SHIRLEY

CAPITOLUL XXIX

Louis Moore

Louis Moore era învățat cu o viață liniștită. Fiind un bărbat liniștit, o suporta mai bine decât ar fi suportat-o majoritatea bărbaților; având o lume întreagă în propria sa minte și propria sa inimă, îndura cu multă răbdare limitarea la un colț strâmt și pașnic al lumii reale.

Ce adâncă pace domnește la Fieldhead în seara asta! Toți ceilalți în afară de Moore – domnișoara Keeldar, întreaga familie Sympson, chiar și Henry – au plecat la Nunnely. Sir Philip i-a invitat acolo; dorea să le facă tuturor cunoștință cu mama și surorile sale, aflate acum la Priory. Fiind un gentleman atât de amabil, îl invitase și pe preceptor; însă preceptorul mult mai bucuros ar fi acceptat o întâlnire cu stafia contelui de Huntingdon și o ceată de măscărici ursuzi de-ai lui sub baldachinul celui mai frunzos, întunecat și bătrân stejar din pădurea Nunnely. Da, mai curând ar fi aranjat o întâlnire cu stafia unei starețe, ori cu o călugăriță de ceață palidă, printre rămășițele umede și năpădite de buruiene ale ruinatului lor sanctuar ce putrezea în adâncurile pădurii. Louis Moore tânjește să aibă în noaptea asta ceva lângă el, dar nu pe baronetul cu caș la gură, nici pe binevoitoarea dar rigida lui mamă, nici surorile de neam mare, nici pe vreunul dintre Sympsoni.

Nu e o noapte liniștită; echinoxul încă se face simțit prin zvâcniri ale vântului. Ploile puternice din timpul zilei s-au domolit; uriașul nor stingher se sparge și se rostogolește departe pe ceruri, dar nu lunecând și lăsând în urma sa o mare de safire, ci aruncându-se zgomotos înaintea unei necontenite, răsunătoare, năvalnice furtuni pe clar de lună. Luna domnește cu slavă, bucuroasă de vijelie; atât de bucuroasă de parcă ea însăși s-ar supune cu dragoste înverșunatelor ei mângâieri. Niciun Endimion nu-și va admira zeița în astă-noapte; nu se află turme ieșite pe coastele munților; și e bine așa, fiindcă în astă-noapte îl întâmpină cu dragoste pe Eol.

Stând în camera de studiu, Moore auzea vuietul furtunii ce se înverșuna împotriva frontonului celuilalt și da roată către fațada holului. Capătul unde se afla el era adăpostit. Dar Louis Moore nu dorea adăpost; nu dorea sunete potolite și o așezare ferită.

— Toate saloanele sunt goale, spuse. Mi s-a făcut silă de celula asta.

O părăsi și se duse acolo unde ferestrele cu canaturi, mai mari și mai libere decât ferestrele zăbrelite și umbrite de ramuri ale camerei sale, lăsau să treacă în voie întunecimea albăstruie, sclipirile argintii, tabloul unduios și rotitor al cerului nopții de toamnă. Nu avea lumânare; nu era nevoie nici de lămpi și nici de foc: bogatele și curatele revărsări de lumină ale lunii, deși schimbătoare și scrijelite de nori, se prelingeau peste podele și peste pereți.

Moore rătăcește prin toate încăperile; pare că din salon în salon urmărește o nălucă. În salonul lambrisat se oprește; aici nu e atâta răcoare și atâta rafinament ca în alte părți; aici e foc; căminul e fierbinte și tăciunii mai sclipesc de sub cenușă, cu căldură intensă și lucire limpede; lângă covor e o măsuță de lucru, o casetă pe ea, un jilț alături.

Oare vedenia urmărită de Moore ședea în acel jilț? Dacă lai vedea cum stă dinaintea lui, ai crede că da. Un atât de mare interes îi strălucește în ochi, atât de elocventă îi este expresia feței, încât s-ar zice că în singurătățile acestei case și-a găsit un tovarăș viu și se pregătește să stea de vorbă cu el.

Face și descoperiri. Un săculeț, un mic săculeț de șaten e agățat pe spătarul jilțului. Caseta e deschisă, cheile sunt în broască; o pecete drăguță, un creion de argint, câteva fructe roșii și coapte pe o frunză verde, o mănușă mică, delicată, curată – aceste nimicuri decorează și în același timp răvășesc locul unde se află. Într-o imagine ordinea ascunde detaliile; le scoate pe toate, rânduite, din câmpul atenției; dar detaliile sunt cele care dau farmec.

Moore vorbi.

„Urmele ei. A trecut pe aici – nepăsătoare, fermecătoare ființă! - a fost chemată în grabă, fără îndoială, și a uitat să se mai întoarcă și să le pună la locul lor. De ce până și urmele pașilor îi sunt încântătoare? De unde a luat darul de a nu băga în seamă oamenii, fără să jignească vreodată? La ea poți găsi oricând pricină de mustrare, dar mustrarea nu-ți iscă niciodată amărăciune în suflet; iar pentru iubitul sau bărbatul ei, dojana, după ce se va fi stins puțintel în cuvinte, i se va topi pe buze transformându-se în sărut. Mai bine să petreci o jumătate de oră cu ea în mustrări, decât o zi întreagă admirând sau lăudând orice altă femeie de pe lume. Am început să bombănesc? - vorbesc singur? încetează!“

Și încetă. Rămase cufundat în gânduri; și pe urmă făcu mici pregătiri ca să-și petreacă seara în tihnă.

Trase perdelele peste ferestrele largi și regina Lună; îndepărtă vederii Suverana, Curtea și Armatele stelare; înteți din nou focul încă fierbinte dar pe cale să se stingă; aprinse una dintre cele două lumânări aflate pe masă; puse un scaun în fața celui de lângă măsuța de lucru, apoi se așeză în el. Următorul gest fu să scoată din buzunar un carnet mic și gros, cu foile albe; să dea la iveală un creion; și să înceapă a scrie cu litere înghesuite și greu de descifrat. Orice ar fi, apropie-te, cititorule; nu te rușina: apleacă-te fără teamă peste umărul lui și citește pe măsură ce el își așterne mâzgălitura pe hârtie.

„Sunt ceasurile nouă; n-am nicio îndoială, trăsura n-o să se întoarcă înainte de unsprezece. Până atunci a mea e toată libertatea; până atunci pot să-i ocup camera; să stau în fața jilțului ei; să-mi sprijin cotul de masa ei; să păstrez în jurul meu nimicuri ce-mi aduc aminte de ea.“

„Odinioară îmi cam plăcea Singurătatea – mi-o închipuiam ca pe o nimfă oarecum liniștită și gravă, dar de mare frumusețe; o Oreadă venită către mine dinspre trecătorile munților; din cețurile albăstrii ale colinelor îi erau alcătuite veșmintele, iar răsuflarea îi pornea din adierile lor răcoroase; și pe chip i se vădea, de asemeni, mare parte din solemna lor frumusețe. Cândva puteam să-i fac cu seninătate curte și sămi simt inima ușoară dacă o înduplecam să asculte – cu totul mută dar maiestuoasă.“

„Dar de când am chemat-o pe S. în camera de studiu, iar ea a venit și a stat atât de aproape de mine; de când și-a deschis sufletul în fața mea și mi-a arătat ce-o tulbură – mi-a cerut ocrotire – a făcut apel la puterile mele; din ceasul acela urăsc Singurătatea. Abstracție de gheață, schelet fără de carne – fiică – mamă – și însoțitoare a Morții!“

„Ce plăcut e să scriu despre ceva ce e apropiat și scump ca înseși adâncurile inimii mele; nimeni nu mă poate lipsi de carnețelul ăsta, și cu ajutorul creionului îi pot spune tot ce vreau – tot ce nu îndrăznesc a rosti în fața nici unei ființe vii – tot ce nu îndrăznesc agândi cu glas tare.“

„Din seara aceea aproape că nu ne-am mai văzut. O dată, pe când eram singur în salon și căutam o carte de-a lui Henry, a intrat, îmbrăcată pentru un concert de la Stilbro’. Timiditatea – timiditatea ei, nu a mea - a întins între noi un văl de argint. Multe oi fi auzit și citit eu despre «sfioșenia fetelor»; dar, folosite la locul cuvenit și nu la întâmplare, cuvintele acestea sunt cuvinte adevărate și potrivite; când s-a îndreptat către fereastră, după ce în mod tăcut dar plin de grație dăduse semn că mă recunoscuse, în gândul meu nu o puteam numi altfel decât «fecioară imaculată»: îmi apărea vederii înveșmântată în gingașă splendoare și aureolată de sfioșenie copilărească. Fiind unul dintre oamenii cei mai comuni, s-ar putea să fiu și unul dintre cei mai înfumurați; dar adevărul adevărat este că acea sfială mi-a prilejuit o încântătoare emoție; mi-a măgulit cele mai alese senzații. Aș avea îndrăzneala să spun că arătam ca un prostănac; am trăit clipe paradisiace atunci când am văzut cum își îndepăstrează privirile ei de privirile mele, și cum își întoarce încetișor capul ca să-și ascundă roșeața obrajilor.”

„Știu că astea sunt vorbe de visător – vorbele unui nebun exaltat și romantic; da, e adevărat, visez și voi mai visa din când în când; iar dacă ea a insuflat idei romanțioase prozaicei mele compuneri, ce-aș putea eu face?”

„Ce copil e uneori! Cât e de simplă și neștiutoare! O văd și acum, privindu-mă direct în față și împlorându-mă să stau în calea celorlalți, să nu-i las s-o sufoce, să fiu stăpân pe mine și să-i dau un narcotic puternic; o văd cum îmi mărturisește că nu e atât de îngâmfată, nici atât de indiferentă față de simpatie cum o socoate lumea; văd cum de pe gene i se desprindea lacrima aceea tainică. Spunea că o cred copilăroasă – și așa o credeam. Își închipuia că o disprețuiesc. S-o disprețuiesc! a fost nespus de fermecător să mă simt dintr-o dată aproape și mai presus de ea; să-mi dau seama că am un drept firesc și puterea de a o sprijini, așa cum un bărbat și-ar sprijini soața.”

„Îi ador desăvârșirile; dar defectele, sau cel puțin slăbiciunile ei, sunt acelea care o apropie de mine – care o fac să mi se cuibărească în inimă – care o învăluiesc în dragostea mea – iar asta dintr-o pricină cum nu se poate mai egoistă, dar profund firească; defectele acestea sunt trepte ce-mi îngăduie să urc până la a căpăta ascendență asupra ei. Dacă ar păși pe o înălțime artificială și lină, fără niciun fel de opreliști, cu ce s-ar mai putea lăuda piciorul? Tocmai înălțimile naturale, cu prăpăstiile și piedicile lor de mușchi alunecos sunt acelea care ispitesc pe cățărător, și al căror pisc îți oferă bucurie când l-ai atins.”

„Să lăsăm metaforele! vederea ei îmi încântă ochiul; îmi insuflă viață; dacă aș fi rege și ea slujnica ce-mi mătură scările palatului – chiar și prin întreagă această distanță ce ne-ar despărți – privirea mea i-ar recunoaște calitățile; din pricina ei bătăile inimii mi s-ar înteți, deși prăpastia de netrecut ar face cunoștința imposibilă. Dacă aș fi un nobil, iar ea slujnica mea, tot mi-ar fi cu neputință să n-o îndrăgesc pe acea Shirley. Să o lipsim de educația primită – să o lipsim de podoabe, de eleganta ei îmbrăcăminte – de toate avantajele exterioare – de orice grație, în afară de aceea de neînlăturat a armoniilor trupului; și să mi se arate pe pragul unei cocioabe, îmbrăcată într-o rochie de pânză; iar de acolo să-mi ofere o gură de apă, cu zâmbetul acela – cu aceeași caldă bunăvoință cu care acum își împarte senioriala ospitalitate – și tot aș îndrăgi-o. Aș dori să rămân acolo un ceas; aș tânji să stau de vorbă cu acea țărăncuță. Nu aș simți ceea ce simt acum, nu aș afla în preajma ei nimic divin; însă ori de câte ori aș întâlni în cale tânără țărăncuță, mi-ar face plăcere – ori de câte ori ne-am despărți, aș pleca plin de regrete.”

„Ce neglijență condamnabilă, să-și lase deschisă caseta unde știu că are bani! În broască atârnă toate cheile ei, până și ale casetei de bijuterii. În săculețul de satin văd că se află o pungă; ciucurii din mărgele de argint atârnă în afară. Asemenea spectacol l-ar scoate din fire pe fratele meu Robert; la fel s-ar întâmpla cu toate micile ei greșeli, fiindcă știu că fiecare dintre ele ar fi pentru Robert pricină de enervare; dacă pe mine mă necăjesc, atunci e vorba de un necaz cum nu se poate mai plăcut; orice greșeală de-a ei e pentru mine o desfătare, iar dacă am sta mereu împreună, știu că n-ar fi zgârcită în a-mi dărui bucurii. N-ar face decât să-mi dea ceva de lucru, ceva să corectez: subiect pentru mustrările mele de preceptor. Pe Henry niciodată nu îl cert: niciodată nu mă simt dispus s-o fac; dacă greșește cumva – și asta se întâmplă foarte rar, dragul de el! - un cuvânt este de ajuns; de cele mai multe ori mă mulțumesc să clatin din cap; dar în clipa când dau cu ochii de aceaminois mutin a ei, cuvinte de mustrare blândă mi se îngrămădesc pe buze; dintr-un taciturn, cred că are să mă preschimbe în vorbăreț. De unde vine bucuria ce o trăiesc prin acele vorbe? Uneori mă minunez și eu singur; cu cât mai crânes, malignes, taquines îi sunt reacțiile, ca urmare a prilejurilor mai evidente de dezaprobare ce mi le oferă, cu atât mai multă înfrigurare o caut, eu atât mai mult o îndrăgesc. Niciodată nu e mai dezlănțuită decât atunci când își pune costumul de călărie; niciodată mai supusă decât atunci când se întoarce mândră cu Zoe, după ce s-au luat la întrecere cu vântul pe coline. Și mărturisesc – acestei pagini mute o pot mărturisi – că am așteptat în curte o oră întreagă norocul de a fi martor la întoarcere și încântătorul prilej de a o primi în brațele mele când cobora din șa. Am băgat de seamă (și din nou, numai față de această pagină aș menționa-o) că niciodată nu îngăduie vreunui alt bărbat în afară de mine s-o ajute la descălecat. Am văzut-o refuzând politicos ajutorul lui Sir Philip Nunnely; și e totdeauna nespus de binevoitoare față de tânărul ei baronet; nespus de atentă față de sentimentele lui gingașe – ce să mai vorbim? - și chiar față de atât de delicatul său amor-propriu; am văzut cu câtă aroganță respingea ajutorul lui Sam Wynne. Acum știu – inima o știe, fiindcă a simțit-o – că se bizuie pe mine fără vreo ezitare; oare e convinsă cât se bucură puterile mele de câte ori pot s-o slujească? Nu sunt robul ei – o spun ritos – dar talentele mi se adună în jurul frumuseții ei ca spiritele în jurul strălucirii Soarelui. Toate cunoștințele, toată înțelepciunea, întreaga-mi stăpânire de sine, toate puterile mele, în fața ei stau și așteaptă cu umilință o însărcinare. Și cât de fericite sunt atunci când o primesc! Câtă bucurie culeg din muncile la care sunt supuse. Oare ea știe?“

„Am spus că e neglijentă; e cu totul remarcabil faptul că neglijența asta nu-i umbrește niciodată rafinamentul; și întradevăr, tocmai prin această fierăstruică din firea ei pot fi văzute și recunoscute existența, profunzimea și autenticitatea pomenitului rafinament; uneori slăbiciuni și infirmități sunt acoperite de un noian de podoabe; cu ajutorul unei mâneci meșteșugit făcute se poate arăta un braț rotund și frumos. Am văzut și am umblat cu multe dintre lucrurile ei, fiindcă deseori le rătăcește. Dar niciodată n-am dat peste ceva care să nu dezvăluie o adevărată lady; nimic pătat, nimic josnic; într-un anume sens e tot atât de scrupuloasă pe cât este, în altul, de necugetată; de-ar fi fost fată de țăran, s-ar fi purtat totdeauna dichisită și curată. Uite pielea imaculată a acestei mici mănuși de seară – sau satinul gingaș fără o pată din care e făcut săculețul!“

„Câtă deosebire există între S. și acest giuvaer minunat de C. H.! Caroline, îmi închipui, este însăși icoana punctualității fără greș și a preciziei încântătoare; s-ar potrivi de minune obiceiurilor casnice ale unei exigente rude de-ale mele; e-atât de gingașă, de îndemânatică, de demodată, ageră și liniștită; toate le face într-o clipă, toate-s la locul lor precis; s-ar potrivi cu Robert; dar eu, ce-aș putea eu face cu o ființă aproape perfectă? Ea e pe potriva mea; la fel ca mine de săracă; este desigur drăguță, are un cap ce-ți amintește de Rafael; Rafael în trăsături, pe de-a întregul englezoaică în expresie; grație și puritate cu totul insulare; dar unde ai putea să afli ceva de schimbat, ceva de îndurat, vreun motiv de mustrare, vreo pricină de îngrijorare? Așa este ea, ca o lăcrămioară, lipsită de culori, dar fără să aibă nevoie de culoare. Ce schimbare i-ar putea spori calitățile? Ce penel ar îndrăzni să intervină? Iubita mea, dacă voi avea vreuna cândva, va trebui să se asemene mai mult cu trandafirul; să fie o desfătare dulce și plină de viață, străjuită de primejdia spinilor. Nevasta mea, dacă mă voi însura vreodată, va trebui ca din când în când să-mi ațâțe cu câte o împunsătură făptura greoaie; va trebui să găsească întrebuințare pentru masiva cantitate de răbdare a bărbatului ei. N-am fost făcut un om atât de răbdător ca să fiu împerecheat cu o mielușea; aș afla o răspundere mult mai prielnică firii mele dacă mi sar da pe seamă o făptură din neamul leilor ori al leoparzilor. Îmi plac puține lucruri dulci, dacă nu sunt totodată și picante; puține lucruri strălucitoare, dacă nu sunt în același timp și fierbinți. Îmi plac zilele verii, al căror soare face fructele să se rumenească și grânele să dea în pârg gălbui. Frumusețea nu e niciodată atât de cuceritoare ca atunci când, dacă o sâcâi, se întoarce asupră-mi cu mânie. Fascinația nu e niciodată mai copleșitoare decât atunci când, întărâtată și pe jumătate furioasă, amenință să se preschimbe în cruzime. Teamă mi-e că m-aș plictisi de muta și monotona nevinovăție a mielului; n-ar trece mult și m-aș simți povară pentru porumbița care ar cloci în cuib și niciodată nu mi s-ar zbate în piept; dar îndurarea mea s-ar înălța pe culmile fericirii dacă ar trebui să potolesc zbaterile și să îndrum eforturile nedomolitului erete. În stăpânirea instinctelor sălbatice ale celei mai nesupuse bête fauve, puterile mele ar afla un adevărat ospăț.”

„O, tu, discipola mea! O, fermecată Peri! Ești prea răzvrătită pentru a merita raiul – prea nevinovată pentru a fi aruncată în iad! Niciodată nu putea-voi să fac mai mult decât să te văd, să mă închin ție, și să mă rog pentru tine. Vai! Știind bine că ți-aș putea aduce fericirea, fi-mi-va oare soarta să privesc cum treci în stăpânirea celor ce nu au această putere?“

„Oricât de protector va fi brațul – dacă e slab nu va izbuti s-o încovoaie pe Shirley; și ea trebuie încovoiată. Nu va izbuti să o încline, și ea trebuie înclinată.”

„Ia seama, Sir Philip Nunnely! Nu o văd niciodată pășind ori șezând alături de dumneata, cu buzele strânse ori cu sprâncenele încruntate, în sforțarea de a suporta vreo trăsătură din caracterul dumitale pe care nici n-o admiră și care nici nu-i place; în hotărârea de a-ți suporta vreo slăbiciune pe care o nădăjduiește răscumpărată de vreo virtute, și care o supără, în ciuda acestei nădejdi; niciodată nu observ grava strălucire a chipului, străfulgerările lipsite de bucurie din ochii ei, ușoara retragere a întregii ei făpturi atunci când vii puțin prea aproape, privești puțin prea expresiv sau șoptești cu puțin prea multă căldură; niciodată n-am fost martor unor asemenea gesturi, dar mă gândesc la legenda Semelei răsturnată.“

„Nu pe fiica lui Cadmus o văd; nici nu-mi răsare în minte tragica ei dorință de a-l zări pe Iupiter în maiestuoasa-i splendoare de stăpânitor al zeilor. Un preot ai lunonei îmi apare atunci înainte, veghind târziu și însingurat lângă altarul unui templu din Argos. În ani și ani de preoție pustnică, el s-a hrănit cu visuri; o nebunie divină s-a abătut asupra lui; iubește idolul căruia îi slujește și zi și noapte se roagă ca delirul să-i fie împlinit și ca zeița cu ochi de bou să zâmbească închinătorului. Zeița a auzit și se va arăta mărinimoasă. Întregul Argos doarme. Ușile templului sunt ferecate, preotul veghează dinaintea altarului.”

„Se simte o ciocnire între pământ și ceruri – dar nu de către orașul adormit; numai de singuraticul veghetor brav și neclintit în fanatismul său. Și în inima tăcerii, fără niciun zgomot prevestitor, se trezește deodată învăluit în lumină. Prin acoperiș – prin albastra spărtură larg deschisă, necuprinsă, străbătută de albeață orbitoare, se scurge o coborâre mai presus de fire – înfricoșătoare ca și căderea stelelor. Acum are ce a cerut: retrage-te - nu-i îngăduit să te uiți – am orbit. Și în acel sanctuar aud un sunet de negrăit – nu l-aș mai fi auzit! Văd o strălucire de neîndurat arzând spăimântător printre stâlpi. Îndură-se zeii s-o stingă!“

„Un binecredincios din Argos veni la templu dis-dedimineață ca să aducă ofrande în văzduhul răcoros al dimineții. Tunase în timpul nopții; trăsnetul se abătuse aici. Altarul e făcut țăndări; lespezile de marmură din jur sunt sparte și înnegrite. Statuia zeiței stă senină, măreață, neatinsă; la picioarele ei, mormane pale de cenușă. Nu se mai află acolo niciun preot; și nimeni n-avea să-l mai vadă vreodată pe cel ce stătuse de strajă.”

„Sosește trăsura! Am să închid caseta și am să vâr cheile în buzunar; mâine are să le caute: va trebui să vină la mine. Parc-o aud: «Domnule Moore, n-ai văzut cheile mele?» “

„Așa are să spună cu glasul ei limpede, vorbind cu fereală, rușinată, dându-și seama că pentru a douăzecea oară pune această întrebare. Am s-o necăjesc puțin; am s-o țin lângă mine dându-i speranțe și făcând-o să se îndoiască; iar când am să i le înapoiez n-am să mă opresc de la mustrare. Uite aici și săculețul – și punga - deodată cu cheile; mănușa – creionul – pecetea. Pe toate are să le ia din mâna mea, încet și una câte una; numai cu mărturisire, pocăință și rugăminți. Nu-i pot niciodată atinge mâna, o buclă sau o panglică a îmbrăcămintei, dar am să-mi asigur anumite privilegii; fiecare trăsătură a feței, ochii ei scăldați în lumină, buzele vor trece prin toate schimbările pe care le cunosc, numai pentru desfătarea mea; îmi vor înfățișa fiecare minunată nuanță de privire și unduire pentru a mă bucura - a-mi da fiori – pentru a mă înlănțui și mai fără nădejde. Dacă trebuie să-i devin sclav, atunci n-am să-mi dau libertatea pe nimic.”

Închise caseta, vârî în buzunar toate acele bunuri și părăsi încăperea.