SHIRLEY

CAPITOLUL XXII

Două vieți

La apărarea fabricii activitatea și hotărârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (și era o jumătate cumplită) și-o arătă în necurmata și neobosita stăruință cu care îi urmărea pe capii răzvrătirii. Cu gloata, cu oamenii simpli luați de șuvoi n-avea nicio socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simț al dreptății îi spunea că oamenii prost îndrumați de sfătuitori fățarnici, îmboldiți de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate țintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispășire, chiar și pentru un act de violență, asupra unui grumaz încovoiat de suferință, ar fi un tiran și nu un judecător. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, deși îi cunoștea pe mulți dintre răzvrătiți, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceștia se încrucișa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia în seamă și fără să-i amenințe.

Pe conducători nu-i cunoștea. Erau oameni străini - emisari ai marilor orașe. Cei mai mulți dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duși pe apa sâmbetei“, ajunși la faliment, totdeauna. Plini de datorii și foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde și – în ce privește caracterul, banii și curățenia – ar fi avut mult de câștigat. Pe aceștia Moore îi urmărea ca un copoi; și chiar îi plăcea îndeletnicirea; tensiunea permanentă era ceva drag firii lui; îi plăcea chiar mai mult decât fabricarea postavurilor.

Calul lui trebuie să fi fost mare dușman al unor astfel de vremuri fiindcă era pus la treabă grea și deseori și cu mare grăbire; stăpânul trăia aproape numai pe drumuri, iar aerul curat era tot atât de binevenit pentru plămâni, ca și preocupările polițienești pentru starea lui de spirit; în orice caz, se simțea mult mai bine decât în aburii vopsitoriilor. Magistrații districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceți și timizi; și lui îi făcea plăcere să bage frica în ei și să-i scoată din amorțeală. Marea lui satisfacție era să-i silească a-și da pe față o anumită spaimă care le și slăbea hotărârea, le și încetinea faptele – pur și simplu spaima de a fi asasinați. Și groaza asta, într-adevăr, îi bântuise până atunci pe toți fabricanții și aproape pe toți oamenii cu funcție publică din ținut. Helstone era singurul care întotdeauna o respinsese cu dezgust. Bătrânul soldățoi știa bine că ar fi putut fi împușcat, știa că înfruntă un astfel de risc; dar pentru nervii lui asemenea moarte n-avea nimic de spaimă: chiar și-ar fi ales-o singur, dacă i-ar fi fost dat să aleagă.

Moore era și el conștient de primejdie, dar urmarea se vădea într-un suveran dispreț față de acele locuri de unde bănuia că s-ar putea ivi pericolul. Conștiința faptului că hăituia niște vinovați era pintenul care îi îmboldea firea temerară. Cât despre teamă, era prea mândru – sau prea tare de fire (dacă vreți) - prea nepăsător ca să poată cunoaște teama. De multe ori străbătea călare mlaștinile, în puterea nopților cu lună sau fără lună, după cum se întâmpla, cu simțurile mult mai destinse, facultățile mult mai agere decât atunci când se afla în biroul lui, înconjurat de liniște și siguranță. Patru erau la număr acei capi de urma cărora trebuia să dea; în decurs de două săptămâni, doi fuseseră încolțiți în apropiere de Stilbro’; ceilalți doi trebuiau căutați mult mai departe: se presupunea că vizuina lor s-ar afla pe aproape de Birmingham.

Între timp, domnul Moore nu-și uitase fabrica și stricăciunile de acolo; reparațiile erau socotite o treabă ușoară, întrucât nu cereau decât iscusința dulgherilor și geamgiilor. Cum răzvrătiții nu izbutiseră să pătrundă înăuntru, cumplitele lui odoare de metal – mașinile - fuseseră ferite de distrugere.

Nu era ușor de descoperit dacă în toiul acestei vieți atât de active – dacă în vreme ce judecata riguroasă și afacerile epuizante îi solicitau energia și îi hărțuiau gândurile – Moore mai găsea din vreme în vreme o clipă liberă, dacă mai închina vreo strădanie pentru a păstra aprinse și focuri mai gingașe decât cele ce mocneau pe altarul zeiței Nemesis. Rareori se apropia de Fieldhead: iar dacă o făcea, vizitele durau foarte puțin. Dacă trecea pe la casa parohială, totul se reducea la consfătuiri cu parohul, în biroul acestuia. Își menținea fără abatere comportarea severă. Între timp, istoria acelui an continua să fie la fel de tulbure; nu se ivea nicio clipă de liniște în furtuna războiului; nepotolitu-i uragan mătura fără contenire întinderile continentului. Nu se arăta nici cel mai slab semn de înseninare, nici cea mai vagă limpezire în noianul „norilor de fum și praf stârnit de bătălie”; nu cădea picătură de rouă curată prielnică ramurii de măslin, nu se vădea nicio întrerupere în revărsarea ploii roșii care îndestulează laurii aducători de glorie și durere. Iar în vremea asta, Ruina își punea la treabă geniștii și minerii chiar sub picioarele lui Moore, care fie că umbla călare sau pe jos – fie că doar pășea de la un capăt la altul al biroului, fie că galopa peste neprimitorul Rushedge – auzea ecoul hăurilor și simțea pământul clătinându-i-se sub picioare.

Dar în vreme ce vara se scurgea astfel pentru Moore, cum se desfășura pentru Shirley și Caroline? Să facem mai întâi o vizită stăpânei conacului. Cum arată acum? Ca o fată nemângâiată în dragoste, palidă și chinuită de gândul la un flăcău nepăsător? Oare stă cât e ziua de lungă aplecată asupra vreunei îndeletniciri ce-o țintuiește pe scaun? Are în fiece clipă o carte în mână, ori un lucru pe genunchi, n-are ochi decât pentru ele, vorbe pentru nimic și gânduri nerostite?

Nici pe departe. O duce foarte bine. Dacă expresia de melancolie nu i s-a șters de pe chip, nici zâmbetul nepăsător n-a părăsit-o. Cu înviorătoarea ei prezență păstrează lumina și strălucirea în întunecatul și vechiul conac; galeria de la etaj și camerele scunde ce se deschid spre ea i-au îmbrățișat deseori ecourile glasului însuflețit; întunecosul hol de la intrare, cu unica lui fereastră, s-a obișnuit în chip plăcut cu foșnetul repetat al rochiilor de mătase ce se face auzit ori de câte ori purtătoarea lor îl străbate trecând de la o încăpere la alta, când încărcată de flori pentru îngrozitorul salon de culoarea florii de piersic, când îndreptându-se către sufragerie ca să deschidă ușile de sticlă și să dea cale liberă miresmelor de rezede și măceși, sau luând plante de la fereastra de lângă scară și ducându-le la soare lângă ușa deschisă a verandei.

Lucrul de mână îl ia doar din când în când; numai că, pare a fi un făcut, niciodată n-apucă să stea aplecată asupra lui măcar cinci minute la șir; de-abia și-a pus degetarul, abia a vârât ață în ac, și numaidecât un gând neașteptat o mână la etaj; poate se duce să caute o veche cutie de ace îmbrăcată în fildeș și de care tocmai atunci și-a adus aminte, ori o încă și mai veche casetă de lucru cu capac de porțelan, în niciun fel trebuitoare, dar tocmai în clipa aceea cu neputință de înlocuit; ori poate se duce să-și aranjeze părul, sau un sertar despre care și-a adus dintr-o dată aminte că l-a văzut dimineața într-o stare de ciudată neorânduială; poate numai ca să arunce o privire, de la o anume fereastră, de unde se văd într-un anume fel biserica din Briarfield și casa parohială, în umbra plăcută a copacilor. Abia s-a întors și a pus din nou mâna pe bucata de pânză sau pe ghergheful pe jumătate lucrat, când se aud râcâielile grăbite și gâfâitul șuierător ale lui Tartar la ușa verandei, iar atunci trebuie să dea fuga și să-i deschidă; e o zi de arșiță; Tartar intră în casă abia trăgându-și sufletul; prin urmare trebuie să-l ducă până în bucătărie și să supravegheze ea însăși cum i se umple castronul din care bea apă. Prin ușa deschisă a bucătăriei se vede în curtea plină de soare și veselie și mișunând de curci și pui de curcă, de păunite cu puii lor, de bibilici cu pene perlate, și un soi frumos de porumbei albi ca neaua, sau cu gușile ca de purpură, albaștri ori de un cafeniu deschis. Spectacol căruia Shirley nu-i poate rezista! Drept urmare se duce în grabă până la cămară să ia o pâiniță și se întoarce în prag să împrăștie firimituri; în jur i se adună mulțimea vasalilor cu pene, nerăbdători, rotofei și fericiți. John e pe la grajduri, și cu John trebuie să stea de vorbă, trebuie să vadă ce mai face iapa. Încă o mângâie și o bate cu palma pe grumaz, când se întorc vacile la muls; iar asta e o treabă importantă; Shirley trebuie să stea acolo și să le vadă pe toate. Poate că or fi și niște viței mici, ori niște mieluți abia fătați – or fi poate și gemeni pe care mama nu îi primește la supt; domnișoara Keeldar trebuie să le fie prezentată de John – și neapărat se cuvine să i se îngăduie a se îngriji ea însăși de soarta lor, să le dea de mâncare cu propria ei mână, sub îndrumarea grijuliului supraveghetor. În vremea asta John aduce vorba despre unele chestiuni nelămurite în legătură cu niște „postațe“, „grădinițe” sau „lunci“; iar atunci stăpâna nare încotro și își ia pălăria de grădină – din pai cu boruri mari – și îl însoțește, peste pârleazuri și de-a lungul gardurilor, ca să audă în ce fel se rezolvă orice chestiune de agricultură și să vadă la fața locului ce se face cu acele „postațe“, „grădinițe” și „lunci“, chiar sub ochii ei. Și astfel amiaza strălucitoare se scufundă în înserarea molatică, iar ea se întoarce să-și ia ceaiul la o oră târzie, și după ceai niciodată nu se mai apucă de cusut.

După ceai, Shirley citește, și e aproape tot atât de perseverentă la citit pe cât de lăsătoare e la cusut. Birou îi e covorul, fotoliu, un scăunel de picioare, sau poate numai carpetul de la picioarele doamnei Pryor – acolo își făcea totdeauna lecțiile când era copil, și obiceiurile vechi au multă putere asupra ei. Trupul cafeniu și leonin al lui Tartar stă întotdeauna întins lângă ea; botul negru i se odihnește pe labele dinainte, pe labele acelea drepte, puternice și bine făcute, ca labele unui lup din Alpi. O mână a stăpânei se sprijină de obicei pe capul mătăhălos al iubitorului serv, căci dacă își ia mâna de acolo, acesta începe să scheaune și să se arate nemulțumit. Shirley își concentrează toate gândurile asupra cărții; nu-și înalță ochii; nici nu se mișcă și nici nu vorbește; afară, bineînțeles, de cazul când e nevoie să dea un răspuns scurt și respectuos, vreuneia dintre frazele dojenitoare rostite când și când de doamna Pryor.

— Draga mea, bine ai face să nu ții dulăul ăla cât un vițel așa aproape de tine; uite că îți boțește poalele rochiei.

— Nu-i nimic, e de muselină; n-am decât să iau mâine alta curată.

— Draga mea, tare mi-ar plăcea dacă te-ai obișnui să stai la o masă când vrei să citești.

— Odată și-odată am să încerc, doamnă, într-o bună zi; dar e atât de agreabil să faci lucrurile așa cum ești obișnuită să le faci.

— Draga mea, îngăduie-mi să te rog din suflet ca să lași cartea deoparte; îți strici ochii la lumina aceea sărăcăcioasă a focului din sobă.

— Nu, doamnă, nu-i nicio primejdie; mie nu-mi obosesc niciodată ochii.

Într-un târziu, totuși, o lumină palidă pătrunde pe fereastră și se revarsă peste paginile cărții; Shirley își înalță privirile și vede luna pe cer; închide volumul, se ridică și începe să umble prin cameră. Poate că era o carte bună; îi reîmprospătase, îi copleșise și îi încălzise din nou inima; îi pusese iarăși în mișcare gândurile și îi umpluse mintea cu diferite imagini. Salonul liniștit, vatra curată a căminului, fereastra deschisă către cerul amurgului stăpânit de „încântătoarea-i regină” proaspăt întronată și plină de slavă erau îndestulătoare pentru Shirley ca să aducă raiul pe pământ, și să facă din viață un poem. O desfătare calmă, adâncă, înnăscută freamătă în vinele-i tinere; neamestecată și netulburată; nesupusă faptelor omenești ce ar fi năzuit s-o tulbure ori s-o stăvilească, fiindcă nu oamenii i-o dăruiseră; era darul curat al lui Dumnezeu către făptura mâinilor sale, zestrea hărăzită de natură odraslei îndrăgite. Bucuria aceasta îi oferă experiența de viață a unei ființe excepționale. Pășind parcă prin văzduh, peste trepte înverzite și coline fermecătoare năpădite de verdeață și lumină, ajunge la o stare aproape cu nimic mai prejos aceleia de unde îngerii priveau către visătorii din Bethel, iar ochii îi caută, sufletul îi stăpânește imaginea vieții așa cum și-o visează. Nu – nu așa cum și-o visează; fiindcă n-are timp pentru visuri; neastâmpărata strălucire se revarsă, slobodă și clocotitoare, și își înmulțește splendorile mai iute decât își poate Gândul țese năzuințele, mai grabnic decât e în stare Dorința să dea glas dorurilor. Câtă vreme vraja zăbovește asupra ei, Shirley nu scoate niciun cuvânt – e cu desăvârșire mută; iar dacă în asemenea clipe doamna Pryor îi adresează vreun cuvânt, ea iese tăcută din încăpere și își continuă mersul pe scări în sus, către galeria întunecată.

De n-ar fi fost o ființă indolentă, nepăsătoare față de aceste lucruri și ignorantă, în astfel de momente Shirley ar fi pus mâna pe pană; sau cel puțin ar fi prins, ar fi stăpânit și ar fi mărturisit prin vorbe imaginea contemplată, atâta vreme cât amintirea unor astfel de clipe îi era încă proaspătă în minte. Dacă în firea ei simțul de acaparare ar fi fost puțin mai puternic, dacă ar fi avut puțin mai multă dragoste de proprietate, ar fi luat o foaie mare de hârtie și, cu scrisul ei ciudat dar perfect lizibil, ar fi așternut pe ea în deplină sinceritate povestea ce i se istorisise, cântecul ce i se fredonase, și astfel ar fi ajuns stăpână peste ceea ce fusese menită sa creeze. Dar e indolentă, nepăsătoare, și tare ignorantă, fiindcă nu-și dă seama cât de neasemuite sunt visurile ei – cât de neobișnuite sentimentele; nu știe, niciodată n-a știut și până la moarte n-are să știe cât de neprețuit este acel izvor al cărui șopot proaspăt și puternic i se revarsă în inimă și îi păstrează prospețimea.

Shirley ia viața ușor: oare asta nu i se citește limpede în ochi? Oare în clipele de bună dispoziție nu-s ochii aceștia tot atât de bogat încărcați de blândețe molatică pe cât de plini de fulgere sunt în scurtele accese de furie? Tot sufletul i se citește în ochi: atâta vreme cât e liniștită, nepăsarea, îngăduința, voioșia și căldura inimii sunt stăpânele acelor mari sfere cenușii; e de ajuns să se înfurie – și o rază aprinsă străbate roua izbucnind neîntârziat în flăcări pârjolitoare.

Încă nu se sfârșise luna lui iulie și probabil că domnișoara Keeldar ar fi pornit împreună cu Caroline în plănuita lor călătorie prin nord, dar chiar în vremea asta o invazie se abătu asupra conacului de la Fieldhead: o pașnic-

devastatoare trupă o asedie pe Shirley în propriu-i castel și o sili să capituleze de bunăvoie. Un unchi, o mătușă, dimpreună cu două verișoare din sud, domnul, doamna și două domnișoare Sympson, de la Sympson Grove, … shire, se abătură asupra ei cu tot ceremonialul. Legile ospitalității o siliră să cedeze, obligație pe care și-o îndeplini cu o dezinvoltură uimitoare pentru Caroline, cu atât mai mult cu cât știa că Shirley e în stare să ia hotărâri foarte rapide și să găsească ușor portițe de scăpare, dacă dorea ca lucrurile să se petreacă după vrerea ei. Domnișoara Helstone chiar o întrebă cum de s-a supus cu atâta ușurință, primind răspunsul că sentimentele vechi au totdeauna puterea lor:

petrecuse doi ani din tinerețea-i fragedă la Sympson Grove.

„Ce simțăminte nutrea față de aceste rude?“

I se răspunse că nu avea nimic comun cu ei. Ce-i drept, micul Harry Sympson, unicul băiat din familie, se deosebea foarte mult de surori, și de el fusese atașată cândva; dar Harry n-avea să vină la Fieldhead – cel puțin deocamdată.

În duminica următoare, strana stăpânilor moșiei Fieldhead din biserica Briarfield se arătă populată de un domn vârstnic, fercheș, dichisit și agitat, care își împingea ochelarii spre frunte și se frământa în bancă din trei în trei minute; de-o doamnă tot vârstnică, molâie și răbdătoare, îmbrăcată în satin cafeniu; de două domnișoare tinerele, exemplare întru totul – și la aspect, și la îmbrăcăminte, și în purtări. În mijlocul acestora Shirley arăta ca o lebădă neagră sau o cioară albă. Și tare abătută mai părea! Dar după ce am aduso într-o societate demnă de toată stima, o s-o lăsăm aici o vreme și-o să ne îndreptăm privirile către domnișoara Helstone.

Despărțită deocamdată de domnișoara Keeldar, fiindcă navea cum se duce s-o vadă în mijlocul acelor distinse rude, speriată de zarva stârnită prin împrejurimi de sosirea musafirilor, Caroline se vedea din nou mărginită la cenușiul casei parohiale, la singuraticele plimbări matinale pe poteci lăturalnice, la lungile și stingherele după-amiezi petrecute în salonul tăcut, părăsit de soare la ora prânzului, sau sub umbrarul din grădină, unde același soare strălucea cu putere, și totuși trist, se revărsa peste coacăzii întinși pe șpalieri, îngemănați cu frumoșii trandafiri, ce înfloreau în fiecare lună, apoi se strecura printre ei și cobora asupra fetei care stătea neclintită ca o statuie dintr-o grădină, și-i împestrița cu umbre și lumini rochia albă de vară. Acolo zăbovea Cary și citea cărți vechi, luate din biblioteca unchiului; cele grecești și latinești nu-i puteau fi de niciun folos, dar spășea literatură ușoară adunată mai ales pe un raft ce aparținuse în trecut mătușei Mary: câteva respectabile reviste pentru femei, magazine care făcuseră cândva o călătorie pe mare dimpreună cu posesoarea lor și trecuseră printr-o furtună, iar paginile le erau pătate de apă sărată; câteva absurde publicații metodiste pline de minuni și apariții miraculoase, de prorociri supranaturale, de visuri prevestitoare și fanatism dezlănțuit; la fel de absurdele scrisori ale doamnei Elizabeth Rowe trimise de morți către cei vii; câțiva vechi clasici englezi – dar din aceste flori pălite Caroline culesese mierea încă din copilărie, iar acum erau pentru ea lipsite de orice savoare. Pentru variație și în același timp din dorința de a fi de folos, mai cosea, lucra îmbrăcăminte pentru săraci, supunându-se indicațiilor bunei domnișoare Ainley. Câteodată, când simțea și vedea lacrimile căzându-i lin peste lucru, stătea și se întreba cum de izbutește femeia aceea extraordinară, care croise și îi potrivise ce avea ea de cusut, să fie întotdeauna la fel de senină în trista ei singurătate.

„Niciodată n-o văd pe domnișoara Ainley cuprinsă de deznădejde sau copleșită de durere, își spunea Caroline. Și cu toate astea căsuța ei e doar un colțișor trist și tăcut, iar ea n-are nicio speranță luminoasă și nici un prieten apropiat pe tot întinsul lumii. Îmi aduc totuși aminte cum mi-a povestit odată că și-a disciplinat gândurile astfel încât să nu se îndrepte decât înspre înalt, spre ceruri. Își dă limpede seama că pentru ea nu se află și nu s-au aflat niciodată pe lumea asta decât bucurii mărunte, și bănuiesc că așteaptă desfătările din lumea ce va să vină. La fel fac și călugărițele, în chiliile lor mici, lângă felinarele lor de fier, în rochiile croite ca un giulgiu și paturile strâmte ca un sicriu. Adeseori spune că nu-i e teamă de moarte, că nu-i e groază de mormânt; fără îndoială că nu mai cutremurător s-a urcat sfântul Simion Stilitul pe cumplitul lui stâlp din mijlocul sălbăticiei, și nu cu mai cutremurător se întinde credinciosul hindus pe culcușul său din țepușe de fier. Amândoi aceștia au violentat natura, și-au întors pe dos plăcerile și repulsiile firești; au ajuns la o stare cu totul nesănătoasă. Deocamdată mi-e teamă de moarte, dar cred că asta mi se trage din pricina tinereții; biata domnișoară Ainley s-ar agăța mai strâns de viață, dacă viața i-ar oferi mai mult. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a alcătuit și nu ne-a dat viață cu unicul scop de a ne dori necontenit moartea. În adâncul sufletului cred că am fost făuriți pentru a prețui viața și a ne bucura de ea atâta vreme cât ne este încă dată. Existența n-a putut fi niciodată încă de la început menită să fie lucrul acela nefolositor, pustiu, palid, abia târâtor, așa cum devine, adesea, și a devenit și pentru mine, printre alții.“

„Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după câte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricât de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui.

Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut – să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decât li se oferă astăzi. Și atunci când rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvârșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gândul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea cărora oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decât un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sunt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțământul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrâne din sânul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și de un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nicio plăcere pământească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nicio speranță de mai bine. Starea asta de lâncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine; mințile și vederile li se închircesc până la o incredibilă îngustime. Marea lor dorință – singura țintă a fiecăreia dintre ele – e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată – vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în râs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit râzând disprețuitor pe tema asta – că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor când ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptând să facă de acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să se plângă vreodată în toată viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atâta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sunt în stare să mănânce decât ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decât ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar când nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de câte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția stând în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesând în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sunt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie «tagma femeilor» (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, as spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele treze până târziu în noapte. N-aș fi dorit defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și niciuna dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, «nevasta virtuoasă» își ținea slujnicele de veghe până după miezul nopții; «isprăvea cu gustarea de dimineață», cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decât să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă – țesea pânză fină și o vindea; era agricultoare – cumpăra pământuri și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de pe la noi numesc «o femeie cu cap». Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decât Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun târg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. «Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată… într-însa se încrede soțul ei din toată inima… ea își deschide gura cu înțelepciune… feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.» Rege al Iudeii – vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare suntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încât să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre până la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia! Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzând până la distrugere sau prostie; ori, ceea ce e și mai rău, până la a ajunge niște înăcrite fete bătrâne – invidioase, bârfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decât un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgând la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sunt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile astea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci când vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți a fi mândri de fiicele voastre, nu să roșiți din pricina lor – iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului, a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare – vor rămâne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit – vă vor fi cei mai încântători tovarăși în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrâneții.