SHIRLEY

CAPITOLUL XXV

Bate vântul dinspre apus

Cei destul de îndrăzneți să se adreseze cu atâta ardoare divinității nu capătă întotdeauna darul cerut. Se poate întâmplă ca noapte după noapte sudorile agoniei să izvorască întunecând fruntea bolnavului; cel ce se roagă poate să strige după îndurare cu acel glas fără sunet folosit de suflet când se adresează Nevăzutului. Și poate cerși: „Cruță-l pe cel atât de drag inimii mele. Tămăduiește lumina vieții mele. Nu smulge de lângă mine ceea ce dragostea îndelungată a făcut să fie una cu întreaga-mi ființă. Dumnezeule al cerurilor și al pământului, apleacă-ți urechea – auzi-mă – miluește-mă!“ Iar după atâta strigăt și zbuciumare, soarele se poate înălța pe cer ca să-l vadă aproape răpus. Aceiași zori de ziuă, care obișnuiau să-l salute cu murmurele zefirilor, cu triluri de ciocârlii, pot să se desprindă acum, cu întâiele lor freamăte, de pe buzele dragi lipsite de culoare și reci.

„Vai! Ce noapte chinuitoare am avut. Azi-dimineață mă simt și mai rău. Am încercat să mă ridic. Și nu pot. Visuri cu totul neobișnuite m-au torturat.”

Pe urmă cel ce veghează se apropie de perna bolnavului și vede o ciudată și nouă alcătuire a trăsăturilor binecunoscute, simte numaidecât cum se apropie acele clipe de neîndurat, știe că e voia Domnului ca idolul său să fie zdrobit, și își lasă capul în piept, își supune sufletul sentinței pe care nu are cum o ocoli și pe care abia de izbutește s-o suporte.

Fericita doamnă Pryor! Încă se mai ruga, fără să știe că soarele de vară se ridicase deasupra colinelor, când copilul i se deșteptă lin în brațele sale. Niciun geamăt sfâșietor și inconștient – acel sunet în stare să ne sleiască atât de adânc puterile, încât chiar dacă am jurat să fim tari, un val de lacrimi nestăpânite ia cu sine jurământul – nu îi vesti deșteptarea. Și niciun răstimp de apatie neînsuflețită nu îi urmă. Cele dintâi vorbe rostite nu erau acelea ale înstrăinaților de lumea noastră și cărora începe să li se îngăduie a rătăci pe tărâmuri necunoscute celor vii. Era limpede: Caroline își aducea perfect aminte ce se întâmplase.

— Mămico, am dormit atât de bine! N-am visat și nu m-am trezit decât de două ori.

Doamna Pryor se ridică brusc, pentru ca fiica să nu-i pontă vedea lacrimile de bucurie ce îi năpădiseră ochii la auzul drăgăstosului cuvânt „mămico” și binevenita liniște ce le urmase

Multe zile în șir mama nu îndrăzni să se bucure decât cu teamă în suflet. Prima reîntremare păruse asemeni pâlpâirii unei lămpi ce stă să se stingă; dacă flacăra se înalță luminoasă pentru o clipă, în cea următoare, rămasă fără vlagă, se-ascunde în căciulă. Epuizarea urma numaidecât după vioiciune.

Toată vremea erau vizibile emoționante sforțări de aarăta mai bine, dar prea adesea puterile refuzau să dea ascultare voinței; prea adesea încercările de a face față eșuau strădaniile de a mânca, de a vorbi, de a părea voioasă nu dădeau roade. Se scurseră ceasuri nenumărate în răstimpul cărora doamna Pryor se temea că strunele vieții nu mai rezistau la încordare, deși momentul când aveau să plesnească putea fi amânat.

În vremea asta mama și fiica păreau să fi fost pe deplin date uitării în împrejurimi. Era către sfârșitul lui august: vremea se păstra frumoasă, adică rămânea foarte secetoasă și cu foarte mult praf, fiindcă un vânt uscat din răsărit suflase fără contenire în ultima lună; și foarte senină, de asemenea, deși un fel de abur palid atârna în văzduh părând să răpească orice adâncime cerului, orice prospețime verdeții câmpurilor și orice strălucire luminii zilei. Aproape toate familiile din Briarfield plecaseră în vreo călătorie. Domnișoara Keeldar și prietenii ei se duseseră la mare; la fel întreg clanul doamnei Yorke. Domnul Hall și Louis Moore, între care, probabil ca urmare a similitudinilor de vederi și de temperament, se legase o spontană și strânsă prietenie, plecaseră „în nord” să facă pe jos o excursie în ținutul Lacurilor. Până și Hortense, care fără îndoială ar fi fost bucuroasă dacă ar fi rămas s-o ajute pe doamna Pryor la îngrijirea bolnavei, fusese cu atâta stăruință rugată de domnișoara Mann s-o întovărășească din nou la Wormwood Wells, unde nădăjduia să-și mai îndulcească suferințele mult înrăutățite de vremea neprielnică, încât se simțise obligată să se supună; și într-adevăr, nu-i stătea în fire să refuze rugămintea ce făcea apel la bunătatea ei și totodată – prin recunoașterea unei stări de dependență – îi măgulea amorulpropriu. Cât despre Robert, de la Birmingham trebuise să se ducă la Londra, unde încă se mai afla.

Atâta vreme cât suflarea pustiurilor asiatice usca buzele și înfierbânta vinele Carolinei, restabilirea ei fizică nu putea ține pasul cu refacerea liniștii sufletești; dar veni o zi când vântul încetă să mai suspine la frontonul dinspre răsărit al casei parohiale și la fereastra turnului bisericii. Un nor micuț cât o mână omenească se înălță către apus; răbufniri de vânt venite tot dintr-acolo îl împinseră înainte și-l făcură să se lățească; vremea ploioasă și furtunoasă se înstăpâni pentru un timp. Când toate astea se sfârșiră, soarele se arătă plin de veselie, cerul își recâștigă azurul și pământul verdeața; livida nuanță holerică se șterse de pe chipul naturii: colinele se înălțau limpezi de-a lungul zărilor, eliberate de sub aburul palid aducător de friguri.

Tinerețea îi putu fi acum de oarecare folos Carolinei și la

fel se arătară și îngrijirile mamei: amândouă – încoronate de binecuvântarea Domnului, trimisă pe aripile adierilor limpezi ale vântului dinspre apus ce se strecurau alinătoare și proaspete prin veșnic deschisa fereastră a camerei – îi reînsuflețiră puterile multă vreme aproape stinse.

În cele din urmă doamna Pryor își dădu seama că nădejdile prindeau pe-ncetul temei: începuse o adevărată și vizibilă convalescență. Nu numai că zâmbetul Carolinei devenise mai luminos și întreaga stare sufletească mai senină, dar o anumită expresie i se ștersese de pe chip și din priviri – o expresie dureroasă și de nedescris, dar ușor de reamintit de către cei ce urmăriseră evoluția primejdioasei boli. Cu mult înainte ca vlăguitele trăsături ale chipului ei să înceapă a se împlini, sau culorile ofilite să înceapă a se înviora, se petrecu o schimbare mai subtilă: toate deveniră mai blânde și mai calde. În loc de o mască de marmură și niște ochi sticloși, doamna Pryor văzu sprijinită de pernă o față palidă și destul de vlăguită, poate mai trasă decât arătase înainte, dar mai puțin jalnică: fiindcă acum era vorba de o fată bolnavă dar în viață – nu de un simplu mulaj alb, statuar și împietrit.

La fel, în ultima vreme nu mai cerea întruna de băut. Cuvintele „Mi-e tare sete“ încetară de a-i fi unica lamentare. Uneori, după ce înghițea câte ceva, mai spunea și că a întremat-o; nu orice îmbiere la mâncare îi era la fel de silnică; câteodată chiar putea fi convinsă să-și exprime o preferință. Cu câtă plăcere înfiorată și grijă clocotind de dragoste îi pregătea mama bucatele alese! Cum o mai sorbea din ochi când gusta din ele! Hrana aduse vigoare. Putea să se ridice în capul oaselor. Pe urmă tânji de dorul de a respira aer curat, de a-și revedea florile, de a vedea cum se coc fructele. Totdeauna darnic, unchiul cumpără un fotoliu de grădină numai pentru ea; o duse el însuși în brațe și o așeză în frumosul fotoliu cu rotile iar William Farren se afla de față ca s-o împingă pe alei, să-i arate cum îi îngrijise plantele și să primească instrucțiuni pentru ce avea de făcut în viitor.

William și Caroline găseau multe de discutat; aveau nenumărate preocupări comune; pasionante pentru ei, lipsite de orice interes pentru restul lumii. Amândoi arătau aceeași dragoste față de animale, păsări, insecte și plante. Împărtășeau cam aceleași idei cu privire la omenire și la formele mai modeste de viață, și cam aceeași înclinație către observarea amănuntelor naturii. Obiceiurile furnicilor și mușuroiul clădit de ele la umbra unui cireș bătrân alcătuiau un subiect de discuție; cuiburile unui anume soi de vrăbii, tihna unor oușoare ca perlele și propășirea unor pui golași care abia încercau să zboare alcătuiau un altul.

Dacă pe vremurile de atunci ar fi existat Chambers’s Journal el ar fi ajuns fără îndoială publicația favorită a domnișoarei Helstone și a lui William Farren. Prima s-ar fi abonat la el; iar lui, desigur, i-ar fi fost împrumutat cu regularitate; amândoi ar fi crezut orbește și s-ar fi delectat de minune cu minunatele povestiri despre iscusința animalelor.

Asta e o digresiune; dar este în stare să explice din ce pricină Caroline n-ar fi acceptat pe nimeni altcineva să-i împingă fotoliul, și pentru ce motiv această simplă tovărășie și conversație izbutea să asigure interesul plimbărilor prin grădină.

Mergând prin preajma lor, doamna Pryor se mira că fiica ei se poate simți atât de bine în tovărășia unui „om din popor“. Ei îi era cu neputință să-i vorbească altfel decât solemn. Avea impresia că o largă prăpastie se întinde între casta ei și a lui; și că a trece peste această prăpastie sau a-l întâlni la jumătatea drumului ar fi însemnat să se înjosească. O întrebă blând pe Caroline:

— Nu ți-e teamă, draga mea, să discuți atât de deschis cu această persoană? Ar fi în stare să depășească măsura și să devină incomod de vorbăreț.

— William să depășească măsura, mămico? Nu-l cunoști. Niciodată nu depășește măsura; e mult prea mândru și sensibil ca să facă asemenea lucru. William e un om deosebit.

Doamna Pryor zâmbi neîncrezătoare pe socoteala acestei naive concepții în stare să presupună că o astfel de persoană cu mâini butucănoase, cap colțuros și trup greoi ar putea fi „un om deosebit”.

La rândul său, Farren n-avea pentru doamna Pryor decât priviri încruntate. Își dădea seama când era judecat greșit, și putea deveni arțăgos cu cei care nu-i acordau ce i se cuvenea.

Seara o restituia pe Caroline în întregime mamei, și doamnei Pryor îi plăceau serile; fiindcă atunci, singură numai cu fiica ei fiind, nicio umbră omenească nu reușea să se interpună între ea și obiectul adorației. În timpul zilei revenea la obișnuitele ei momente de răceală și purtare sobră. Între ea și domnul Helstone se mențineau relații foarte respectuoase dar prea rigid ceremonioase; orice gest ce ar fi semănat a familiaritate ar fi trezit disprețul imediat al unuia sau al amânduror acestor personaje; dar cu ajutorul unei politeți stricte și al unei rezerve niciodată încălcate, lucrurile mergeau destul de bine.

Față de slujnice, purtarea doamnei Pryor nu era lipsită de curtenie, dar reținută, înghețată, fără amabilități. Probabil că mai curând sfiala decât mândria o făceau să pară atât de distantă; însă, cum era și de așteptat, Fanny și Eliza nu izbutiră să sesizeze deosebirea, și ca urmare nu se bucura de simpatia lor. Efectul nu întârzie să se arate; ajungea câteodată să fie nemulțumită de sine însăși pentru greșeli pe care n-avea cum să le evite; și în afară de celelalte, deveni abătută, rece și taciturnă.

Această stare se schimba sub influența Carolinei și numai sub influența ei. Recunoscătorul sentiment de dependență față de îngrijirile ei, fireasca dragoste filială se revărsau asupra-i cu multă gingășie; și-atunci înghețul se topea; rigiditatea se mlădia, devenea zâmbitoare și maleabilă. Caroline nu-și mărturisea dragostea prin vorbe – asta nu s-ar fi potrivit deloc cu doamna Pryor; ar fi văzut în ea o dovadă de nesinceritate; dar se lăsa pe seama ei fără rezerve; se bizuia pe dânsa cu o încredere nețărmurită; toate acestea îi desfătau inima de mamă.

Îi făcea mare plăcere să-și audă fiica spunându-i: „Mămico, fă cutare lucru”. „Te rog, mămico, dă-mi cutare.“ „Citește-mi ceva, mămico.“ „Cântă puțin, mămico.“

Nimeni altcineva – nicio ființă vie – nu-i solicitase vreodată în felul acesta serviciile, nu așteptase astfel ajutor din partea ei. Față de ea unii oameni erau totdeauna mai mult ori mai puțin rezervați, solemni, la fel cum și ea se arăta rezervată și solemnă; alții lăsau să se întrevadă că își dau seama de punctele ei slabe și nu se pot împăca defel cu ele. Caroline în schimb nu vădea acum mai multă atitudine critică sau sensibilitate încărcată de reproșuri decât pe vremea când fusese un prunc de trei luni.

Și totuși Caroline putea găsi pricini de reproș. Oarbă față de slăbiciunile înnăscute și deci de nelecuit, avea ochii larg deschiși față de deprinderile câștigate și deci cu posibilități de îndreptare. În anumite privințe era în stare să-și dojenească mama fără niciun fel de menajamente; iar mama, în loc să se simtă ofensată, găsea un izvor de bucurie descoperind că fata îndrăznește s-o dojenească, prin urmare că alături de ea se simte într-adevăr la largul său.

— Mămico, sunt absolut hotărâtă să nu te mai las să porți nicio zi rochia aceea veche; n-are o croială potrivită: fusta e prea dreaptă. De-acum în fiecare după-amiază o să-ți pui rochia de mătase neagră; în rochia aceea arăți drăguță, îți șade bine; iar pentru duminică ai să-ți faci o rochie de satin negru – satin adevărat – nu imitație sau mai știu eu ce fleacuri. Și ia seama, mămico, după ce ți-o faci ai grijă s-o și porți.

— Draga mea, eu ziceam că rochia cea neagră are să-mi slujească drept îmbrăcămintea mea cea mai bună încă mulți ani de-acum înainte, și mă gândeam să-ți cumpăr ție câteva lucruri.

— N-are niciun rost, mămico. Unchiul îmi dă bani să-mi cumpăr tot ce doresc, știi doar cât e de darnic; iar eu așa am hotărât în inima mea: să te văd îmbrăcată în satin negru. Cumpără-ți degrabă materialul și să-l dai la cusut unei croitorese pe care am să ți-o recomand eu; și tot eu am să-ți aleg modelul. Totdeauna vrei să te travestești în bunică; vrei neapărat să convingi lumea că ești bătrână și urâtă – iar asta nu-i deloc adevărat! Ba dimpotrivă – când te îmbraci drăguț și ești bine dispusă arăți într-adevăr frumoasă. Zâmbetul ți-e atât de plăcut, dinții atât de albi, iar părul păstrează o atât de frumoasă nuanță deschisă! Și pe urmă vorbești ca o doamnă tânără, ai un glas atât de limpede, cu o tonalitate fermecătoare, iar de cântat cânți mai frumos decât orice altă femeie tânără ce-am auzit-o vreodată. De ce, mămico, porți asemenea rochii și bonete cum nu mai poartă nimeni?

— Asta te deranjează, Caroline?

— Foarte mult; chiar mă supără. Lumea zice că n-ai cu ce trăi; și totuși n-o duci deloc greu, fiindcă dăruiești în dreapta și-n stânga săracilor și asociațiilor religioase, deși darurile astea le faci atât de discret și pe tăcute, încât în afară de cei care le primesc foarte puțini știu de ele. Dar lasă că am să-ți fiu eu cameristă; de îndată ce mă simt ceva mai în putere am să mă apuc de treabă, iar tu trebuie să fi așa de bună, mămico, și să urmezi tot ce spun eu.

Și așezându-se alături de maică-sa, Caroline îi aranjă baticul de muselină și îi netezi părul. Apoi continuă, ca și cum chiar și numai gândul la legătura dintre ele i-ar fi iscat o mare plăcere:

— Mămica mea, care-i doar a mea și eu sunt doar a ei. Acum sunt o fată bogată; am ceva ce pot iubi din toată inima, fără să-mi fie teamă că iubesc. Mămico, cine ți-a dat broșa asta mică? Lasă-mă s-o desprind și să mă uit la ea.

Deși de obicei se ferea de degetele îndrăznețe și de orice apropiere, doamna Pryor se supuse cu plăcere.

— Tata ți-a dat-o, mamă?

— Mi-a dat-o sora mea, singura mea soră, Cary. De-ar fi trăit și mătușa ta Cary să-și vadă nepoata!

— De la tata nu ai nimic? Niciun medalion, niciun dar de la el?

— Am unul singur.

— Și ții la el?

— Țin foarte mult.

— E drăguț și de valoare?

— E scump și neprețuit pentru mine.

— Arată-mi-l și mie, mămico. Îl ții aici, ori la Fieldhead?

În clipa asta vorbește și se apleacă spre mine; mă strânge în brațe.

— Vai, mămico! Vorbești despre fetița ta care te necăjește, care nicio clipă nu te lasă în pace; când te duci în cameră la tine nu se poate stăpâni și dă fuga să te caute, se ține pretutindeni după tine, ca un cățeluș.

— Ale cărei trăsături câteodată încă îmi mai pricinuiesc un fior ciudat. Pe jumătate încă îmi mai e teamă de frumusețea ta, draga mamei.

— Să nu-ți fie; nu se poate să-ți fie. Mămico, îmi pare foarte rău că tata n-a fost un om bun; atât de multaș fi dorit să fi fost! Răutatea strică și otrăvește toate lucrurile plăcute; ucide dragostea. Dacă tu sau eu am crede despre cealaltă că e un om rău, n-am putea să ne iubim, nu-i așa?

— Și dacă n-am putea să avem încredere una în alta, Cary?

— Cât de nenorocite am fi! Mamă, înainte de a te fi cunoscut aveam o bănuială că nu ești un om bun, că n-aș fi putut să te prețuiesc; teama asta îmi slăbea dorința să te văd; iar acum sunt în al nouălea cer când văd că ești fără cusur – aproape; bună, deșteaptă, frumoasă. Singura ta meteahnă e că ai rămas prea de modă veche, dar de asta am să te lecuiesc eu. Mămico, lasă te rog lucrul; citește-mi ceva. Îmi place accentul tău din sud; e așa de pur, de dulce! N-ai nicio pronunție graseiată, nicio fornăială pe nas, așa ca mai fiecare om de-aici, din nord. Unchiul și domnul Hall spun că citești minunat, mămico. Domnul Hall a spus că niciodată na mai auzit vreo doamnă citind cu o nuanțare atât de corectă și cu un accent atât de pur.

— Aș fi bucuroasă dacă aș putea să întorc complimentul, Cary; dar, îți spun drept, prima oară când l-am auzit pe întradevăr excelentul tău prieten citind și predicând, n-am reușit să înțeleg nimic din dialectul lui lăbărțat, de nordic.

— Pe mine ai putut să mă înțelegi, mămico? Ți s-a părut că și eu vorbesc necizelat?

— Nu. Dar aproape că doream să fie așa, la fel cum doream să fi arătat ca o persoană neșlefuită. Tatăl tău, Caroline, avea înnăscut darul de a vorbi frumos; cu totul altfel decât vrednicul său frate; vorbea corect, melodios, mângâietor. Ai moștenit darul ăsta.

— Bietul tata! Dar dacă era un om atât de plăcut, de ce nu era și un om bun?

— De ce era așa cum era – adică într-un fel pe care, din fericire, tu n-ai cum ți-l închipui, fetița mamei – n-aș putea să răspund; rămâne o taină de nepătruns. Cheia tainei rămâne în mâinile Celui ce l-a alcătuit, iar eu acolo o las.

— Mămico, toată ziua lucrezi și iar lucrezi; termină, te rog, odată de cusut; urăsc asta din toată inima. Îți acoperă toată poala și eu vreau să pun capul în ea; îți ține ochii ocupați, iar eu am nevoie de ei ca să se uite pe o carte. Poftim, ai aici pe scriitorul tău preferat - Cowper.

Cicălelile de felul ăsta alcătuiau încântarea mamei. Dacă zăbovea vreodată cu împlinirea lor, asta se întâmplă numai fiindcă voia să le mai audă o dată și să se bucure de insistențele blânde, pe jumătate jucăușe, pe jumătate nerăbdătoare ale copilei sale. Iar pe urmă, după ce le îndeplinea, Caroline, îi spunea cu șiretenie:

— Să știi că mă răsfeți, mămico. Totdeauna mi-am închipuit că mi-ar face plăcere să fiu răsfățată și simt că e de-a dreptul încântător.

La fel simțea și doamna Pryor.