SHIRLEY

CAPITOLUL XXXIV

Un caz de persecuție familială - ales exemplu de pioasă stăruință în împlinirea îndatoririlor religioase

După ce aflase gustul emoțiilor, Martin ar fi vrut să mai tragă o dușcă; după ce simțise măreția puterii, n-ar mai fi putut suferi să renunțe la ea. Domnișoara Helstone - fata aceea despre care totdeauna spusese că e urâtă și al cărei chip îi stătea acum veșnic în fața ochilor, ziua și noaptea, în întuneric și la lumina soarelui – intrase cândva în sfera lui de preocupări; îl necăjea cumplit gândul că s-ar putea ca vizita ei să nu se mai repete niciodată.

Deși școlar, nu era un școlar obișnuit era sortit să fie un tip de original. Peste puțini ani avea să-și dea cele mai aprige silințe pentru a se potrivi și cizela după modelul celorlalți oameni, dar n-avea să izbutească niciodată; o pecete unică îl însemnase pentru vecie. Acum lenevea în banca lui de la liceu și își storcea mintea, ca să afle căile ce i-ar fi îngăduit să adauge un nou capitol aventurii lui romantice abia începute; încă nu știa cât de multe asemenea aventuri sunt menite în viață să nu treacă niciodată dincolo de primul – sau, cel mult, de al doilea capitol. Jumătatea liberă a zilei de sâmbătă o petrecuse în pădure împreună cu cartea de basme și cu cealaltă carte, nescrisă, din imaginația lui.

Băiatul întâmpina apropierea duminicii cu o silă potrivnică oricărei credințe. Părinții lui – deși contestau orice legături cu biserica – nu uitau niciodată ca de ziua sfântă să umple cu înfloritoarea lor familie încăpătoarea strană din biserica de la Briarfield. În mod teoretic, domnul Yorke plasa toate sectele și bisericile pe aceeași treaptă; doamna Yorke, însă, acorda fraților moravi și quakerilor laurii priorității din pricina acelei cununi de smerenie purtate de oamenii aceștia de nădejde, deși despre niciunul dintre soți nu se știa să fi călcat vreodată la o casă de rugăciuni a sectanților.

După cum spuneam, lui Martin nu-i plăceau duminicile din cauză că slujba de dimineață era prea lungă, iar predicile de obicei foarte puțin pe gustul său; totuși, în această dupăamiază de sâmbătă, meditațiile lui din pădure dăruiră cu un farmec nou ziua ce avea să urmeze.

Se arătă a fi o zi cu zăpezi mari; atât de mari, încât în timpul micului dejun doamna Yorke fu de părere că ar fi mai bine ca toți copiii, și băieții și fetele, să rămână acasă; apoi proclamă hotărârea sa conform căreia, în loc de a se duce la biserică, aveau să rămână tăcuți vreme de două ceasuri în salonul din fund, în vreme ce Rose și Martin, urmau să citească pe rând un șir de predici – predici de ale lui John Wesley; căci fiind John Wesley și reformator și protestatar, se bucura atât de prețuirea ei cât și a capului familiei.

— Rose n-are decât să facă ce-i place, spuse Martin fără să ridice ochii de pe cartea pe care, după obiceiul lui de atunci și din vecii vecilor, o citea în vreme ce-și mânca pâinea și laptele.

— Rose are să facă ce i se spune, și la fel o să facă și Martin, îl corectă maică-sa.

— Eu mă duc la biserică.

Astfel răspunse feciorul, cu negrăita seninătate a unui Yorke autentic, care știe precis și ce vrea, și prin ce mijloace are să ajungă la lucrul dorit, și care, chiar de ar fi fost pus la zid, s-ar fi lăsat ucis – în cazul când n-ar fi putut găsi nicio cale de salvare – dar cu niciun preț n-ar fi capitulat.

— Nu-i vreme prielnică, spuse tatăl.

Niciun răspuns; tânărul era cu totul cufundat în lectură; cu mișcări domoale își frângea pâine și își sorbea laptele.

— Martin nu poate suferi să meargă la biserică, dar încă și mai puțin îi place să dea ascultarea, spuse doamna Yorke.

— Trebuie să presupun că sunt mânat numai de răutate?

— Da, ești.

— Mamă, nu sunt!

— Atunci de ce ești mânat?

— De o sumedenie de lucruri complicate și al căror labirint aș fi tot atât de dispus să mă grăbesc a ți-l lămuri, pe cât aș fi dornic să mă întorc pe dos pentru a-ți lăsa la vedere mașinăria interioară a trupului meu.

— Auziți! auziți de ce e în stare! strigă domnul Yorke. Trebuie să mă gândesc ce am de făcut pentru ca flăcăiașul ăsta al meu să ajungă la bară. Natura l-a croit anume ca săși câștige traiul dând din gură. Hester, al treilea născut al tău trebuie numaidecât să ajungă avocat; are toate cele de trebuință – neobrăzare, îngâmfare, și vorbe, vorbe, și iar vorbe.

— Rose, te rog fii bună și dă-mi puțină pâine, vorbi Martin cu adâncă solemnitate, seninătate și nepăsare.

Băiatul avea de la natură un glas slab și plângăreț, care, în „clipele de îndărătnicie”, se auzea doar puțin mai tare decât o șoaptă femeiască; cu cât mai neclintită îi era încăpățânarea, cu atât mai duios și mai trist îi suna glasul. Scutură clopoțelul și rugă cu blândețe să i se aducă bocancii.

— Să știi, Martin, stărui tatăl său, că tot drumul e acoperit de nămeți, și chiar un bărbat în toată firea doar cu greu l-ar putea străbate. Dar, băiete, continuă văzând că tânărul se ridică de îndată ce auzi clopotele bătând, asta e o împrejurare unde nici prin cap nu-mi trece să mă amestec pentru a sta împotriva unui îndărătnic. Du-te neapărat la biserică. Bate un vânt necruțător, o măzăriche rece și tăioasă, ca să nu mai vorbim de nămeții uriași pe care trebuie să-i străbați. Du-te și ia-i în piept, dacă asta îți place mai mult decât să stai lângă foc.

Martin își puse în tăcere pelerina, fularul și șapca, apoi, cu pas hotărât, ieși din casă.

„Tata are mai multă judecată decât mama, hotărî el. Cum nu pot să înțeleagă femeile astea! Își înfig ghearele în tine, crezând că au de-a face cu o piatră lipsită de simțire.” Ajunse devreme la biserică.

„Dacă s-o fi speriat de vremea asta (și e o adevărată furtună de decembrie), ori dacă doamna Pryor aia n-o lasă să plece din casă și până la urmă tot n-am s-o întâlnesc – asta m-ar supăra grozav; dar furtună sau ciclon fie, grindină ori îngheț, trebuie să vină; iar dacă are minte pe potriva ochilor și chipului, are să vină pentru a prinde prilejul de a mă vedea, (tot așa cum eu sunt aici pentru a prinde prilejul s-o văd; o să vrea să afle câte ceva despre afurisitul acela de iubit al ei, la fel cum eu vreau să mai adulmec o dată acea mireasmă care cred că este esența vieții – gustul existenței ce și-a păstrat încă tăria și nu s-a irosit în văzduh. Aventura e față de lâncezeală la fel ca șampania față de un vin amărât.“

Privi în jur. Biserica era înghețată și tăcută, iar înăuntru nu se afla decât o femeie bătrână. Clopotele continuau să sune armonios, și mereu sosea câte un alt enoriaș bătrân, luându-și cu smerenie locul pe băncile libere, întotdeauna cei mai firavi, cei mai bătrâni și cei mai săraci înfruntă furtunile și greutățile de tot felul pentru a-și dovedi și duce mai departe devotamentul față de scumpa maică biserică; în dimineața asta de cumpănă nu se arătă nicio familie foarte înstărită, nicio trăsură luxoasă – toate stranele capitonate și înzestrate cu perne rămăseseră goale; numai pe băncile tari de stejar stăteau rânduiți bătrâni cu păr cărunt și săraci sleiți de puteri.

— Dacă nu vine, n-o să mai am pentru ea decât dispreț, mormăi Martin cu furie și hotărâre.

Pălăria cu boruri largi a domnului Helstone se strecurase prin fața bisericii. Parohul și diaconul se aflau acum în sacristie. Clopotele conteniră, cărțile de rugăciuni erau pregătite, ușile închise – iar slujba începu; dar strana casei parohiale tot goală rămânea; cea așteptată nu se arătase, și disprețul lui Martin nu întârzie.

„Un om de nimic: Doi bani nu merită vorba ei! Ce poți să faci cu o ființă ca asta?! E la fel ca toate fetele – egoistă, fără vlagă, fără credință!“

Cam asta era rugăciunea lui Martin.

„Nu-i ca portretul de la noi de acasă: ochii nu-i sunt mari și plini de viață; n-are nasul drept, delicat, grecesc; gura nu are farmecul acela pe care am crezut eu o clipă că-l observ și despre care îmi închipuiam c-ar fi în stare să-mi alunge necazurile când mi-aș ieși rău din fire. La urma urmei, ce-i de capul dumneaei? Nu-i decât un fel de păpușă, o jucărie, o slăbănoagă – adică, pe scurt, o fată.“

Cinicul acesta nevârstnic era atât de cufundat în gândurile lui, încât uită să se ridice din genunchi la timpul potrivit și rămase în aceeași poziție de adâncă smerenie în clipa când – după încheierea litaniei – se intonă cel dintâi imn. O asemenea întâmplare nu putea să aibă darul de a-l potoli; dimpotrivă, se ridică în picioare roșu ca focul (fiindcă era sensibil la ridicol ca o fetiță sfioasă). Și pentru ca lucrurile să se înrăutățească și mai tare, tocmai atunci se deschise din nou ușa bisericii și o mulțime de lume pătrunse înăuntru. Pâș, pâș, piș, făceau pe podele picioarele noilor sosiți. Erau elevii școlii duminicale. După cum era obiceiul la Briarfield, iarna copiii stăteau într-o încăpere încălzită și veneau în biserică abia cu puțin înainte de împărtășanie și de predică.

Întâi și întâi fură rânduiți cei mici, iar la sfârșit, după ce băieții și fetele își ocupară cu toții locurile știute - când se înalță puternic glasul orgii, apoi corul și toți credincioșii se ridicară în picioare intonând un cântec pios - pătrunse în lăcașul de închinăciune și un grup de femei tinere care încheiau procesiunea. După ce se încredință că elevii ei se aflau fiecare la locul cuvenit, profesoara trecu în strana casei parohiale. Pelerina cenușie de croială franțuzească și mica bonetă de vidră îi erau cunoscute lui Martin; alcătuiau tocmai îmbrăcămintea după vederea căreia îi tânjiseră ochii. Domnișoara Helstone nu îngăduise furtunii să-i stea stavilă în cale; până la urmă tot ajunsese la biserică. Se vede treaba că Martin își exprima mulțumirea comunicând-o în șoaptă cărții de rugăciuni; oricum, în ea își ascunse fața vreo câteva minute.

Mulțumit sau nu în clipa aceea, până la sfârșitul predicii avu timp destul să se supere iarăși tare rău pe domnișoara Helstone; nu se uitase înspre el nici o singură dată, sau cel puțin nu fusese el îndeajuns de norocos ca să-i întâlnească privirea.

„Dacă nu mă bagă în seamă – își spuse Martin - dacă îmi dovedește că nu-și îndreaptă niciun gând către mine, o să-mi fac despre ea cea mai proastă, cea mai detestabilă părere. Nici nu s-ar putea găsi pe lume ceva mai vrednic de dispreț decât să fi venit până aici de hazul puștilor ăstora prostănaci și nu pentru mine sau pentru deșiratul acela de Moore.“

În cele din urmă predica luă sfârșit; preotul rosti binecuvântarea; credincioșii ieșiră din biserică; dar ea nu se apropiase nici cu un pas de Martin.

Și acum, pornind spre casă, bietul băiat vedea într-adevăr că măzărichea îi înțeapă obrajii și vântul dinspre răsărit e înghețat și taie ca briciul.

Calea cea mai scurtă ducea peste câmp și era un drum cam primejdios, fiind neumblat; dar n-avea importanță; pe acolo apucă. Lângă cel de al doilea pârleaz se afla un pâlc de copaci. Oare umbrelă să fie ce zărea zăbovind sub ei? Da, umbrelă era, și ținută cu greu împotriva vântului, iar dincolo de ea flutura o pelerină de croială franțuzească. Martin zâmbi răutăcios în vreme ce pășea pe coasta înclinată și alunecoasă, la fel de înșelătoare pentru picior ca și un povârniș din preajma vârfului Etnei.

Pe chip i se ivi o expresie întru totul unică, atunci când ajunse la pârleaz și se așeză cu nepăsare pe el, deschizând astfel o discuție care, dacă ar fi fost după voia lui, ar fi putut să nu se mai sfârșească niciodată.

— Cred că ar fi mai bine să facem un târg: să mă schimbi cu doamna Pryor.

— Nu eram sigură c-o să apuci pe drumul ăsta, Martin, dar mi-am zis că merită să încerc. Acolo, în biserică ori în curtea bisericii, nu se poate sta de vorbă în tihnă.

— Cazi la învoială? Dă-i-o pe doamna Pryor maică-mi și iamă pe mine în locul ei, vrei?

— Nu înțeleg nimic! Ce te-a apucat cu doamna Pryor?

— Îi spui „mamă“, nu-i așa?

— Păi este mama mea.

— Nu se poate – sau e o mamă mult prea lăsătoare, mult prea puțin grijulie. Eu ți-aș fi o mamă de o sută de ori mai bună. Poți să râzi în voie; n-am nimic împotrivă să te văd râzând; să-ți văd dinții. Nu pot să sufăr dinții urâți; dar ai tăi sunt la fel de minunați, ca un șirag de mărgăritare, un șirag de mărgăritare care toate sunt tare frumoase, bine potrivite, încântător îmbinate.

— Martin, ce-i cu tine? Eu credeam că bărbații din familia Yorke nu fac niciodată complimente.

— Nici n-au făcut până la generația de acum. Am însă impresia că sunt menit să aduc pe lume o nouă specie din neamul Yorke. Mi s-a cam acrit cu strămoșii ăștia ai mei; îi știm din urmă cu vreo patru generații – povești despre Hiram, care a fost feciorul lui Hiram, care a fost feciorul lui Samuel, care a fost feciorul lui John, care a fost feciorul lui Zerubbabel Yorke. Toți, de la Zerubbabel și până la ultimul Hiram, au fost la fel cum știi că e tata. Înainte de asta a fost un Godfrey, al cărui portret îl avem și e acum în camera unde stă Moore. Seamănă cu mine. Despre firea lui nu știm nimic, dar sunt convins că a fost altfel decât urmașii lui. Are păr lung, ondulat și negru la culcare; e îmbrăcat îngrijit și cu distincție. Și de vreme ce am spus că seamănă cu mine, nu mai e nevoie să spun că era și frumos.

— Tu nu ești frumos, Martin.

— Nu. Dar mai așteaptă puțin, mai lasă-mă o vreme. De astăzi înainte am de gând să mă cultiv, să mă șlefuiesc – șiatunci o să vedem noi.

— Martin, ești un băiețandru tare ciudat, tare greu de înțeles. Dar să nu-ți închipui c-o să fi vreodată frumos. N-ai cum.

— Am să încerc. Dar vorbeam despre doamna Pryor; trebuie să fie cea mai nepăsătoare mamă din lume ca să-și lase de bună voie fata să iasă pe o vreme ca asta. Maică-mea s-a înfuriat la culme când a auzit că vreau să plec la biserică; era să arunce cu mătura după mine.

— Și mama a fost foarte îngrijorată, iar mie mi-e teamă că am fost cam îndărătnică. Trebuia să plec.

— Ca să te întâlnești cu mine?

— Întocmai; numai la asta mă gândeam. Mi-era tare teamă că din pricina ninsorii n-ai să mai vii și nici nu știi cât de fericită am fost când te-am văzut singur în strană.

— Eu am venit ca să-mi fac datoria și să dau exemplu întregii parohii. Și va să zică ai fost îndărătnică, da? Mi-ar plăcea și mie să văd cum te încăpățânezi, zău că mi-ar plăcea. Dacă ai fi sub puterea mea, crezi că n-aș ști să te fac să asculți? Dă-mi mie umbrela.

— Nu pot să mai stau nici două minute – la noi trebuie să fie masa gata.

— Și la noi la fel; duminica ni se dă totdeauna mâncare caldă la prânz. Astăzi avem gâscă la cuptor, plăcintă cu mere și budincă de orez. De fiecare dată fac eu ce fac și aflu lista de bucate. Astea toate îmi plac la nebunie, dar dacă vrei tu, mă sacrific.

— Noi avem mâncare rece. Unchiul meu nu îngăduie să ne trudim prea mult în zi de sărbătoare. Oricum, neapărat trebuie să mă întorc – altminteri nu mai e liniște în casă.

— Nici la Briarmains n-are să fie, de asta nu te îndoi. Parcă îl și aud pe tata cum trimite vechilul și încă cinci oameni să caute fiecare în câte o parte trupul fiului risipitor înlemnit în zăpadă și pe mama căindu-se de câte rele mi-a făcut și cum m-a silit să fug de acasă.

— Martin, ce face domnul Moore?

— De asta ai venit – doar ca să întrebi de Moore?

— Hai, spune-mi repede.

— Lua-l-ar să-l ia! N-o duce mai rău. Dar e tot așa de asuprit, închis în colivie și ținut în izolare. Au de gând ori săl tâmpească, ori să-l scoată din minți și pe urmă să-l declare iresponsabil. Horsfall îl lasă să moară de foame – ai văzut ce slab e.

— În ziua aceea ai fost un băiat foarte bun, Martin.

— În care zi? Totdeauna sunt bun – un adevărat model.

— Când ai să mai fii la fel de bun?

— Văd eu încotro bați; dar n-o să obții nimic de la mine, oricât m-ai linguși, eu nu scot castanele din foc pentru alții.

— Dar trebuie neapărat – e doar un lucru drept și folositor.

— Cam abuzezi! Să nu uiți că ce am făcut până acum am făcut doar din propria mea bunăvoință.

— Și-ai să mai faci.

— Ba n-am să mai fac. Am avut prea multă bătaie de cap și mie îmi place să fiu liniștit.

— Martin, dar domnul Moore vrea să mă vadă. Și eu vreau să-l văd pe el.

— Cam așa aș zice (cu răceală).

— E o mare răutate din partea mamei tale că-l ține despărțit de prieteni.

— Spune-i-o ei.

— Chiar și de rude.

— Du-te și cere-i socoteală.

— Știi bine că n-ar sluji la nimic. Dar eu n-am să mă las. Am să-l văd. Iar dacă tu nu vrei să mă ajuți, am să-l văd și fără ajutorul tău.

— Așa să faci. Nimic pe lume nu-i mai de preț decât să nu depinzi de nimeni și să te bizui pe propriile tale forțe.

— Acum n-am vreme să stau la discuții cu tine, dar găsesc că ești foarte enervant. La revedere.

Și plecă imediat, cu umbrela închisă, fiindcă altminteri nar fi putut s-o ducă împotriva vântului.

„Nu-i deloc fără vlagă; nu-i deloc superficială, își zise Martin. Are să-mi facă plăcere s-o urmăresc și să văd cum se descurcă fără ajutor. Dacă furtuna ce se revarsă peste câmpii n-ar fi de zăpadă ci de flăcări, tot la fel ar străbate-o ca să poată sta cinci minute de vorbă cu acest Moore. Ei, acum zic și eu că am avut o dimineață strașnică. Dezamăgirile au trecut destul de repede, iar temerile și accesele de supărare n-au făcut decât ca discuția asta scurtă să fie încă și mai agreabilă atunci când, în cele din urmă, a avut loc. Credea că o să mă înduplece numaidecât cu vorbe mieroase, dar asta nare să izbutească de la prima încercare; va trebui să încerce iar și iar și iar. Mi-ar plăcea grozav s-o văd că se chinuie – s-o fac să plângă. Vreau să aflu cât de departe e în stare să meargă, ce o ajută puterile să facă și până unde o ține curajul, atunci când vrea să obțină un lucru. Pare ciudat și pentru mine e ceva cu totul neașteptat să văd că o ființă omenească e capabilă să se gândească atât de mult la o alta, așa cum se gândește fata asta la Moore. Dar a venit vremea să mă întorc și eu acasă – după cât mi-e de foame știu că e ora prânzului. Ce-o să mai înfulec din gâsca aia! Și să vedem noi cine capătă astăzi bucata cea mai mare de plăcintă cu mere: Matthew sau eu?“