Alchimia sau căutarea perfecțiunii

CAPITOLUL XI

Orgoliu și smerenie

Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea merge peste tot pentru a fi văzută, ea face bine pentru a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. Dar celui care o manifestă îi este dăunătoare, asta este sigur. În schimb, în ceea ce privește orgoliul, el nu-i este nimănui de folos; nici măcar celorlalți. Cel orgolios este dur și disprețuitor, el vrea să fie apreciat și respectat fără să facă nimic pentru altcineva. Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el însuși, el nu se duce să se prezinte în fața celorlalți, ci vrea ca ceilalți să se deranjeze până la el pentru ca să îl descopere. El este ca vârful muntelui, solitar, de gheață. Trebuie să urci pentru ca să îl găsești și chiar și atunci rămâne deseori inaccesibil și ascuns. Iar atunci când constată că nu i se acordă nici respect și nici aprobare, că nu este recunoscut ca o ființă superioară, el se închide și se întunecă. La cel vanitos există cel puțin o lumină… o lumină nu prea grozavă, ce-i drept, dar cel puțin face ceva pentru ca să strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub semnul lui Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând sub semnul lui Jupiter.

Dacă se studiază această problemă din punct de vedere frenologic, se va observa că centrul vanității este situat pe lateralul craniului, în timp ce orgoliul este situat pe axa mediană puțin mai la spate. Dar vanitatea și orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le vedem apărând deja la regnul vegetal și la cel animal. Dintre animale, găina este vanitoasă, în timp ce cocoșul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este vanitos și dovleacul este orgolios, roșia este vanitoasă și prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai curând cea vanitoasă și bărbatul cel orgolios. O femeie orgolioasă este un bărbat deghizat și invers. Pentru o femeie este mai potrivit să fie vanitoasă. În ființa noastră interioară întâlnim atât orgoliul cât și vanitatea: intelectul este înclinat spre orgoliu, inima spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul devine orgolios, el se izolează de ceilalți. Inima, din contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta tot ce are sau tot ce știe să facă.

Se poate spune că Inițiații din Antichitate se caracterizau prin orgoliu: ei doreau să păstreze cu gelozie toate secretele și țineau mulțimea departe de mistere. În zilele noastre, din contră, Inițiații au tendința să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviți, toată Știința Inițiatică este acum expusă la lumina zilei; s-ar putea afirma deci, că Inițiații contemporani sunt mai curând vanitoși. Să spunem astfel, dacă vreți, că și eu sunt vanitos, da, și că grație vanității mele voi învățați de la mine multe lucruri, ceea ce nu ar fi cazul dacă aș fi orgolios.
Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este într-adevăr defectul cel mai greu de învins, chiar și pentru un Maestru sau pentru un Inițiat. Mulți oameni care au urcat, de exemplu până în vârful unor munți înalți, au constatat că, acolo sus multe dintre slăbiciunile și dorințele lor inferioare îi părăsiseră, ei se simțeau mai mari, mai dezinteresați, mai generoși. Un singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca și copacii care nu pot rezista deasupra unei anumite altitudini, tendințele noastre inferioare nu rezistă la o anumită elevare spirituală, cu excepția orgoliului care, ca lichenul agățat încă de stâncile cele mai înalte, îi acompaniază pe Sfinți și pe Inițiați până la ultimul lor grad de evoluție.

Este destul de ușor să te eliberezi de toate celelalte defecte, dar de orgoliu este deosebit de dificil, cu atât mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace toate aparențele, chiar și cele virtuoase, cele mai luminoase. Câți nu sunt aceia care au căzut deja din cauza orgoliului lor, mândri de știința lor, de puterea lor, de sfințenia lor! Cu toată înțelepciunea lor, ei nu au observat că inima lor se împietrea și unii chiar au sfârșit prin a crede că ei erau Dumnezeu pe pământ. De aceea este recomandabil ca discipolul să se ferească încă de la început.
Ce este orgoliul? Un mod de a ține capul și de a privi. Bineînțeles, iată o definiție pe care nu o veți găsi în nici un dicționar. Dar de ce nu aș avea dreptul să am definiții proprii? Și umilința este tot un fel de a ține capul… veți înțelege îndată. Să presupunem că obișnuiți să priviți mereu numai în jos, ce veți vedea? Animale, insecte, microbi, adică proști, nebuni, criminali. Comparându-vă cu ei, vă veți găsi inteligent, genial, o perfecțiune și veți începe să-i disprețuiți pe ceilalți, să doriți să-i striviți. Iată orgoliul: o comparație cu cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea inversă: ea constă în a privi în sus, în a ridica ochii către toate făpturile superioare… și comparându-vă cu ele, vă veți găsi foarte mic.

Tradiția inițiatică povestește că Lucifer era cel mai mare și cel mai frumos dintre Arhangheli. În puterea sa, a început să creadă că este egalul Domnului și a vrut chiar să Îl detroneze. Și acesta este tot orgoliu: a ne crede egali cu o ființă care ne depășește și să dorim să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel s-a ridicat și a spus: “Cine este asemenea Domnului?” în ebraică “Mi (cine) – Ka (asemenea) – El (Dumnezeu)”. Atunci Domnul, care se spune că privea scena, a spus: “De acum înainte te vei numi Mikael (Mihai) și vei fi conducătorul oștilor cerești”. Dacă orgoliul l-a făcut să cadă pe cel mai mare dintre Arhangheli, care în căderea lui a antrenat și alți îngeri, cu atât mai mult el poate produce căderea oamenilor.

Pentru a scăpa de orgoliu trebuie să facem eforturi și să cunoaștem cele două naturi ale noastre, cea superioară și cea inferioară, individualitatea și personalitatea despre care v-am vorbit deja de atâtea ori, și să învățăm să lucrăm cu ele. Numai cu această condiție vă puteți păzi de orgoliu. Exact ca și în cazul vanității, al furiei, al forței sexuale: în loc să fiți învinși, subjugați de orgoliu, îl puteți domina dându-i de lucru. Nici eu nu mă simt apărat dacă nu fac acest lucru. Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de ani, dar el își are rațiunea de a fi, și învățând să-l dominăm pentru a-l pune la lucru, putem scăpa de el.
Prima condiție pentru a fi stăpân pe orgoliu este a ști să-i recunoști manifestările. Dar mulți oameni iau orgoliul drept umilință și invers. Atunci când văd un om care stă în fața celor puternici din această lume cu o atitudine servilă pentru că se simte sărac, neștiutor și slab în comparație cu ei, ei spun că el este umil. Dar când întâlnesc pe cineva care vrea să realizeze Împărăția Domnului, spun: “Ce orgoliu!” Nu, ei se înșeală. Primul nu este umil: el se înclină în fața celui bogat și puternic din cauza slăbiciunii lui sau din nevoie, căci nu poate face altfel, dar dăruiți-i puțină bogăție și puțină forță și veți vedea atunci dacă este într-adevăr umil!

Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe motiv că, pentru moment, nu fac rău nici unei muște. Ei sunt docili; dar docili față de cine? Câți nu sunt ca aceia care în momentul în care ajung să posede mijloacele de a se impune, își spun: “Cutare și cutare mi-au făcut rău altădată, las’că le dau eu lor acum o lecție!” și se răzbună. Dacă un om, atunci când a primit în mână bogăția și puterea rămâne înțelegător, accesibil, se poate spune că umilința sa este reală, autentică. Dar atâta vreme cât această experiență nu a fost făcută, nu putem fi siguri de nimic.
Priviți, deasemenea, anumite persoane așa-zis umile, în diferite încercări. Câte din ele, în fața celor mai mici dificultăți nu se revoltă împotriva Domnului sau chiar îi neagă existența! Adevărata umilință nu este să te înclini în fața celor puternici, a celor bogați, a călăilor, ci în fața lumii divine, în fața Domnului, să respecți tot ce este sacru, să-l păstrezi în tine și în jurul tău. Câți nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare legile divine! Nu, umilința este serviciul absolut, disponibilitatea absolută, este supunerea absolută față de Creator.

În opinia unora, Iisus era orgolios pentru că spunea: “Eu sunt fiul Tatălui”, gonea negustorii din Templu cu un bici și îi numea pe farisei “soi de vipere”, “fii ai diavolului”, “morminte spălate”… În realitate, El nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în Ceruri și în fața celor mai cumplite suferințe a spus: “Tată, facă-se voia Ta și nu a mea”.
Orgoliosul este acela care își închipuie că el este totul, că el nu depinde de nimeni și de nimic, exact ca și o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă lumina, fără să se gândească că, dacă centrala electrică va înceta să-i mai furnizeze curentul electric, va rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de aceea, pentru a scăpa de orgoliu, Inițiatul care obține o victorie spirituală nu trebuie să spună: “Eu sunt cel care am reușit!” ci “Doamne, Tu ești cel care ai reușit prin mine… Fie ca gloria să revină numelui Tău!”.
Omul umil știe că el nu este o ființă izolată, că nimic nu depinde de el și că, dacă nu rămâne legat de Cer, nu va avea nici forță, nici lumină și nici înțelepciune. El simte că este o za dintr-un lanț infinit, conductorul unei energii cosmice care vine foarte de departe și care curge prin el către ceilalți oameni. Omul smerit este o vale stropită cu apa care coboară de pe înălțimi pentru a fertiliza câmpiile, el primește forțele care izvorăsc în munți și atunci cunoaște abundența. În timp ce cel orgolios, care crede că depinde numai de el, sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înțeleasă toată bogăția umilinței.

Orgoliul este un defect al intelectului și dacă vreți să vedeți una dintre cele mai strălucitoare manifestări ale orgoliului în lume, ascultați-i vorbind pe oamenii de știință, pe filozofi, pe artiști, pe oamenii politici, atunci când își prezintă ideile, punctele lor de vedere, crezul lor: toți sunt convinși că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, și sunt gata să-i masacreze pe ceilalți pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria este plină de acești oameni care, convinși că ei sunt cei care se află în posesia adevărului, sau măcar de a fi brațul drept al Domnului, și-au permis să devasteze orașe întregi, să masacreze populația. Priviți doar Biserica cu Inchiziția. Toți acei preoți, acei episcopi s-au crezut atât de superiori încât și-au permis să-i extermine pe cei pe care i-au considerat că greșesc. Ce orgoliu, ce prezumție!
Atâta vreme cât își închipuie că punctele lor de vedere sunt cele mai bune și se pronunță în orice problemă într-o manieră care nu admite replică, oamenii nu vor face altceva decât să comită erori. Căci, această atitudine este contrarul unei atitudini inteligente. Adevărata inteligență este umilința, adică să recunoaștem că există ființe deasupra noastră care ne depășesc și care pot înțelege lucrurile mai clar, mai pur, și mai divin decât noi. Numai un idiot își poate închipui că felul lui de a vedea lucrurile este absolut. Omul inteligent va spune: “Iată, pentru moment gândesc așa, sunt așa, înțeleg așa. Dar asta nu înseamnă că nu există alte ființe mai evoluate, care sunt capabile să mă învețe sau să mă ajute. Voi merge să le caut.” Iată adevărata inteligență.

Dar unde întâlnești ființe care să judece atât de înțelept? Câți nu sunt aceia care își varsă sângele și își sacrifică viața (sau pe cea a altora) doar pentru a demonstra că ei au dreptate! Căci din nefericire, nimic nu produce mai multe conflicte între oameni decât dezacordul asupra ideilor. Toți sunt dispuși să se accepte unii pe alții cu slăbiciunile și lipsurile lor, dar de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase diverg și se opun, războiul e gata. Priviți lumea: câtor ființe excepționale nu li s-au recunoscut virtuțile și sfințenia numai pentru că aveau puncte de vedere diferite! Au fost decapitați ca niște hoți ordinari, fără nici o considerație pentru valoarea lor morală. Orgoliul te face orb la virtuțile celui ale cărui opinii vrei să le combați. Orgoliul este cel care ațâță ființele unele împotriva altora, și umilința este cea care restabilește armonia între ele.

Înțelepciunea, inteligența, adevărata inteligență divină, o posedă ființele umile, cele care nu se încred numai în elucubrațiile intelectului lor. Atâta vreme cât intelectul vorbește, discută, face zgomot și ocupă el singur tot locul, mentalul superior nu mai poate să-și spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite să înțelegem scopul divin pentru care omul a venit pe pământ și nu numai să-l înțelegem ci să-l și realizăm. Lipsit de această umilință, care permite să ne proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe lângă esențial. Doar atunci când va fi reușit să reducă pretențiile nesăbuite ale intelectului, el va da mentalului superior posibilitatea de a se manifesta, și splendoarea universală se va descoperi în fața privirii sale uimite.

Toți cei care sunt convinși de dreptatea absolută a opiniilor lor, sunt orgolioși. Veți spune: ”Atunci niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” Bineînțeles că da, și eu vă voi da metoda pentru ca acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar mai întâi este necesar să aveți idei clare asupra naturii inteligenței, ca și asupra originii punctelor voastre de vedere, a opiniilor.
Inteligența noastră nu este altceva decât suma, sinteza multor mii de centre și organe care se află în noi, a tuturor tendințelor, pulsiunilor pe care le transformăm din încarnare în încarnare de milioane de ani, este un rezumat al tuturor facultăților și capacităților pe care le posedă celulele care compun organismul nostru, iar cu cât celulele sunt mai evoluate, mai sensibile, mai armonioase, cu atât inteligența noastră este mai dezvoltată. Iată ceea ce trebuie înțeles. Inteligența nu este un atribut separat, distinct, independent de ansamblul ființei umane, de celulele sale, de organele sale. De aceea, a gândi corect nu necesită numai un efort al intelectului, este în realitate rezultatul unei întregi discipline de viață.
Să mergem mai departe. Care este originea acestei inteligențe pe care noi o posedăm?

Ea este reflectarea Inteligenței Cosmice. Dar este o reflectare imperfectă, căci trecând prin toate celulele noastre care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, bineînțeles că este limitată și întunecată. Inteligența Cosmică nu se poate manifesta perfect printr-un individ care nu știe încă să-și stăpânească mișcările instinctive; dar cu cât se purifică, se perfecționează cu atât mai mult crește capacitatea lui de a sesiza și a capta lumina acestei inteligențe.
Din moment ce inteligența este o consecință a stării în care se află toate celulele corpului său, discipolul trebuie să vegheze să le mențină într-o stare cât mai armonioasă, fiind atent la calitatea hranei sale fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzațiile sale, la sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne închis celor mai mari revelații. Nu există un alt mod de a-ți ameliora inteligența, decât prin a-ți îmbunătăți felul în care trăiești. Eu am crezut aceasta întotdeauna, am știut-o întotdeauna și întotdeauna am lucrat în acest sens.

Când văd câteodată persoane care își dau cu părerea asupra unor subiecte despre care nu știu nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe care îl susțin și care sunt gata să-i extermine pe ceilalți și să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, sunt uluit. Ei nu-și vor pune niciodată întrebarea: ”Și dacă mă înșel? Poate că nu sunt chiar atât de evoluat, atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu atât de convins? Trebuie să mă asigur: voi mai studia.” A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalți, se vor ucide și pe ei, dar nu vor renunța la părerile lor.
Dar cum pot oare oamenii să fie într-atât de convinși că au dreptate în toate, în evenimente, în religie, în politică, în dragoste?… După câțiva ani își schimbă complet părerile și din nou cred că au dreptate. În tinerețe au gândit într-un fel, adulți gândesc altfel și la bătrânețe vor gândi iar altfel. Atunci de ce țin atât la ideile lor? Ar trebui să-și spună: ”Din moment ce mi-am schimbat părerile până acum de mai multe ori, cine îmi dovedește că de data asta am dreptate?” Chiar și la 99 de ani trebuie să ne spunem: ”Aștept încă pentru ca să mă pronunț. Poate că de azi în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. Mi-am schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieții!”. Trebuie să fim într-adevăr convinși, dar nu de capacitățile noastre de a judeca, căci ele sunt limitate, incomplete. Mai trăiți încă puțin și vă veți schimba încă de câteva ori părerile.

Acum, că ați înțeles cât suntem toți de amenințați de orgoliu, luați-vă precauțiuni pentru a nu fi atinși: în fiecare zi încercați să priviți în sus, să vă comparați cu ființele care vă depășesc, Arhanghelii, Divinitățile, și veți vedea că nu sunteți mare lucru. De aceea în loc să vă dați cu părerea asupra tuturor subiectelor spunând: ”După părerea mea, este așa… În opinia mea…” încercați să cunoașteți opinia Științei Inițiatice, a Marilor Maeștri ai umanității, întrebați-i cum văd ei lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toți se înșeală atâta vreme cât nu s-au dus să-și verifice opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, comparându-le cu Inteligența Cosmică. Istoria este cea care dovedește că după ani de zile se observă că au comis erori mari.

Deci, iată cea mai bună metodă pentru a rezista orgoliului. Știind că din cauza erorilor pe care le-ați putut comite în încarnările anterioare, aveți în această existență o inteligență foarte limitată și că a vă baza pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, trebuie să cereți permanent părerea lumii divine. În fiecare zi obișnuiți-vă să priviți în sus și să spuneți: ”Iată ce gândesc eu despre acest subiect, despre această persoană. Am oare dreptate? Luminați-mă”. În acel moment, nu numai că nu mai puteți fi orgolioși, dar primiți răspunsuri clare și adevărate și sunteți pe drumul cel bun. Să nu credeți niciodată că ați atins perfecțiunea, nu, voi mergeți doar pe drumul către perfecțiune. Trebuie să fiți foarte atenți căci atâta vreme cât nu ați ajuns încă în vârf, puteți încă să vă înșelați.
De altfel, se poate spune că toți aceia care nu lucrează cu adevărat pentru ca să-și transforme modul de viață, care continuă să se lase hărțuiți de dorințele lor inferioare, chiar dacă cer Cerului să fie luminați, primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiție, ci de o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul Cerului trecând prin toate straturile lor impure pe care le-au acumulat, suferă o deformare.

Exact ca atunci când scufundăm un baton în apă: el ne pare frânt. Da, chiar și sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de impurități, se deformează. Și atunci există atâtea riscuri de erori că este mai bine să nu ascultați ceea ce recepționați. Multă lume este receptivă, puțin mediumnică, puțin clarvăzătoare, și este adevărat că captează elemente din lumea invizibilă dar sunt elemente amestecate, cărora este bine să nu li se dea credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se purifica, a se curăța, a se înnobila, primește de la Ceruri răspunsuri clare, limpezi și adevărate.