tot atâta măsură de starea de lucruri dinăuntru cât și de starea de lucruri din afara și din jurul nostru. Fac această remarcă banală, întrucât știu din întâmplare că domnii Helstone și Moore au ieșit pe poarta fabricii, în fruntea acelui grup atât de puțin numeros, aflându-se în cea mai bună dispoziție cu putință. Când razele unui felinar (cei trei pedeștrii purtau fiecare câte unul) se abătură peste fața domnului Moore, se zări o flăcăruie neobișnuită, pentru că era zglobie, jucându-i în ochi și o vioiciune nou-întâlnită răspândindu-se pe chipu-i sumbru; iar când razele felinarelor luminară fața parohului, trăsăturile sale aspre se dezvăluiră într-un zâmbet larg, iradiind bună dispoziție. Totuși, veți socoti că o noapte cu burniță, o expediție întrucâtva plină de primejdii nu erau împrejurări menite să-i însuflețească pe cei expuși umezelii și porniți într-o asemenea aventură. Dacă vreunul sau mai mulți inși din ceata celor care făcuseră isprava de la Stilbro’ Moor ar fi zărit acest grup, nu mică le-ar fi fost plăcerea de al împușca dindărătul unui zid pe oricare dintre conducătorii lui; și aceștia o știau bine; iar adevărul este că fiind amândoi bărbați cu nervi de oțel și inimi neînfricate, se simțeau măguliți de un astfel de gând.

Îmi dau seama, cititorule, și nu e nevoie să-mi reamintești, că e lucru îngrozitor ca un preot să se arate pornit pe război; îmi dau seama că s-ar cuveni să fie un om al păcii. Mi-am făurit o oarecare idee, oricât de vagă, despre menirea ce-i revine în lume unei fețe bisericești și îmi amintesc limpede al cui slujitor este, al cui cuvânt îl propovăduiește, a cui pildă s-ar cădea s-o urmeze; totuși, oricum ar fi, dacă ești unul dintre aceia care-i urăște pe popi, nu te-aștepta din parte-mi să te însoțesc pas cu pas pe drumul tău povârnit, întunecat, necreștinesc; să nu te aștepți din parte-mi să mă alătur anatemelor tale cumplite, atât de înguste și totodată atât de cuprinzătoare – adică să mă alătur pizmei tale înveninate, atât de pornite și atât de nesocotite, împotriva „sutanei“; sămi înalț ochii și mâinile asemenea unui Supplehough, sau să-mi umflu plămânii alături de un Barraclough, ca să-mi arăt ura și disprețul față de diabolicul paroh din Briarfield.

Nu era nici pe departe diabolic. Pur și simplu își greșise cariera – atâta tot: ar fi trebuit să ajungă soldat, dar împrejurările îl făcuseră preot. În rest, era un omuleț conștiincios, cu minte robustă, cu mână neîndurătoare, viteaz, sever, implacabil, cucernic; un om aproape lipsit de milă și de duioșie, plin de prejudecăți și rigid; dar un om credincios principiilor sale – cinstit, înțelept și sincer. Mi se pare mie, cititorule, că nu poți croi totdeauna oamenii pe măsura profesiunii lor și deci nu se cade să-i afurisești pentru că acea profesiune atârnă câteodată pe ei în chip dizgrațios; nici eu nu-l voi afurisi pe Helstone, cât era el de soldățoi în haine preoțești. Cu toate acestea mulți dintre enoriași îl blestemau, după cum alții îl adorau, așa cum se întâmplă adesea cu oamenii care arată părtinire în prietenie și venin în dușmănie; care sunt deopotrivă atașați principiilor și credincioși prejudecăților.

Fiind amândoi într-o excelentă bună dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutând prietenește în vreme ce călăreau unul lângă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amândoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era deseori războiul. Helstone rămânea un tory cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig înverșunat – whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucât chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cât de cât o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luând peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimându-și cu sânge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curând decât prea târziu, de vreme ce până la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpânitor.

Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decât pe jumătate sânge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-i bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucâtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndârjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.

Când ceata coti pe șoseaua dinspre Stilbro’, dădu piept cu un vânt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore își stârnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vântul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.

— Te mai bucură veștile din Peninsulă? întrebă el.

— Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.

— Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?

— Cum adică?

— Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?

— Cred că Wellington are să-i azvârle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua când va catadicsi să ridice brațul.

— Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre câți tamburi-majori anosti există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sunt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.

— Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei națiuni puternice, hotărâte, cinstite și cu scaun la cap.

— Cauza dumitale bună, pe cât înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scârbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tâmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.

— Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă și trădătoare.

Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!

— Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici.

— Cum! Oare acea mână de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decât oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? într-un cuvânt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rândurile lor rare; stăpâni, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sângeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decât cârjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blândul și puternicul lor conducător nu avea decât un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor; Dumnezeul bătăliilor era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbândit? Știm prea bine: „Domnul a mântuit în ziua aceea poporul său din mâna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgâni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile iau acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mâna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mâna dreaptă a Domnului l-a sfărâmat pe vrăjmaș în bucăți!

— Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți, și Napoleon este blândul și puternicul conducător. Europa, cu bătrânele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele

Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.

— Mi-e și silă să-ți răspund.

În consecință Moore își răspunse singur – mai binezis adăugă la ceea ce tocmai spusese o observație suplimentară, cu voce puțin mai scăzută:

— O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo – vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regenerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare până la a deveni împărat – impostor vulgar și imbecil! — și mai rău decât asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cât Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atât de nerușinat.

— Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decât sângeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.

— Nu vreau să spun nimic: dar pot gândi ce poftesc, știi, domnule Helstone, atât despre Franța cât și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și…

Fraza domnului Moore fu aici scurt întreruptă de huruitul zorit al unei gabriolete și de oprirea ei bruscă în mijlocul drumului. Atât el cât și parohul fuseseră prea adânciți în discuție ca să bage de seamă că se apropie, până ce nu ajunse chiar lângă ei.

— Ei, patroane, au ajuns acasă furgoanele? întrebă o voce din vehicul.

— N-o fi Joe Scott?

— Ba el îi! răspunse altă voce; căci în gabrioletă se aflau două persoane, după cum se vedea în licărul felinarului acesteia. Oamenii cu felinarele rămăseseră în urmă sau mai bine-zis, cei doi călăreți o luaseră înaintea pedestrașilor. Da, domnule Moore, Joe Scott e. Ți-l aduc înapoi într-un hal fără hal. L-am găsit printre mlaștinile de colo, pe el și încă trei. Ce-mi dai pentru că îl aduc înapoi?

— Cum ce? Mulțumirile mele, cred: căci un era mai de ispravă ca el n-aș fi putut pierde. Dumneata; ești, nu-i așa. Domnule Yorke, după glas?

— Da, băiete, eu sunt. Veneam spre casă de la târg din Stilbro’ și când ajung în mijlocul câmpului, dând bice și gonind ca vântul (căci, cum se zice, trăim vremuri de primejdie datorită unei cârmuiri proaste), aud un geamăt. Mă opresc în loc; alții ar fi dat bice și mai cu nădejde, numai că eu n-am de ce mă teme, după câte știu. Nu cred să fie om prin părțile astea care să vrea să-mi facă vreun rău – sau dacă ar încerca, i-aș plăti cu vârf și îndesat. Zic: „S-a întâmplat ceva rău carecuiva?“ – „S-a întâmplat“, răspunde unul, vorbind parcă din măruntaiele pământului. — „Ce anume? Zii mai repede!“ îi poruncesc eu. — „Nimic alta decât că zăcem patru inși aici în șanț“, zice Joe liniștit cum nu se mai află. Le-o-ntorc eu: „Rușine să le fie!” și-i poftesc să se scoale și să se miște de-acolo, că de nu, îi mângâi cu câteva bice; fiindcă gândeam că sunt toți beți. — „Ne-am fi sculat noi încă de acum un ceas, dar ne-au legat cu funia“, zice Joe. Repede m-am dat jos și le-am tăiat legăturile cu briceagul. Scott s-a suit cu mine în gabrioletă să-mi povestească cum sa întâmplat, iar ceilalți vin în urmă pe cât îi țin picioarele.

— Îți sunt mult îndatorat, domnule Yorke.

— Ce spui, băiete?! Știi bine că nu-mi ești. Oricum, iată-i și pe ceilalți că se apropie. Ei, Doamne, uite încă o ceată cu lumini în ulcioare, ca armata lui Ghedeon, și cum îl avem și pe preot cu noi – seara bună, părinte Helstone! — stăm destul de bine.

Părintele Helstone întoarse foarte, foarte țeapăn binețea celui din gabrioletă. Și acela continuă:

— Suntem unsprezece bărbați zdraveni, și avem și călărime și care de luptă cu noi. Numai să dăm piept cu câțiva dintre derbedeii ăștia nemâncați de sfarmă mașinile, că am câștiga o victorie de pomină; fiecare dintre noi ar putea fi un Wellington – asta ca să-ți fac plăcere dumitale, părinte Helstone! Și ce de-a baliverne ar mai apărea în jurnale! Briarfield ar ajunge de pomină. Dar eu zic că măcar în Stilbro’ Courier tot publicăm o coloană și jumătate despre treaba asta – la mai puțin nici nu mă gândesc.

— Îți făgăduiesc că mai puțin nici nu va fi, domnule Yorke, căci articolul îi voi scrie eu însumi, replică parohul.

— Foarte bine! Negreșit! Și ai grijă să ceri cu strășnicie ca cei care au sfărâmat războaiele și l-au legat pe Joe Scott să fie spânzurați – fără preot. Asta-i treabă de spânzurătoare, sau ar trebui să fie; nu încape îndoială.

— Dacă ar fi să-i judec eu, le-aș face scurtă spovedania! strigă Moore. Dar de rândul acesta am de gând să-i las în pace; n-au decât să-ntindă coarda cât mai mult, sigur fiind că până la urmă au să se spânzure cu ea.

— Îi lași în pace, nu, Moore? Făgăduiești?

— Să făgăduiesc! Nu. Tot ce vreau să spun e că n-am sămi dau prea multă osteneală să-i prind; dar dacă îmi pică vreunul în mână…

— Ai să pui mâna pe el, fără-ndoială; dar ai prefera ca ăștia să facă ceva mai rău decât să oprească un furgon – șiabia după aceea să te răfuiești cu ei. Ei, dar să nu mai vorbim despre asta deocamdată. Am ajuns la ușa mea, domnilor, și sper că domniile-voastre și restul oamenilor îmi veți trece pragul; n-o să strice nimănui o mică gustare.

Moore și Helstone se opuseră acestei propuneri ca nefiind trebuitoare; dar cu atâta curtenie urmară insistențele, și, pe deasupra noaptea era atât de neprietenoasă, iar licărul ferestrelor acoperite cu perdele de muselină de la locuința în fața căreia poposiseră era atât de îmbietor, încât până la urmă se învoiră. Domnul Yorke, după ce coborî din gabrioletă, pe care o lăsă în seama unui om ce apăru dintre acareturi la sosirea sa, îi întovărăși spre casă.

Ați putut băga de seamă că domnul Yorke își schimba întrucâtva felul său de a se exprima; vorbea când cu accent din Yorkshire get-beget, când într-o englezească foarte pură. Și felul său de a se purta era supus unor alternări asemănătoare; putea fi politicos și afabil, și putea fi repezit și grosolan. Condiția sa socială, deci, nu ați putea-o determina ușor după vorbire și purtare; poate că înfățișarea locuinței sale va hotărî aprecierea.

Pe oameni îi sfătui s-o apuce spre bucătărie, spunându-le că „se va îngriji să li se servească de îndată ceva de gustare”. Domnii fură poftiți să intre în casă prin ușa din față. Se văzură într-un hol strâmt, căptușit aproape până în tavan cu tablouri; de aici fură conduși într-un salon încăpător, cu un foc măreț arzând în cămin; părea să fie cea mai îmbietoare dintre încăperi, și dacă stăteai s-o cercetezi cu deamănuntul, efectul înviorător nu scădea. Nu se putea vorbi de splendoare, dar vedeai gust pretutindeni – un gust neobișnuit – gustul, ai zice, al unui om umblat, al unui cărturar și al unui gentleman. O seamă de priveliști italiene împodobeau pereții; fiecare dintre acestea era un exemplar de adevărată artă; un cunoscător le alesese; erau autentice și de valoare. Chiar și la lumina lumânărilor, cerul senin, depărtările estompate, cu văzduhul albastru tremurând între ochi și coline, culorile proaspete și alăturările fericite de umbre și lumini încântau privirea. Subiectele erau toate pastorale, scenele însorite. Pe o canapea se afla o ghitară și câteva partituri; mai vedeai camee, splendide miniaturi; un grup de vase, grecești la înfățișare, pe consolă; cărți frumos rânduite în două dulapuri elegante.

Domnul Yorke își pofti oaspeții să se așeze; apoi sună să se aducă vinul; servitorului care-l aduse îi dădu, ca gazdă grijulie, ordine să se ocupe de ospătarea oamenilor din bucătărie. Parohul rămase în picioare; pare-se că nu-i plăceau cele văzute în jur; și refuză să guste vinul pe care i-l oferi amfitrionul.

— Cum ți-i voia, remarcă domnul Yorke. Socot că te gândești la obiceiurile orientalilor, părinte Helstone, și nu vrei să bei și să mănânci sub acoperișul meu, de teamă să nu fii silit să ne împrietenim; dar eu nu sunt așa de tipicar și de superstițios. Poți să dai de dușcă tot clondirul ăsta, după cum și dumneata poți să-mi oferi o sticlă din cel mai bun vin pe care-l ții în pivnița dumitale, iar eu tot am să mă socotesc liber să-ți stau împotrivă de câte ori am prilejul – la fiecare adunare parohială și la fiecare întrunire judecătorească la care ne vom întâlni.

— Este tocmai ce-aș dori din partea dumitale, domnule Yorke.

— Și-acum, spune-mi, părinte Helstone, frumos îți șade să alergi călare după zurbagii pe o noapte ploioasă, la vârsta dumitale?

— Frumos îmi șade totdeauna să-mi fac datoria; iar în împrejurarea de față datoria este o plăcere deplină. Să vânezi putregaiul este o ocupație nobilă – vrednică până și de un arhiepiscop.

— Vrednică de dumneata, orișicum; dar unde-i diaconul? S-o fi dus să viziteze vreun biet bolnav, sau poate că vânează și el putregaiul într-altă parte.

— Face de pază la Hollow’s Mill.

— Sper că i-ai lăsat un strop de vin, Rob, zise el, întorcându-se spre domnul Moore, ca să-și învârtoșeze curajul? Nu așteptă răspuns, ci continuă repede, adresânduse tot lui Moore, care se trântise într-un fotoliu de modă veche, așezat lângă foc: Mișcă-te, Robert! Hai, scoal-te, băiete! Acela-i locul meu. Ia canapeaua sau alte trei jilțuri, dacă vrei, dar nu pe ăsta; e al meu și al nimănui altul.

— De ce ții așa de mult la jilțul ăsta, domnule Yorke? întrebă Moore, supunându-se ordinului și eliberând alene locul.

— Fiindcă înaintea mea a fost al tatălui meu, și ăsta-i singurul răspuns pe care ți-l dau; iar explicația este la fel de bună ca și cele pe care le dă părintele Helstone îndeobște pentru ideile sale.

— Moore, ești gata de plecare? întrebă parohul.

— Aș! Robert nu-i gata; sau mai bine-zis eu nu sunt gata să mă despart de el; nu-i cuminte și trebuie să se îndrepte.

— De ce, domnule? Ce-am făcut?

— Ți-ai făcut dușmani peste tot.

— Și ce-mi pasă mie? Ce-mi pasă mie dacă mitocanii voștri din Yorkshire mă urăsc sau mă simpatizează.

— Vezi, asta e! Dumnealui e os de venetic printre noi: taică-său n-ar fi vorbit niciodată așa. Du-te înapoi la Anvers, unde te-ai născut și-ai crescut, mauvaise tête!

— Mauvaise tête vous-méme; je ne fais que mon devoir: quant à vos lourdauds de paysans, je m’en moque!

— En revanche, mon garçon, nos lourdauds de paysans se moqueront de toi; sois en certain, răspunse Yorke, vorbind cu un accent franțuzesc aproape tot atât de pur ca al lui Gérard Moore.

— C’est bon! C’est bon! Et puisque cela m’est égal,que mes arnis ne s’en inquiètent pas.

— Tes amis! Où sont-ils, les amis?

— Je fais écho, où sont-ils? et je suit fort aise que l’écho seul y répond. Au diable les amis! Je me souviens encore du moment où mon père et mes oncles Gérard appellèrent autour d’eux leurs amis, et Dieu sait si les amis se sont empressés d’accourir à leur secours! Tenez, Monsieur Yorke, ce mot, ami, m’irrite trop; ne m’en parlez plus.

— Comme tu voudras.

Și cu aceasta domnul Yorke tăcu; și în timp ce ședea răsturnat pe spate în jilțul său triunghiular din stejar sculptat, am să profit de ocazie ca să vă schițez portretul acestui gentleman, din Yorkshire, care știa să vorbească limba franceză.