SHIRLEY

CAPITOLUL XVI

Rusaliile

Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnișoara Keeldar, eforturilor, susținute ale celor trei preoți și sprijinului eficace deși tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare și cu ochelari, Mary Ann Ainley și Margaret Hall, se strânsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotință, izbuti deocamdată să ajute în mare măsură și să ușureze suferințele șomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniștit; în ultimele două săptămâni nici o postăvărie nu fusese devastată; nicio acțiune condamnabilă împotriva vreunei fabrici sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat și că furtuna amenințătoare trecuse; avea convingerea că o dată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întâmplă așa; și pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfârșit: trebuia să vină și pacea într-o bună zi, iar o dată cu pacea cât de mult avea să se învioreze comerțul.

Cam acesta era sensul obișnuit al observațiilor comunicate arendașului său, Gérard Moore, ori de câte ori se întâlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta foarte tăcut – prea tăcut ca să se poată declara mulțumită. Și-atunci, prin privirile ci nerăbdătoare îi cerea; ceva mai mult – vreo explicație, sau cel puțin o observație în plus. Zâmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămânea la fel de gravă, răspundea în sensul că și el însuși credea în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt își întemeia și el speranțele, pe asta se bazau și speculațiile lui.

— Fiindcă știi bine, urma el, că astăzi lucrez la Hollow’s Mill bazându-mă în întregime pe speculații: nu vând nimic; nu există piață pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putință; epuizasem atât creditul cât și capitalul; și știi foarte bine cine mi-a venit într-ajutor, din mâna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu câtăva vreme în urmă, mă temeam că n-o să-l mai pot juca. Știu bine că în cazul când pierd mă așteaptă ruina totală și la fel de bine îmi dau seama cât de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sunt foarte bucuros; atâta vreme cât pot să fiu activ, atâta vreme cât pot să mă zbat, pe scurt: atâta vreme cât nu mi-s mâinile legate, mi-este cu neputință să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai șase luni de domnie a ramurii de măslin, și sunt salvat; fiindcă, așa după cum spui, pacea va da un impuls comerțului. În privința asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniștea restabilită în regiunile noastre ca și despre permanența efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere – aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată până acum să potolească într-adevăr clasa muncitoare – niciodată nu i-a câștigat recunoștința; nu stă în firea omenească s-o poată face. După câte cred eu, dacă lucrurile ar fi orânduite așa cum se cuvine, ei n-ar trebui să se afle în situația de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; și muncitorii o simt; și noi am simți-o dacă am fi în locul lor. Și pe urmă, cui ar trebui să-i fie recunoscători? Dumitale – clericilor, poate, dar în niciun caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decât oricând. Și în afară de asta, nemulțumiții de aici au legături cu nemulțumiții de prin alte părți; Nottingham e unul dintre cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privința disciplinei stau foarte bine. Nicio lovitură nu e dată fără matură chibzuință. Pe căldurile cele mari, s-a întâmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori amenințători, și totuși noapte după noapte norii se împrăștiau și soarele răsărea în liniște; primejdia însă nu dispăruse, doar se amânase; furtuna care amenințase atâta vreme cu siguranță că se va dezlănțui până la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală și cea fizică.

— Bine, domnule Moore (așa se încheiau totdeauna aceste discuții), ai măcar grijă de dumneata. Dacă socotești că ți-am făcut vreodată vreun bine, te rog răsplătește-mă promițândumi că o să ai grijă de dumneata.

— Promit: o să fac asta cu multă atenție și prevedere. Aș vrea să trăiesc, nu să mor; viitorul mi se deschide în față ca porțile raiului; și totuși, când privesc adânc în umbrele paradisului meu, zăresc alunecând peste priveliști îndepărtate o vedenie care mă încântă mai mult decât serafimii și heruvimii.

— Zău? Te rog, spune-mi și mie, ce vedenie?

— Văd…

Slujnica intră grăbită în încăpere, cu serviciul de ceai.

Prima parte a acelui mai, după cum am văzut, a fost frumoasă, zilele de la mijloc ploioase; dar în ultima săptămână, la schimbarea lunii, iarăși s-au limpezit. Un vânt proaspăt a măturat norii argintii și groși, purtători de ploaie, și i-a împins unul după altul către zarea dinspre răsărit; iar norii s-au prăvălit peste marginea zării și dincolo de marginea aceea s-au pierdut, lăsând în urma lor doar bolta curată a cerului albastru pregătită a se supune deplinei domnii a soarelui de vară. Și soarele acela s-a ridicat măreț în ziua de Rusalii; marea reuniune a școlilor a fost întâmpinată de o vreme superbă.

Marțea Rusaliilor era ziua cea mare, și în cinstea ei cele două încăpătoare săli de clasă de la Briarfield, ridicate de actualul paroh mai mult pe propria lui cheltuială, fuseseră curățate, văruite, revopsite și împodobite” cu verdeață și flori – câteva din grădina casei parohiale, două căruțe pline de la Fieldhead și un căruț de la ceva mai modestul domeniu De Walden, reședința domnului Wynne. În aceste săli de clasă fuseseră rânduite douăzeci de mese, fiecare măsurată așa fel ca să poată primi douăzeci de oaspeți; în jurul lor se așezaseră bănci și pe ele se întinseseră fețe de masă albe; deasupra lor fuseseră atârnate cel puțin douăzeci de colivii cu tot atâția canari, după un obicei al locului îndrăgit mai cu seamă de secretarul domnului Helstone, care se delecta cu ciripitul ascuțit al acestor păsărele și știa că în mijlocul unei zgomotoase zarve de glasuri de totdeauna cântau mai cu înfocare. Mesele acestea, să fie limpede, nu stăteau întinse pentru cei o mie și două sute de școlari ce urmau să fie adunați din cele trei parohii, ci numai pentru membrii comitetelor școlare și profesori: ospățul copiilor urma să aibă loc în aer liber. La ceasurile unu trebuiau să se adune trupele; la două să-și alcătuiască formațiile; până la patru mărșăluiau prin parohie; pe urmă venea ospățul; iar după aceea adunarea, cu muzică și cuvântări, în biserică.

Ar trebui să explicăm pentru ce tocmai Briarfield fusese ales ca loc de întâlnire și scenă a ospățului. Nu fiindcă ar fi fost parohia cea mai mare și mai populată - în privința asta Whinbury îl depășea de departe; nici fiindcă ar fi fost așezarea cea mai veche – oricât de antice erau bătrână biserică și casă parohială, templul cu acoperiș scund și căsuța parohială acoperită de mușchi din Nunnely, amândouă îngropate între stejari de-o vârstă cu ele, posturi înaintate ale pădurii Nunwood, erau încă și mai străvechi. Fusese ales pentru că așa voise domnul Helstone, iar voința domnului Helstone era mai tare decât aceea a lui Boultby sau Hall; primul nu putea, al doilea nu voia să se certe pe o chestiune de întâietate cu fratele lor cel hotărât și bătăios: îl lăsau să fie în frunte și să facă după voia lui.

Pentru Caroline Helstone sărbătoarea aceea însemnată fusese până atunci totdeauna o zi grea fiindcă o trăgea cu sila în mulțime și o constrângea să dea ochi cu toate persoanele bogate, respectabile și influente de prin împrejurimi; iar în prezența acestora, dacă n-ar fi avut sprijinul binevoitor al domnului Hall, ar fi părut o neajutorată; obligată să meargă în fruntea regimentului ei, în calitate de nepoată a parohului și primă profesoară a primei clase; obligată să prepare ceaiul la prima masă pentru o mulțime amestecată de doamne și domni, și să facă toate acestea fără ajutorul mamei, al vreunei mătuși, ori al altui însoțitor – fiind, în același timp, o fire impresionabilă și cu o cumplită frică de publicitate – va fi ușor de înțeles că, în asemenea împrejurări, tremura de teamă la apropierea

Rusaliilor.

Anul ăsta, însă, Shirley avea să fie alături de ea și astfel înfățișarea chinului se schimba în mod deosebit - se schimba fundamental: nu mai era chin – devenind aproape o bucurie. Domnișoara Keeldar singură făcea mai mult decât o ceată de prieteni obișnuiți. ”Deplin stăpână pe sine și totdeauna ageră și degajată; conștientă de importanța ei socială, fără să facă niciodată caz de ea, era de ajuns s-o privească cineva ca să capete curaj. Singura teamă putea fi ca nu cumva Shirley să întârzie la întâlnire: deseori dovedea un fel de nepăsare ce-o făcea să întârzie peste timpul stabilit, iar Caroline știa că unchiul ei n-ar aștepta o secundă pe nimeni de pe lumea asta; în clipa când orologiul bisericii suna ceasurile două, clopotele începeau să bată și marșul începea. Prin urmare în privința asta trebuia să aibă grijă de Shirley, dacă nu voia săși piardă prietena mult așteptată.

În marțea Rusaliilor se sculă aproape când răsărea soarele. Ea, Fanny și Eliza au fost ocupate toată dimineața cu aranjatul în cea mai desăvârșită ordine a saloanelor din casa parohială și cu pregătirea unor aperitive alcătuite din gustări răcoritoare – vin, fructe, prăjituri – rânduite apoi pe bufetul din sufragerie. Pe urmă trebui să se îmbrace în cea mai nouă și arătoasă toaletă de muselină albă; desăvârșita frumusețe a zilei și solemnitatea prilejului îndreptățeau, dacă nu chiar impuneau, o asemenea ținută. Eșarfa cea nouă – primită în dar la aniversarea zilei de naștere din partea Margaretei Hall, și pe care avea motive să creadă că Cyril însuși o cumpărase, iar drept răspuns ea îi dăruise un set de eșarfe preoțești din chembrică, într-o casetă elegantă - i-a fost legată de degetele îndemânatice ale credincioasei Fanny, a cărei bucurie de a-și găti tânără și frumoasa stăpână pentru asemenea sărbătoare n-a fost deloc mică; boneta cea simplă fusese aranjată ca să se asorteze cu eșarfa; baticul drăguț, deși ieftin, se potrivea cu rochia. Când fu gata, avea o înfățișare nu destul de strălucită ca să uluiască, dar îndeajuns de frumoasă ca să intereseze: nu izbitor de strălucitoare, însă foarte delicată și plăcută; o apariție în care dulceața tonurilor, puritatea aerului, grația chipului înlocuiau cu succes absența coloritului bogat și a contururilor maiestuoase. Ceea ce ochii căprui și fruntea senină lăsau să se vadă din firea ei era în armonie cu îmbrăcămintea și chipul - modestă, gingașă și, în ciuda melancoliei, un suflet perfect armonios. Se părea că nici mielușelul și nici porumbița n-aveau a se teme de ea, ci mai degrabă aveau să întâmpine cu bucurie, în înfățișarea ei de simplicitate și blândețe, o asemănare cu propriile lor firi, sau cu firile pe care noi presupunem că le au.

La urma urmei, era o făptură omenească imperfectă și supusă greșelii; destul de frumoasă ca formă, culoare și îmbrăcăminte; dar, precum spusese Cyril Hall, nici atât de bună și nici atât de demnă de admirație ca veștejita domnișoară Ainley, care își punea acum cea mai bună rochie neagră, șalul mohorât și boneta – acolo, în camera strâmtă a bietei sale căsuțe.

Și Caroline plecă înspre Fieldhead, trecând peste câteva câmpuri retrase și pajiști liniștite. Se strecură iute pe sub gardurile vii verzi și peste pășunile încă și mai înverzite. Nu exista praf, nu exista noroi să-i murdărească poalele rochiei imaculate sau să-i umezească sandalele ușoare: după ploile din urmă totul rămăsese curat și sub puterea soarelui strălucitor totul se zbicise, așa încât pășea fără de teamă peste margarete și iarbă și printre plantații bogate; ajunse la Fieldhead și pătrunse în odaia unde se îmbrăca stăpâna casei.

Făcuse bine că venise, fiindcă altminteri Shirley ar fi întârziat mult. În loc să se îmbrace cu toată graba, stătea întinsă pe sofa, cufundată în lectură; doamna Pryor se afla lângă ea și încerca zadarnic s-o convingă să se scoale și să se îmbrace. Caroline nu făcu risipă de cuvinte; îi luă imediat cartea și cu propriile ei mâini începu acțiunea de dezbrăcare și îmbrăcare. Moleșită de căldură, înveselită de tinerețe și de firea-i voioasă, voia sa stea de vorbă, să râdă, să zăbovească; Caroline însă, hotărâtă să ajungă neapărat la timp, continuă s-o îmbrace pe cât de repede sunt degetele omenești în stare să înnoade șireturi și să înfigă ace. La sfârșit, pe când încheia un ultim șir de clame și copci, găsi răgaz s-o certe, spunându-i că e foarte urât din partea ei să fie atât de nepunctuală; că până și în clipa aceea înfățișa imaginea unei neglijențe incorigibile: așa și arăta Shirley – dar era un încântător tablou al acelei supărătoare însușiri.

Se afla în complet contrast față de Caroline: în fiece cută a rochiei și în fiecare trăsătură a chipului se vădea distincție; mătasea scumpă o prindea mai bine decât un costum simplu; eșarfa bogat brodată îi venea de minune; și-o pusese neglijent, dar cu grație; coroana de pe bonetă într-adevăr o încorona: respectul pentru moda, aplicarea cu gust a ornamentelor la fiecare piesă de îmbrăcăminte, toate se vădeau în aspectul ei; toate i se potriveau, la fel ca lumina sinceră din priviri, zâmbetul adunat în jurul buzelor, la fel ca ținuta dreaptă și impunătoare și pasul grațios. După ce terminară cu îmbrăcatul, Caroline o luă de mână și o trase repede pe scări, apoi ieșiră pe ușă, și la fel se grăbiră peste câmpuri, râzând într-una și vădind multă asemănare cu o porumbiță albă ca zăpada și o pasăre a paradisului colorată în nestemate, pornite împreună în zbor voios.

Mulțumită strădaniilor domnișoarei Helstone, au ajuns la vreme. Pe când încă tot nu puteau zări biserica ascunsă după copaci, auziră clopotul bătând o cumpănită și totuși grabnică chemare către tot poporul, să vină la adunare; auzeau de asemenea mărșăluiala grupurilor, tropotul a nenumărate picioare și murmurul glasurilor mulțimii. De pe un loc mai înalt, văzură pe drumul dinspre Whinbury cum se apropiau școlarii de acolo; nu mai puțin de cinci sute de suflete. Parohul și diaconul său, Boultby și Donne, mergeau în frunte: cel dintâi apărea impunător așa cum era încărcat de odăjdii, pășea precum se cuvine unei preacuvioase fețe bisericești, sub baldachinul unei pălării cu boruri largi, cu semeția dată de-o burtă strașnică, împodobit cu cele mai elegante și bogate veșminte negre și bucurându-se de sprijinul celui mai zdravăn baston cu măciulie de aur. Din mers, doctorul își flutura din când în când ușor bastonul și cu o mișcare autoritară își înclina pălăria către aghiotant. Aghiotantul – Donne, adică – părea subțiratic de tot fiindcă linia siluetei sale stătea alături de masa impozantă a superiorului, se silea, cu toate acestea, să arate în cel mai mic amănunt ca un adevărat preot: totul în înfățișarea lui vădea înfumurare și mulțumire de sine, de la nasul în vânt și bărbia ridicată, până la ghetrele preoțești de culoare neagră, pantalonii cam scurți și fără etriere și ghetele cu boturi pătrate.

Dă-i înainte, domnule Donne! Are cine să te vadă. Crezi că arăți măreț – dacă siluetele acelea care te privesc din vârful colinei, una albă și alta roz, cred și ele la fel – asta-i altă treabă.

După ce regimentul trecu în marș mai departe, cele două siluete coborâră în fugă. Curtea bisericii e plină de copii și de profesori, toți înveșmântați în cele mai alese haine de sărbătoare; și – oricât de nenorocită e regiunea asta, oricât de grele ar fi vremurile – e minunat să vezi cât de cuviincios – cât de frumos chiar – s-au străduit sa se îmbrace. Dragostea britanică pentru bună-cuviință în stare să facă minuni; sărăcia capabilă să îmbrace în zdrențe o fată irlandeză n-are puterea de a răpi unei englezoaice garderoba decentă socotită trebuitoare pentru aspectul de sine. În afară de asta, stăpâna conacului - acea Shirley care se uită acum cu bucurie la mulțimea fericită și bine îmbrăcată – le-a fost într-adevăr de folos; generozitatea ei venită la timp a încurajat multe familii sărace în întâmpinarea apropiatei sărbători și a oferit multor copii putința de a avea astăzi o rochie sau o bonetă nouă; ea știe, și e în culmea fericirii când își dă seama; e încântată că banii, exemplul și influența ei au fost într-adevăr de folos – în chip hotărâtor – celor din jur. Nu poate fi miloasă ca domnișoara Ainley – nu stă în firea ei: și simte o ușurare la gândul că există și o altă cale de a-ți dovedi bunătatea, aflată la îndemâna altor firi și în alte împrejurări.

Caroline e și ea încântată; căci cu posibilitățile ei modeste a făcut și ea mult bine; s-a lipsit nu numai de o singură rochie, panglică sau guler de care cu greu se putea despărți, pentru a împlini lipsurile școlarilor din clasa ei; și, cum bani n-avea de unde da, a urmat exemplul domnișoarei Ainley, oferindu-și timpul și hărnicia acolo unde era ceva de cusut pentru copii.

Nu numai curtea bisericii este plină, ci și grădina casei parohiale e înțesată de lume; perechi și grupuri de doamne și domni se văd plimbându-se printre tufele unduioase de liliac și bobițel. Casa e și ea plină; la ferestrele larg deschise ale saloanelor stau grupuri de oameni veseli. Sunt membrii comitetelor școlare și profesorii care vor întregi procesiunea. În grădinița parohului, aliată în spatele casei, se află muzicanții ce alcătuiesc cele trei orchestre parohiale, cu instrumentele lor. Îmbrăcate în rochiile și bonetele lor cele mai frumoase și cu cele mai albe șorțuri, Fanny și Eliza umblă printre ei oferindu-le pahare cu bere; băutura e tare și gustoasă și a fost pregătită cu câteva săptămâni în urmă, din porunca parohului și sub directa lui supraveghere. Orice treabă unde ar fi avut el amestec trebuia îndeplinită în chip desăvârșit: „lucrul de mântuială”, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea niciodată primi binecuvântare din partea sa: de la ridicarea unei clădiri publice, biserică, școală, judecătorie, și până la pregătirea unei mese – pentru toate pretindea măreție, generozitate și eficacitate. În privința asta domnișoara Keeldar i se asemăna întru totul, și fiecare era de acord cu intențiile celuilalt.

Caroline și cu Shirley au ajuns curând printre cei din casa parohială; prima își întâmpina musafirii cu multă ușurință; în loc să se așeze pe un scaun, retrasă într-un colț, ori să se furișeze în odaie la ea și acolo să aștepte pornirea procesiunii, după vechiul obicei, acum se plimba prin cele trei saloane, stătea de vorbă și zâmbea, în chip neîndoielnic de vreo două sau trei ori vorbi fără să fie întrebată și, pe scurt, părea o altă ființă. Transformarea era datorată faptului că Shirley se afla de față: vederea purtărilor și atitudinii domnișoarei Keeldar îi făcea nespus de bine. Shirley nu se temea de semenii ei; nu simțea nicio dorință de a se feri de ei, de a-i ocoli. Orice ființă omenească, bărbat, femeie sau copil, atunci când proasta creștere sau înfumurarea grosolană nu-l făcea cu totul de nesuferit, era pentru ea binevenită; bineînțeles, unele în mai mare, altele în mai mică măsură; dar, în general vorbind, atâta vreme cât cineva nu se dovedea categoric a fi rău și stingheritor, Shirley era dispusă să-l considere valoros și binevenit și să-i arate toată considerația. Înclinarea asta îi asigura simpatia tuturor, fiindcă tocea tăișul ironiei și-i înzestra cu un farmec cuceritor conversația serioasă ori glumeață; și nu scădea întru nimic valoarea prieteniei intime, care rămânea ceva deosebit de cordialitatea dovedită în societate și era legată, într-adevăr, de o cu totul altă fațetă a firii sale. Preferința sentimentală și intelectuală mergea către domnișoara Helstone; doamnele Pearson, Sykes, Wynne etc., etc., nu făceau decât să tragă foloase de pe urma bunătății și voioșiei sale înnăscute.

Din întâmplare, Donne intră în salon într-un moment când Shirley, așezată pe sofa, devenise centrul unui cerc destul de numeros. Dăduse definitiv uitării furia împotriva lui, așa că înclină din cap și îi zâmbi cu bunăvoință. Atunci se vădi firea acelui om. Nu se pricepu nici să refuze cu demnitate avansul, ca unul a cărui mândrie fusese de curând rănită, nici să-l întâmpine cu franchețe, ca un om bucuros să uite și să ierte; pedeapsa primită nu trezise în el niciun simțământ de rușine, și deci n-avea cum să trăiască această senzație în fața celui ce i-o administrase: nu era suficient de viguros în rău ca să fie cu adevărat câinos – se mulțumi să treacă prostește mai departe, luând o înfățișare rigidă și mânioasă. Nimic nu mai putea aduce pacea între el și dușman; la fel după cum, chiar pentru o lovitură mult mai dureroasă și mai dezonorantă, firea lui slăbănoagă n-ar fi putut nutri o ranchiună acerbă.

— Nu merita o asemenea scenă! îi spuse Shirley Carolinei. Ce proastă am fost! Să-l pedepsești pe Donne pentru stupidul lui dispreț față de Yorkshire e ca și cum ai strivi un țânțar fiindcă vrea să înțepe un rinocer. Dacă aș fi fost bărbat, cred că atunci i-aș fi pus forța fizică la dispoziție, pentru a-l ajuta să plece; în momentul de față sunt foarte bucuroasă că n-am folosit decât forța morală. Dar nu trebuie să mai apară niciodată prin preajma mea; nu-mi place; mă irită; nici măcar nu te poți distra pe socoteala lui. Malone face mai mulți bani.

S-ar fi zis că Malone tocmai era dispus să justifice preferința; căci de-abia porniseră cuvintele din gura vorbitoarei, când Peter Augustus se și înfățișă, pus la „mare ținută”, înmănușat și parfumat, cu părul uns și pieptănat fără cusur, ducând într-o mână un uriaș mănunchi de trandafiri mari roșii, cinci sau șase pe deplin înfloriți: pe, aceștia îi înfățișă domnișoarei Keeldar, cu o grație căreia chiar și cel mai ascuțit penel n-ar putea să-i facă decât nedreptate. Dar după o asemenea performanță cine ar mai fi îndrăznit să spună că Peter nu e un cuceritor? Adunase și înmânase flori; adusese ofrandă un tribut sentimental – un tribut poetic, pe altarul Dragostei sau al lui Mammon. Hercule cu furca de tors în mână ar fi fost o imagine palidă pe lângă Peter purtând buchetul de flori. Probabil că așa gândea și el, fiindcă părea uluit de ceea ce făcuse; se retrase fără un cuvânt și plecă chicotind înfundat în semn de autofelicitare; pe urmă își schimbă gândul așa că se opri și se întoarse, ca să se asigure cu ochii lui că într-adevăr dăruise un buchet de flori: da – iată cei șase trandafiri în poala de satin purpuriu, și o mână foarte albă, cu câteva inele de aur pe degete, îi strânge încet, iar lungi șuvițe inelate, acoperind pe jumătate o față care râde, se revarsă asupra lor; dar o acoperă numai pe jumătate. Peter văzu râsul – nu putea să greșească – pe seama lui făceau haz – galanteria, cavalerismul lui ajunseseră subiect de batjocură pentru o fustă – pentru două fuste - și domnișoara Helstone zâmbea. Mai mult chiar, își dădu seama că i se ghiciseră intențiile, și-atunci Peter se întunecă asemenea unui nor de furtună. Când ridică ochii, Shirley văzu că ochi săgetători stau ațintiți asupra ei. Malone, cel puțin, avea destulă tărie ca să urască: văzu asta în privirile lui.

— Peter merită o scenă, și dacă dorește neapărat o s-o și aibă într-o bună zi, șopti Shirley către prietena sa.

Și acum – solemni și înveșmântați în culori mohorâte, dar cu chipuri destul de prietenoase – cei trei preoți apărură în ușa sufrageriei. Până atunci avuseseră treburi de îndeplinit înăuntrul bisericii, iar acum, înainte de a porni marșul, veneau să ia o ușoară gustare întru întărirea trupului. Fotoliul cel larg îmbrăcat în piele fusese păstrat pentru doctorul Boultby; într-acolo fu condus. Dând ascultare îndemnurilor primite de la Shirley, care îi spusese că a sosit vremea să-și îndeplinească datoriile de gazdă, Caroline se grăbi să înmâneze masivului, respectatului și, în fond, vrednicului prieten al unchiului său, un pahar de vin și o farfurie cu pricomigdale. Epitropii doctorului Boultby, amândoi membri ai comitetului școlar, se și aflau lângă el, așa precum li se ceruse; doamna Sykes și celelalte doamne din parohie se aflau la dreapta și la stânga sa, dând glas nădejdilor că nu se simte obosit și temerilor că ziua are să fie prea caldă pentru dânsul. Doamna Boultby, totdeauna încredințată că atunci când cade toropit, după o masă îmbelșugată, chipul domnului și stăpânului său devine aidoma unui chip îngeresc, se plecase asupra lui și îi ștergea cu dragoste de pe frunte câteva picături de transpirație reale sau imaginare. Într-un cuvânt, Boultby se afla la mare cinste și cu o rotundă și sonoră voix de poitrine rosti mulțumiri pentru grija purtată și asigurări că se simte destul de bine. Pe Caroline parcă nici n-o observă când se apropie de dânsul, atâta doar că binevoi să accepte cele oferite; n-o văzuse, n-o văzuse niciodată: abia dacă știa vag că ar exista o asemenea persoană. Văzu totuși pricomigdalele, și fiind mare iubitor de dulciuri, luă din farfurie o mână aproape plină. Cât despre vin, doamna Boultby insistăsă fie amestecat cu apă fierbinte și să i se adauge zahăr și nucșoară.

Domnul Hall stătea lângă o fereastră deschisă, respira aerul curat și mireasma florilor și discuta ca un frate cu domnișoara Ainley. Către el Caroline își îndreptă atenția plină de bucurie. „Ce să-i ofere? Nu trebuie să se servească singur – trebuie servit de mâna ei“; luă deci o tăviță de argint, ca să-i poată oferi cât mai multe lucruri. Margaret Hall veni lângă ei; domnișoara Keeldar îi urmă pilda. Cele patru doamne se aflau acum în jurul preotului lor favorit; și ele aveau senzația că privesc chipul unui înger pământean: Cyril Hall era papa lor, la fel de infailibil pentru ele ca și doctorul Boultby pentru admiratoarele sale. Și în jurul, parohului de la Briarfield se adunase un grup: cel puțin douăzeci de persoane se strânseseră în preajma lui; iar în mijlocul unui cerc de admiratori, niciun preot nu se putea măsura cu bătrânul Helstone. Adunați laolaltă după cunoscutul lor obicei, diaconii formau o constelație alcătuită din trei planete mai mici; mai multe domnișoare îi priveau de departe, dar niciuna nu se încumeta să se apropie.

Domnul Helstone își scoase ceasul și anunță cu glas tare:

— E două fără zece. E timpul ca toată lumea să treacă în rânduri. Haideți.

Își luă pălăria cu boruri largi și porni; toți se ridicară și îl urmară buluc.

Cei o mie două sute de copii fuseseră rânduiți în trei grupuri de câte patru sute de suflete fiecare; în urma fiecărui regiment se afla câte o orchestră; din douăzeci la douăzeci de rânduri exista câte un interval unde Helstone așeză câte doi profesori. Și pentru avangarda armatelor, chemă:

— Grace Boultby și Mary Sykes stau în frunte la Whinbury.

— Margaret Hall și Mary Ann Ainley conduc Nunnely.

— Caroline Helstone și Shirley Keeldar comandă Briarfield.

Pe urmă alte comenzi:

— Domnul Donne la Whinbury; domnul Sweeting la

Nunnely; domnul Malone la Briarfield.

Și acești trei domni porniră înaintea doamnelor-generali.

Preoții trecură în frunte – secretarii parohiilor încheiau formațiile; Helstone își înălță pălăria cu boruri largi; peste o clipă se și auzi dangătul celor opt clopote din clopotniță, izbucniră melodiile intonate de orchestre, flautul vorbi și cornul răspunse, tobele duruiră puternic, și cu toții porniră în marș.

Drumul alb și larg se unduia înaintea lungii procesiuni, soarele și cerul fără pic de nor o treceau în revistă, deasuprai vântul clătina crengile copacilor, iar cei o mie și două sute de copii și o sută patruzeci de oameni în toată firea, care o alcătuiau, mergeau înainte în cadență și după muzică și toate chipurile erau vesele și inimile bucuroase. Era o priveliște ce te bucura, o priveliște făcătoare de bine; era o zi de fericire pentru bogați și pentru săraci: era mai întâi lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi a clericilor. Să dăm preoților Angliei ce este al lor; în anumite privințe sunt o tagmă supusă greșelii, fiind ei tot oameni de carne și sânge, ca și noi toți; dar țara s-ar descurca foarte cu greu fără dânșii: Britania ar simți lipsa Bisericii ei, dacă această Biserică s-ar nărui. Dumnezeu s-o ocrotească! Și, totodată, Dumnezeu s-o îndrepte!