SHIRLEY

CAPITOLUL IV

Domnul Yorke (urmare)

În toate privințele era, prin excelență, un gentleman din Yorkshire. Avea cam cincizeci și cinci de ani, însă din pricina părului alb-argintiu, la prima vedere părea și mai bătrân. Fruntea îi era largă, nu înaltă; obrazul proaspăt și plin de sănătate; asprimea nordului i se citea pe trăsături la fel de limpede cum îi răsuna în glas; fiece amănunt era pe deplin englezesc, fără nicio urmă de tip normand, în nicio privință; avea un chip neelegant, neclasic, nearistocratic. Oamenii subțiri ar fi spus despre chipul lui că e vulgar; oamenii cu scaun la cap l-ar fi calificat drept caracteristic; oamenii cu spirit pătrunzător s-ar fi desfătat observându-i vigoarea, vioiciunea, inteligența – originalitatea aspră dar incontestabilă întipărită în fiecare trăsătură, ascunsă în fiece cută. Totuși fața aceasta rămânea răzvrătită, disprețuitoare și ironică, fața unui om greu de condus și cu neputință de subjugat. De statură mai degrabă înaltă, vânjos și bine făcut, avea în purtări o maiestuoasă probitate; în întreaga sa înfățișare nu s-ar fi putut găsi nici măcar o umbră de clovnerie.

Nu-mi vine deloc ușor să schițez înfățișarea domnului Yorke, dar e încă și mai greu să-i arăți firea. Dacă te aștepți cumva, cititorule, să ți se ofere aici Perfecțiunea, ori fie și numai un bătrân gentleman binevoitor și milos – te înșeli. Domnului Moore îi vorbise cu oarecare rost și cu oarecare căldură; de aici însă nu trebuie să tragi concluzia că întotdeauna ceea ce vorbea și gândea era îndreptățit și amabil.

Înainte de toate, domnul Yorke era lipsit de facultatea Venerației – lipsă foarte însemnată și care îl azvârle pe om în mari necazuri în orice loc și în orice împrejurări unde este nevoie de supunere neșovăielnică și ascultare oarbă. În al doilea rând, domnului Yorke îi lipsea facultatea de a-i înțelege pe oameni, cusur care îl văduvește pe om de compasiune; și, în al treilea rând, era prea puțin înzestrat cu facultățile îngăduinței și Idealismului, ceea ce alunga din firea lui seninătatea și blândețea, iar pentru sine însuși împuțina aceste daruri divine, oriunde le-ar fi căutat pe fața pământului.

Lipsa de venerație îl făcea să fie neîndurător față de cei mai mari decât el: regi, nobili și prelați, dinastii și parlamente, instituții dimpreună cu toate activitățile lor, cele mai multe dintre asemenea fapte, forme, drepturi sau pretenții i se păreau o adevărată rușine – toate niște prostii; nu le găsea niciun fel de rost și nu-i procurau nicio satisfacție, socotind că ar fi un câștig evident și nicio pierdere pentru omenire dacă înaltele locuri ocupate ar fi definitiv rase de pe fața pământului și ocupanții lor striviți sub dărâmături. Lipsa venerației îi mai făcea și inima nesimțitoare față de palpitanta desfătare oferită de admirarea lucrurilor demne de admirație; seca mii de izvoare limpezi ale bucuriei; făcea să pălească mii de plăceri adânci. Nu era un necredincios, deși nu aparținea nici unei secte; dar credința lui nu putea fi aceea a cuiva care se pricepe să venereze. Credea și în Dumnezeu și în rai; însă Dumnezeul și raiul lui rămâneau acelea ale unui om lipsit de temeri, imaginație și gingășie.

Slăbiciunea posibilităților sale de înțelegere a oamenilor îl ducea la inconsecvență; în vreme ce propovăduia câteva idei minunate cu privire la îngăduința reciprocă și la răbdare, nutrea față de anumite categorii o antipatie intolerantă: vorbea despre „popi“ și tot ce era în legătură cu preoții, despre „stăpâni” și toate apanajele stăpânilor, cu o asprime, și uneori chiar cu o impertinență pe cât de nedrepte pe atât de insuportabile. Nu era în stare să se pună pe sine însuși în locul celor pe care îi ponegrea; nu era în stare să facă legătura între greșelile acestora și tentațiile ce le aveau de înfruntat; între slăbiciunile și greutățile lor; nu era în stare să înțeleagă efectul pe care l-ar fi avut asupra lui însuși, pus în situația respectivă, cutare ori cutare circumstanță, și deseori dădea glas în chipul cel mai crud și mai tiranic unor dorințe ale sale cu privire la cei ce se purtaseră, după câte credea el, cu tiranie și cruzime. Dacă ar fi fost după amenințările proferate de el, însemna că ar fi folosit mijloace arbitrare, nemiloase chiar, pentru a face să prospere cauza libertății și egalității. Egalitate – da, domnul Yorke vorbea despre egalitate, însă în sufletul său era un om foarte mândru: deosebit de prietenos cu muncitorii lui, nespus de binevoitor cu cei aflați mai prejos de el și care se supuneau ascultători acestei situații, dar trufaș ca un Belzebut față de cei socotiți de lume (căci el nu socotea pe nimeni astfel) a fi mai-mari ai săi. Răzvrătirea îi stătea în sânge: i-ar fi fost cu neputință să rabde a fi controlat, nici taică-său, nici bunicăsău, înaintea lui, nu răbdaseră, iar feciorii care urmau să vină după el n-aveau să îndure niciodată.

Lipsa de îngăduință, în general, îl făcea să fie necruțător cu prostia și cu orice alte greșeli ar fi venit să irite firea sa vajnică și pătrunzătoare; înlătura orice opreliște din calea ironiei lui usturătoare. Necunoscând mila, era uneori în stare să rănească iar și iar, fără să-l intereseze câtă durere pricinuia, sau cât de adânc împlânta pumnalul.

În ce privește puținătatea spiritualității din cugetul său, ea ar putea doar cu greu fi denumită cusur; o ureche muzicală fină, un ochi plin de discernământ, în privința culorilor și formelor, îl înzestrau cu exigență și gust; iar pe imaginație – cine dă doi bani? Unde se află acela care să n-o considere drept însușire mai degrabă primejdioasă și fără rost – rudă apropiată cu slăbiciunea

— Poate chiar o componentă a alienării mintale – mai curând o boală decât un dar al minții?

Este probabil că toți o socotesc astfel, cu singura excepție a celor care dispun – sau își închipuie că dispun – de ea. Dacă i-ai asculta pe aceștia din urmă, ai putea să-ți închipui că inima le-ar îngheța de n-ar fi scăldată într-un asemenea elixir; că ochii li s-ar încețoșa dacă flacăra aceasta n-ar veni să le lumineze vederea; că s-ar simți sihăstriți dacă acest tovarăș i-ar părăsi vreodată. Ai bănui că ea îi face părtașii unei speranțe ce întâmpină primăvara, unui farmec ce învăluie vara, unei bucurii senine aduse de toamnă, unei consolări în fața iernii, care ție îți rămân necunoscute toate. Bineînțeles, e vorba de o iluzie; însă fanaticii se agață de visurile lor și n-ar renunța la ele nici măcar pentru aur.

Și cum domnul Yorke nu dispunea de imaginație poetică, o socotea o înzestrare cât se poate de inutilă atunci când o afla la alții. Pe pictori și pe muzicanți putea să-i suporte, sau chiar să-i încurajeze, fiindcă era capabil să guste roadele artei lor; era în stare să sesizeze farmecul unui tablou și să trăiască desfătarea muzicii bune; dar un timid poet – oricâtă forță i-ar fi clocotit și oricât de arzător foc i-ar fi sălășluit în piept – dacă n-ar fi putut ține și loc de contabil și dacă n-ar fi putut s-o facă și pe negustorul – din partea domnului Hiram Yorke ar fi putut foarte bine să trăiască neluat în seamă și să moară disprețuit.

Iar cum pe lume sunt mulți de-alde Hiram Yorke, este foarte bine că adevăratul poet, oricât de modestă i-ar fi aparența, deseori ascunde sub aspectul blajin un spirit necruțător, o neiertătoare ascuțime de minte sub sfiiciune, și este capabil să măsoare dimensiunile adevărate ale celor care îl privesc de sus, să stabilească exact importanța și valoarea acelor căi pentru a căror respingere este adânc disprețuit. Este o fericire că el se poate bucura de propria-i veselie, de propria-i întovărășire cu marele lui prieten și darnica lui zeiță, Natura, cu totul independent de cei cărora prezența sa nu prea le face plăcere, și în prezența cărora el nu poate afla nici umbră de bucurie. Este drept că în vreme ce lumea întreagă și împrejurările întorc înspre el o față întunecoasă și înghețată – și pe bună dreptate, desigur, de vreme ce el cel dintâi le întoarce o față întunecoasă, înghețată și indiferentă – poetul să aibă putința de a-și păstra în suflet o lumină sărbătorească și scumpă, în stare să îmbrace în cinstea lui în strălucire și bucurie tot ce îi stă în preajmă; iar în acest timp ceilalți văd în existența sa, probabil, doar o adâncă noapte polară niciodată înveselită de lumina soarelui. Adevăratul poet nu are nevoie de niciun strop de compătimire: el este în stare să râdă pe furiș ori de câte ori un suflet înțelegător și dezorientat îl plânge. Chiar și atunci când pragmaticii stau să-l judece și proclamă că el și arta lui ar fi lipsite de orice sens, poetul ascultă sentința cu o atât de usturătoare batjocură, cu un atât de larg, adânc, cuprinzător și caustic dispreț față de nevrednicii farisei care au rostit-o, încât este mai degrabă demn de dojană decât de compătimire. Totuși, cele de mai sus nu sunt gândurile domnului Yorke; iar în clipa de față noi cu domnul Yorke avem de-a face.

Cititorule, ți-am vorbit despre câteva dintre cusururile lui; cât despre merite, era unul dintre cei mai destoinici și demni de prețuire oameni din Yorkshire: până și cei cărora nu le era simpatic se vedeau nevoiți să-l respecte. Săracii îl iubeau cu înflăcărare fiindcă se purta foarte grijuliu și într-adevăr părintește față de ei. Cu cei care munceau pentru el era prevenitor și afectuos: daca terminau o anumită treabă, încerca din toate puterile să le găsească alta; sau, dacă nu izbutea, îi ajuta să se mute împreună cu familiile într-o regiune unde se putea găsi de lucru. Trebuie de asemenea arătat că, în cazul când vreunul dintre „oamenii lui“, cum se mai întâmplă uneori, dădea semne de neascultare, Yorke – care, la fel cu mulți dintre cei ce nu suporta controlul, se pricepea de minune să controleze foarte meticulos – deținea secretul zdrobirii revoltei încă din fașă, al smulgerii ei din rădăcini, așa cum proceda cu orice buruiană dăunătoare, astfel încât niciodată nu s-a întins și nu a crescut în sfera autorității sale. Aceasta fiind fericita stare a treburilor proprii, se considera întru totul liber să vorbească plin de aspră severitate despre cei ce nu se bucurau de aceeași situație și să pună tot ce era neplăcut în această împrejurare pe seama greșelilor săvârșite, să se desolidarizeze de patroni și să susțină deschis cauza lucrătorilor.

Familia domnului Yorke era prima și cea mai veche din ținut; iar el însuși, chiar fără să fie cel mai bogat, rămânea unul dintre bărbații cei mai influenți. Primise o educație aleasă; în tinerețe, înainte de Revoluția Franceză, călătorise pe continent: se descurca bine în limbile franceză și italiană. În răstimpul unei șederi de doi ani în Italia, strânsese multe tablouri bune și rarități pline de gust, cu care acum îi era împodobită reședința. Atunci când o dorea, putea să aibă manierele celui mai stilat gentleman de școală veche; dacă era dispus să se arate plăcut, conversația lui putea să fie deosebit de interesantă și originală; iar dacă de obicei se exprima în dialectul din Yorkshire, o făcea doar fiindcă așa dorea, preferând vorbirea străveche a băștinașilor în locul unui vocabular mai rafinat. „Pronunția eliptică din Yorkshire – obișnuia ei să spună – e mai frumoasă decât stâlcirea mahalagească în aceeași măsură în care mugetul taurului este mai plăcut decât chițăitul șobolanilor.”

Cale de mile întregi de jur împrejur, domnul Yorke era cunoscut și cunoștea pe toată lumea; totuși, relațiile lui apropiate rămâneau foarte puține. Fiind el însuși profund original, nu gusta deloc lucrurile de duzină: un personaj din topor, dar vioi la minte, de viță aleasă ori modestă, se putea oricând înțelege cu domnul Yorke; un personaj rafinat dar insipid, oricât de înaltă i-ar fi fost poziția, era tot ce putea fi mai aprig detestat de acest om. Cu dragă inimă ar fi petrecut un ceas discutând ca de la om la om cu unul dintre muncitorii săi deștepți, sau cu vreo bătrână ciudată și isteață dintre cele ce trebăluiau prin curte, pe câtă vreme ar fi stat în cumpănă dacă să acorde vreun minut unui gentleman distins și nesărat, ori celei mai la modă și mai elegante, chiar și frivolă, dintre cucoane. Preferințele de genul ăsta le împingea dincolo de margini, uitând că se pot foarte bine afla caractere plăcute, ba chiar admirabile, printre oameni ce nu aveau putința să fie originali. Făcea totuși și excepție de la propria-i regulă: exista o anumită structură mintală deschisă, sinceră, nepăsătoare față de rafinamente, aproape complet lipsită de calități intelectuale. Și cu totul incapabilă să aprecieze intelectualitatea lui – dar care, în același timp, niciodată nu se arăta scârbită de grosolănia sa, nu putea fi ușor rănită de sarcasm, nu-i cerceta cu luare-aminte spusele, faptele ori părerile – iar cu acest soi de oameni se simțea pe deplin în largul său și, prin urmare, pe acesta îl prefera înaintea tuturor. În contact cu asemenea inși se simțea pe deplin stăpân. Deși se supuneau în mod implicit influenței lui, ei nu-i recunoșteau niciodată superioritatea; fiindcă nici prin minte nu le-ar fi trecut să se gândească la o asemenea treabă; deveneau astfel cu desăvârșire supuși, fără să-i amenințe nici cea mai mică primejdie de a deveni servili; iar insensibilitatea lor negândită, firească, lipsită de orice artificiu, era pentru domnul Yorke la fel de binevenită, fiind la fel de comodă, ca și fotoliul în care obișnuia să se așeze sau podelele pe care obișnuia să se plimbe de colo-colo.

Se va fi băgat de seamă că față de domnul Moore nu se purtase chiar fără bunăvoință; avea două sau trei motive de a arăta o vagă slăbiciune pentru acest gentleman. S-ar putea să pară ciudat, dar primul dintre ele era faptul că Moore vorbea englezește cu accent străin și franțuzește cu un accent impecabil; și că fața lui negricioasă, delicată, liniile ei fine, deși cam veștejite, îi dădeau o expresie cât se poate de antibritanică și antiyorkshireză. Asemenea lucruri par ușuratice și fără șanse de a-l influența pe un om ca Yorke; dar adevărul este că ele îi trezeau vechi și probabil plăcute asociații: îi readuceau în minte călătoriile, vremurile tinereții. Prin orașe și alte locuri din Italia văzuse chipuri ca al lui Moore; prin cafenelele și teatrele pariziene auzise glasuri ca al său; fusese tânăr pe atunci, iar când îl vedea și îl auzea pe acest străin, i se părea că e tânăr din nou.

În al doilea rând, îl cunoscuse pe tatăl lui Moore și făcuse afaceri cu el: o legătură ceva mai substanțială, dar în niciun caz mai plăcută: căci, firma lui având legături de afaceri cu firma lui Moore, fusese de asemenea amestecată într-o anumită măsură și în pierderi.

În al treilea, descoperise în Robert însuși un foarte abil om de afaceri. Găsea motive să prevadă că până la urmă, într-un fel sau altul, avea să se îmbogățească: îl respecta atât pentru hotărârea cât și pentru perspicacitatea lui; poate că și pentru asprime. O a patra împrejurare care îi apropia era faptul că, fiind unul dintre curatorii proprietarului minor pe pământul unde se afla Hollow’s Mill, domnul Yorke avusese dese ocazii să se consulte cu el, în legătură cu modificările și îmbunătățirile făcute acolo de Moore.

În ceea ce-l privește pe celălalt oaspete aflat acum în salonul domnului Yorke, domnul Helstone, între acesta din urmă și gazdă exista o dublă antipatie: una izvorâtă din firea fiecăruia și a doua din împrejurări. Omul cu mintea, deschisă îl ura pe formalist; iubitorul de libertate îl detesta pe robul disciplinei: în afară de cele spuse mai sus, mergea vorba că în anii de odinioară, fuseseră amândoi curtezanii aceleiași doamne.

Ca regulă generală, în vremea tinereții domnul Yorke se remarcase ca având slăbiciune pentru femeile sprințare și îndrăznețe: o siluetă și un aer sănătos, o minte ageră, o limbă ascuțită păreau să-l atragă înainte de orice. Și cu toate astea niciodată nu ceruse în căsătorie pe vreuna dintre strălucitoarele frumoase a căror societate o căuta; și cu totul pe neașteptate se îndrăgosti serios și peți numaidecât o fată ce reprezenta antipodul acelora care până atunci îi reținuseră atenția: o fată cu chip de Madonă; o fată de marmură însuflețită; liniștea întruchipată. N-avea importanță că atunci când vorbea cu ea nu-i răspundea decât în monosilabe; navea importanță că suspinele lui rămâneau neauzite, că privirilor lui nu le răspundea nicio privire, că niciodată nu era sensibilă la părerile lui, rareori zâmbea la glumele sale, nu-i arăta niciun fel de respect și nicio atenție; n-avea importanță că părea să fie opusul oricărei trăsături de feminitate dintre acelea pe care, după cum știa o lume întreagă, le admirase toată viața: pentru el Mary Cave era fără cusur, fiindcă cine știe cum, pentru un motiv oarecare – și fără îndoială că avea un motiv – o iubea.

Pe vremea aceea, domnul Helstone, diacon la Briarfield, o iubea și el pe Mary; sau, în orice caz, îi era dragă. Mulți alții o admirau, căci era frumoasă ca un înger sculptat; preotul, era însă preferat datorită funcției sale: această profesie îl învestea probabil cu vreuna dintre iluziile trebuitoare pentru a ispiti întru împlinirea căsătoriei; și pe care domnișoara Cave nu le găsea la niciunul dintre tinerii negustori de lână, ceilalți adoratori ai săi. Domnul Helstone nici nu nutrea și nici nu mărturisea c-ar fi nutrit pasiunea arzătoare a domnului Yorke pentru tânăra domnișoară: nu arăta nimic din smerita adorație ce părea să-i copleșească pe cei mai mulți dintre pretendenți; el vedea ce este ființa asta întradevăr, mai limpede decât vedeau ceilalți; și de aceea era în mai mare măsură stăpân atât pe ea cât și pe sine însuși. Prin urmare fata acceptă de la prima vorbă, și se căsătoriră.

Natura n-avusese niciodată de gând să facă din domnul Helstone un foarte bun soț, mai ales pentru o nevastă liniștită. După părerea lui, atâta vreme cât o femeie tăcea, însemna că n-o doare nimic și nu dorește nimic. Dacă nu se plângea de singurătate, de o singurătate aproape continuă, însemna că starea asta nu o nemulțumește câtuși de puțin. Dacă nu vorbea și nu-și impunea prezența, nu-și arăta preferința pentru cutare lucru și sila față de cutare altul, însemna că nu are nici preferințe și nici antipatii, și deci navea rost să te interesezi de gusturile ei. Nici n-avea pretenția să le înțeleagă pe femei sau să le compare cu bărbații; ele reprezentau o categorie aparte, probabil o categorie absolut inferioară în cadrul existenței; o nevastă nu poate să fie tovarășul bărbatului, cu atât mai puțin confidentul, și încă mai puțin sprijinul său. După un an sau doi, nevasta lui nu mai prezenta pentru el mare importanță, în nicio privință; iar când, într-o bună zi, pe neașteptate, după părerea lui - căci nu observase cum se ofilea – dar treptat-treptat, după cum credeau alții, își luă rămas bun de la el și de la viață, în patul conjugal nemairămânând decât un frumos tipar de argilă, alb și rece, își dădu seama de pierderea suferită, dar cine ar putea să spună în ce măsură? Totuși, e probabil că mai mult decât s-ar fi părut; căci nu era el omul din care suferința să stoarcă ușor lacrimi.

Doliul fără lacrimi și purtat cu demnitate scandaliză pe bătrâna menajeră, ca și pe servitoarea, care străjuiseră la căpătâiul doamnei Helstone în timpul bolii, și care, poate, avuseseră prilejul să afle despre firea răposatei doamne, despre bogăția ei de simțăminte, mai multe decât știuse bărbatul ei. Au bârfit împreună deasupra coșciugului, au născocit povești, înflorindu-le, despre stingerea treptată și adevărata ori presupusa ei pricină; pe scurt, s-au ațâțat una pe cealaltă în indignarea împotriva asprului omuleț, care ședea într-o odaie alăturată și cerceta niște hârtii, neștiutor de oprobriul al cărui obiect ajunsese.

Abia fusese îngropată doamna Helstone, când prin împrejurimi începură să se răspândească zvonuri că murise de inimă rea; acestea crescură iute devenind povestiri despre oboseală peste puteri și, în cele din urmă, fel de fel de amănunte despre purtarea, nemiloasă a bărbatului: povești cu totul neadevărate, dar nu mai puțin trecute cu înfrigurare pe seama presupusului vinovat. Domnul Yorke le auzise și în parte chiar le crezuse. Bineînțeles, nici înainte nu nutrise simțăminte prietenești față de rivalul său mai norocos; deși acum era și el om însurat și unit cu o femeie ce părea în toate privințele o fire diametral opusă bietei Mary Cave, nu putea să uite marea dezamăgire a vieții lui; iar când auzi că ceea ce ar fi putut să fie ceva atât de scump inimii lui fusese neglijat, poate chiar maltratat de altcineva, început să nutrească împotriva acelui altcineva o adâncă și înverșunată ostilitate.

Domnul Helstone nu cunoștea decât pe jumătate natura și forța acestei ostilități: nu știa cât de mult o iubise Yorke pe Mary Cave, ce simțise atunci când o pierduse, nici calomniile privitoare la modul cum își tratase nevasta, foarte familiare tuturor urechilor din împrejurimi, în afară de ale sale. Credea că numai deosebirile de ordin politic și religios se ridicau între el și domnul Yorke; dacă ar fi știut cum anume stăteau lucrurile, este foarte greu de presupus că ar fi putut fi vreodată convins să calce pragul fostului său rival.

Domnul Yorke nu-și reluă cuvântarea ținută în fața lui Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală, deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau material bogat pentru neînțelegeri; cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei trei gentlemani prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna delaolaltă larga răspândire a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescândul refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de ei inevitabile; soluțiile preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărâtă, o vigilență strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrângere cu ajutorul armatei.

Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția, vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămânzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare până și ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise o datorie; în spiritul de nelealitate față de autoritățile constituite el vedea cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite pe capul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sânge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt, diavoli de teapa lui Castlereagh, idioți răuvoitori ca Percival erau tiranii, blestemele abătute pe capul țării, nimicitorii negoțului, îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război nejustificat, a unui război ruinător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mârșavele „Ordine ministeriale” - ai căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legaseră piatra de moară de gâtul Angliei.

— Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke. Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili - unde un nebun e monarh cu numele și un depravat necinstit adevăratul conducător; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor; unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată, unde a mai fost oare suportată și venerată, unde mai era întreținută o armată pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor sărăntoace zăceau întreținuți de osânza pământului?

Ridicându-și și așezându-și la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica.

În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei rânduri cu asemenea prilejuri când simțăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susținute atâta vreme cât sănătatea, puterea și bunăstarea lumească rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – când pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; când temese-vor de ceea ce este înalt și spaima va stăpâni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii bisericii și ai bunei rânduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință, și neînstare să afle vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.

Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără niciun fel de pedeapsă sfărâmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pâinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi lingușesc josnic pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care cu prisosință o merită? Dar, adăugă el, ori de câte ori astfel de lucruri izbuteau să-l deprime prin înșelătoarele lor izbânzi obținute pe acest pumn de bălegar care e planeta noastră, nu făcea decât să întindă mâna către acea bătrână carte (și arătă înspre o Biblie masivă din bibliotecă), s-o deschidă ca la întâmplare și era sigur că are să dea peste vreun verset ce răspândea fum de pucioasă ca să îndrepte toate lucrurile. Știa el, continuă iarăși, către ce soartă se îndreaptă anumiți oameni, întocmai ca și cum un înger cu aripi mari și albe i s-ar fi arătat în prag și i-ar fi spus-o.

— Sir, interveni domnul Helstone adunându-și întreaga demnitate, sir, marea cunoaștere a omului este să se cunoască pe sine însuși și locul până la care poate să i se întindă pasul.

— Așa! Așa! Dar o să-ți aduci aminte, domnule Helstone, că Neștiința a fost alungată chiar de la porțile raiului, purtată prin văzduh și azvârlită la o ușă de pe marginea colinei, ce duce de-a dreptul la iad.

— Domnule Yorke, n-am uitat nici că înfumurarea, nevăzând calea ce-i stătea în față, a căzut într-o groapă adâncă, dinadins săpată acolo de prințul pământurilor, ca să-i prindă în ea pe proștii înfumurați, care cădeau în adânc și fărâme se făceau.

— Ascultați, interveni domnul Moore, care până atunci asistase ca spectator tăcut dar amuzat la această luptă cu vorbe și a cărui indiferență față de politica zilei ca și față de bârfele ce circulau printre vecini îi dădea putința să fie judecător imparțial, dacă nu chiar apatic, al meritelor fiecărui combatant, v-ați împroșcat destul cu noroi unul pe celălalt, ați arătat cât de amarnic vă detestați și cât de răi vă credeți unul pe celălalt. În ce mă privește, ura mi se revarsă încă într-un șuvoi atât de puternic împotriva indivizilor care mi-au fărâmat ramele. Încât nu mi-a mai rămas niciun strop pentru cunoștințele mele particulare și încă chiar și mai puțin pentru lucruri așa de vagi cum ar fi o sectă sau un guvern. Dar vă rog să mă credeți, domnilor, amândoi păreți niște oameni foarte răi, după cum v-ați arătat; mai răi decât v-aș fi putut eu bănui vreodată. Nu mai am curaj să rămân toată noaptea alături de un răzvrătit și un blasfemator ca dumneata, Yorke; și mai că n-aș îndrăzni să mă întorc spre casă cu o față bisericească atât de crudă și tiranică, după cum s-a arătat domnul Helstone.

— Eu totuși plec, domnule Moore, spuse parohul aspru; hai cu mine sau nu, după cum vrei.

— Nu, nu-i rămâne de ales – are să plece cu dumneata, răspunse Yorke. E miezul nopții, ba chiar trecut; și nu mai îngădui pe nimeni care să stea în picioare în casă la mine. Trebuie să plecați cu toții. Scutură clopoțelul. Deb, îi spuse slujnicei care răspunsese la chemare, scoate-i pe ăia din bucătărie, încuie ușile și du-te la culcare. Pe-aici vi-e calea, domnilor, continuă adresându-se oaspeților, și luminând coridorul îi dădu pur și simplu pe ușă afară.

Își întâlniră tovarășii care veneau grăbiți și în neorânduială dinspre spatele casei; caii erau la poartă; încălecară și porniră, Moore râzând de brusca lor expediere, Helstone adânc indignat din aceeași pricină.