Alchimia sau căutarea perfecțiunii

Capitolul X

Vanitate și glorie divină

Se povestește că odată un discipol a venit la Maestrul său și i-a spus: “Eu nu sunt mulțumit de înălțimea mea; aș vrea să fiu la fel de mare ca și soarele pentru a umple spațiul și a fi văzut de lumea întreagă. Ajută-mă să-mi îndeplinesc această dorință”. Maestrul a acceptat și discipolul a devenit într-adevăr gigantic, toți îl puteau vedea de foarte departe și savanții și filozofii s-au apucat să-l studieze și să construiască teorii asupra originii unei astfel de făpturi; în ceea ce îl privește, firește, era fericit, căci devenise obiectul interesului general. La puțin timp după aceea, un alt discipol a venit la Maestru și i-a spus: ”Dimensiunile mele nu-mi permit să mă dedic studiilor care m-ar interesa; sunt cu mult prea mare și aș vrea să devin minuscul pentru a mă putea strecura în cele mai mici interstiții ale naturii. Te rog, îndeplinește-mi dorința”.

Și de această dată, Înțeleptul a făcut ceea ce i-a cerut discipolul. Dar iată că nici unul din cei doi discipoli nu a prevăzut că după un timp se vor sătura, unul de a fi gigantic și celălalt minuscul; ei nu l-au întrebat pe Înțelept cum ar putea reveni la dimensiunile lor inițiale și s-au trezit într-o situație neplăcută.
Eu nu cunosc proveniența acestei povești dar ceea ce este sigur este că cei doi discipoli erau foarte ignoranți: ei nu știau că întreaga viață se bazează pe o alternanță continuă de dilatare și contractare. Da, mare și mic, sunt cei doi poli între care oscilează viața; pericolul pentru om este același ca pentru cei doi discipoli din anecdotă, de a vrea să se fixeze la un singur pol. Evident, această tendință de a se extinde pentru a ocupa cât mai mult loc posibil, există la toți începând cu copilul care, chiar din primii ani de viață, crește și se mărește încontinuu. Când s-a oprit din creșterea fizică, el vrea să crească într-un alt mod, acumulând câți mai mulți bani, avere și glorie, să ajungă primul în concursuri și în competiții. Artiștii, savanții, filozofii vor să ocupe locul cel mai înalt în domeniul artei, al științei, al filozofiei. Și chiar cei care se consacră Domnului doresc și ei să ocupe primul loc printre servitori.

Ați citit fără îndoială în Evanghelie că mama apostolilor Iacob și Ioan a cerut, în numele fiilor ei, ca ei să fie așezați în Ceruri de-a dreapta și de-a stânga lui Iisus.
Să dorești să fii primul, nu este un lucru condamnabil, căci Dumnezeu însuși a pus în om această dorință. Veți spune că este vorba aici de vanitate. Da, dar nu este vanitatea tocmai aceea care îi împinge pe oameni să facă lucruri minunate? Este adevărat că ele sunt minunate mai ales pentru cei din jurul lor care sunt beneficiarii acestora, și nu într-atât pentru cel vanitos însuși care se cheltuiește și se zbate pentru a place celorlalți și pentru a câștiga încuviințarea și admirația lor. Artiștii sunt toți vanitoși, dar câtă fericire, câtă bucurie dăruiesc ei celorlalți atunci când cântă, în timp ce poate că ei înșiși sunt câteodată descurajați și nefericiți!
Vanitatea nu devine prilej de îngrijorare decât atunci când ea ascultă de mobiluri pur egoiste, când omul vrea să-și satisfacă dorințele în detrimentul altora, înlăturând sau zdrobind pe cei din jurul său. Dar a dori să fii cel mai bogat și cel mai puternic pentru a-i ajuta pe cei săraci sau pentru a conduce întreprinderi care vor fi benefice tuturor, este bine înțeles, cu totul altceva.

În ceea ce privește cealaltă tendință, aceea de a rămâne mic, necunoscut, pe care o întâlnim la unele persoane fără ambiție, este ea oare de condamnat? Depinde. Dacă ați ales calea spiritualității și vă apropiați cu fiecare zi ce trece de Domnul, de dragostea Lui, de lumina Lui, rămânând în același timp înțelegător, generos, umil pentru a nu-i strivi pe ceilalți cu superioritatea voastră, evident că este minunat. Dar dacă modestia voastră se datorează numai unor concepții mediocre și înguste asupra existenței, nu este un lucru grozav; nu faceți nimănui nici un bine, sunteți inutili. Deci, vedeți, fiecare tendință poate fi bună sau rea și întotdeauna înțelepciunea și dragostea sunt cele care trebuie să o conducă.
Fără o direcție, fără un control, dorința de mărire poate dăuna, dacă nu altora, cel puțin persoanei în cauză. Au existat în istoria umanității persoane care au dorit atât de mult să se ridice deasupra mediei oamenilor, prin știință, prin concepția lor asupra lucrurilor, încât, singurătatea s-a închis în jurul lor din ce în ce mai mult, și ei au suferit. Bineînțeles, au avut gloria, toată lumea vorbea despre ei, dar au fost singuri, căci nu au luat în considerare că trăiau pe pământ și că nu ar fi trebuit să piardă niciodată contactul cu oamenii. În toate cele trebuie să știm să creștem și să descreștem. Vă voi da un exemplu: gândiți-vă la un mag sau la un preot: pentru a sluji anumite ceremonii, el se îmbracă cu haine sacerdotale, poartă ornamente somptuoase… Dar odată sfârșite ceremoniile, el reia aceleași haine ca toată lumea.

După o manifestare glorioasă a spiritului, el reia o atitudine simplă, naturală. Și chiar dacă nu îmbracă haine de ceremonie, un Maestru poate apare discipolilor săi, în anumite circumstanțe, sub o lumină atât de măreață, atât de sublimă, încât ei nu îl recunosc și sunt stupefiați, orbiți. Dar, dacă îl reîntâlnesc câteva ore după aceea, îl regăsesc simplu, accesibil ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta dovedește că Maestrul este înțelept și plin de dragoste. Plin de dragoste pentru că el nu vrea să rămână multă vreme departe de oameni și înțelept pentru că o ființă omenească, fie ea chiar și cel mai mare Inițiat, nu se poate menține fără pauze la un nivel sublim, căci aceasta ar necesita o tensiune prea mare, o prea mare cheltuială de energii psihice, și sistemul său nervos nu ar rezista.

Oamenii care abordează un aer distant și inspirat, ca și cum ar fi într-o continuă comunicare cu Cerul, joacă teatru, căci nu este posibil să te menții fără întrerupere în astfel de stări. Și de altfel, chiar dacă joacă teatru, acest lucru constituie o suprasolicitare a sistemului nervos. Nimic nu este mai obositor decât a forța mușchii feței să păstreze o expresie artificială care nu corespunde adevăratei stări interioare. Trebuie să vă destindeți mușchii feței și pentru aceasta este mai bine să nu jucați roluri pentru care nu sunteți făcuți, ci să rămâneți simpli și naturali.
Trebuie să știți când să vă arătați mari și când să vă arătați mici. V-am mai spus, inima este cea care vă învață lecția: ea se contractă și se dilată alternativ. Dacă inima noastră este atât de înțeleaptă, de ce n-am fi și noi tot atât de înțelepți? Din păcate, această înțelepciune lipsește, mai ales femeilor: lor le place să se prezinte mai expresive, mai amabile, mai inspirate sau mai îndrăgostite… Mai ales când o femeie întâlnește o prietenă a ei pe care nu a mai văzut-o de mult, pentru a-i arăta cât este de fericită, cum a reușit în viață, ea joacă un rol. Și apoi, după plecarea prietenei, dintr-un te miri ce, izbucnește în lacrimi. Dacă este întrebată: “Dar ce s-a întâmplat? – Nimic, va răspunde, nervii”. Bineînțeles că de vină sunt nervii, pentru că ea a forțat măsura. Și pentru ce această viață artificială? Pentru a arunca praf în ochi? Ei bine, aceasta este vanitatea, și încă o vanitate stupidă!

Vanitatea este cea care umflă lucrurile în timp ce modestia le readuce la starea normală. Dar vanitatea epuizează. Pentru a arăta că este bogat, câte cineva dă mereu recepții, banchete, serbări… Când vistieria lui începe să se golească, începe să se împrumute pentru a putea continua, și apoi, într-o zi vine ruina totală. În câte domenii nu s-au văzut oameni ruinați prin vanitatea lor: ei voiau să fie luați drept oameni excepționali! Deci rețineți bine aceasta: vanitatea epuizează, în timp ce simplitatea, modestia, vă ajută să vă recuperați energiile. De aceea înțelepciunea ne sfătuiește să rămânem simpli. Da, câteva ore, câteva zile, trebuie să rămânem simpli, șterși pentru a recupera energiile pe care am fost obligați să le cheltuim vrând să-i ajutăm pe ceilalți, să-i luminăm, să le distribuim bogății.
Omul a fost crescut pentru a participa la gloria divină. Această idee este simbolizată în Evanghelii prin parabola festinului. La acest festin, un invitat nu a fost acceptat pentru că nu își îmbrăcase hainele de ceremonie. Aceasta însemnează că pentru a fi primit la serbările pe care le dă Cerul, trebuie, vorbind simbolic, să purtăm podoabe și haine somptuoase. Da, dar apoi trebuie să știți să părăsiți petrecerea, să vă dezbrăcați de toate podoabele și să mergeți să vă reculegeți undeva unde nu vă vede nimeni… pentru a vă putea pregăti pentru o nouă serbare.

Dacă ați fi știut să observați, ați fi remarcat că și în viața cotidiană omul ascultă de aceste două mișcări. Dimineața, se scoală, se îmbracă, pleacă de acasă și se manifestă în diferite feluri. Seara, revine acasă, se închide în camera lui, își scoate hainele, se scufundă în pat, stinge lumina și adoarme. Iar a doua zi, totul reîncepe. Omul apare și dispare continuu, deci el cunoaște instinctiv aceste două legi. Și atunci de ce, când este vorba să le aplice în alte domenii, nu mai știe când să dispară și când să reapară, când să se arate și să radieze și când să se eclipseze, să “reintre în culise”, cum se spune în teatru? Din moment ce dispariția nu este nimic altceva decât recuperarea energiilor, dacă omul nu știe să dispară, el nu va recupera niciodată, ca toți acei oameni care petrec zile și nopți surmenându-se și apoi sunt complet epuizați. În acel moment, bineînțeles că el dispare, și dispare de tot! Da, o dispariție forțată, dar așa ceva nu este de dorit!

II

Forța care ne împinge continuu să acționăm pentru a ajunge la ceva mai bun, nu este încă cunoscută și îmbracă mereu alte fețe. În realitate, este ușor de distins: dacă este îndreptată spre pământ, către căutarea de bunuri și succese materiale pentru a epata galeria, atunci este vorba de vanitate și nu este chiar atât de recomandat ca ea să fie cultivată. Dar dacă este îndreptată către Cer, adică se manifestă ca o dorință de a îndeplini voia lui Dumnezeu, pentru a merita să fii primit printre aleși, aceasta nu mai poartă numele de vanitate ci de glorie divină, căci este o dorință care atinge eternitatea, și ei trebuie să-i dăm frâu liber.

Să luăm un exemplu simplu, cum ar fi cel al hainelor. Unii oameni sunt indignați când văd felul în care se îmbrăcau în trecut aristocrații. Catifele, satinuri, mătăsuri, dantele, perle și pietre prețioase, pentru ce tot acest etalaj? Pentru a atrage atenția și a arunca praf în ochi? Da, dar iată că atunci când în pictura tuturor țărilor s-a dorit reprezentarea Îngerilor, a Arhanghelilor, a Divinităților aceștia nu au fost îmbrăcați în haine grosiere, din contră; și ei au fost reprezentați în haine minunate, acoperiți cu aur și cu pietre prețioase. În acest caz, exceptând spiritele înguste care nu vor să accepte legea corespondențelor, nimeni nu este șocat. Căci, în mod inconștient, toți simt această corespondență între bogăția interioară și bogăția exterioară, între frumusețea interioară și frumusețea exterioară.

De altfel, în domeniul invizibil, un Inițiat, un Sfânt, un Profet, un Mare Maestru, poartă haine somptuoase și pietre prețioase, și aceste haine sunt aura. Adevăratele veșminte ale Inițiatului sunt aura sa cu toate culorile, iar pietrele prețioase reprezintă calitățile și virtuțile sale. Cu siguranță că ați citit în Biblie povestea lui Iosif, căruia tatăl său, Iacob, i-a dăruit o tunică în mai multe culori care a stârnit gelozia fraților săi. Această tunică a lui Iosif este evident simbolul aurei sale. Amintiți-vă, deasemenea, de hainele sacerdotale pe care le purta Marele Preot la evrei: fodul și mai ales pectoralul cu cele douăsprezece pietre prețioase.

Această tradiție a hainelor și a ornamentelor sacerdotale s-a păstrat până în zilele noastre, cu aceeași semnificație: bogăția exterioară trebuie să semnifice bogăția interioară a celui ce le poartă. Ele au și un rol magic: ele nu acționează numai asupra celui ce le poartă transpunându-l într-o stare mai sacră, mai mistică, dar acționează și asupra spiritelor din lumea invizibilă pe care vrea să le atragă sau să le respingă. Bineînțeles că esențial rămâne ceea ce se petrece în inima și în sufletul preotului, al Inițiatului, căci nu hainele sunt acelea care îi dau măreția, puritatea, înțelepciunea și puterea, dacă el nu le posedă.
Bineînțeles că această corespondență între aparența interioară și apariția exterioară nu prea mai există la oameni: se întâlnesc oameni urâți sau săraci pe dinafară care sunt frumoși și bogați înăuntrul lor, și invers; eu v-am explicat deja de ce lucrurile stau astfel. Dar în lumea divină, în Cer, există o corespondență absolută între interior și exterior. Mă veți întreba: “Dar ființele de sus au și o aparență exterioară?”

Bineînțeles, tuturor calităților, virtuților și forțelor le corespunde câte o formă, un suport, un vehicul. Noi spunem că ființele de sus sunt spirite, dar ele nu sunt pur și simplu spirite. Orice spirit, oricât de elevat ar fi, posedă un corp, dar acesta este alcătuit dintr-o materie atât de cristalină, de transparentă, de subtilă, încât noi nu o putem vedea. Spiritele au un corp care corespunde forțelor și calităților pe care le posedă, la fel cum colierele, coroanele și toate podoabele corespund acumulărilor spirituale, căci perlele și pietrele prețioase simbolizează anumite virtuți. Astăzi, bineînțeles, vedeți oameni purtând haine și podoabe minunate pe care nu le merită. Totul nu este decât minciună, teatru: ei vor să atragă atenția asupra unei aparențe frumoase pentru a-și ascunde mizeria interioară.
Și totuși, dorința de a te arăta sub o lumină cât mai avantajoasă nu are nimic rău în sine. Se poate spune chiar că natura însăși a pus în om această tendință pentru a-l obliga să evolueze. Se poate întâmpla ca, în dorința de a atrage aprobarea sau admirația altora, unii să fi reușit să se depășească. Oamenii care erau fricoși, dar nu voiau să-și decepționeze familia care își pusese încrederea în ei, au devenit adevărați eroi. Și un artist nu contenește în a se perfecționa în arta sa, pentru ca publicul să nu se plictisească niciodată de el și de operele lui. De altfel, și educatorii, părinții, profesorii încearcă să folosească această tendință pentru a obține de la copii rezultate mai bune. Când îi arăți unui copil că aștepți ceva de la el, că ai încredere în el, el face tot posibilul pentru a reuși. Chiar și de la un delicvent se pot obține rezultate bune dându-i o responsabilitate care să-i arate că se are încredere în el. În cea ce mă privește, aceasta este metoda pe care eu o utilizez cu tinerii: le arăt întotdeauna ceea ce pot să devină, viața de splendoare care poate deveni a lor dacă lucrează după regulile divine, și am văzut toate transformările pe care această idee le poate produce în ei.

Vanitatea este deci întotdeauna o tendință bună în măsura în care ea este pusă în serviciul evoluției. Eu v-am spus întotdeauna că sunt vanitos: numai că nu vreau să obțin aprobarea oamenilor căci numai Dumnezeu știe prin ce drumuri întortocheate trebuie să treci pentru a-i satisface. Nu, ceea ce doresc eu să câștig este aprobarea Entităților sublime de sus și aceasta mă obligă să dezvolt în mine tot ceea ce este mai bun și mai frumos. De fapt, vanitatea este totdeauna în legătură cu frumusețea. Când cineva este frumos, dorește imediat să se arate celorlalți pentru a fi admirat. În timp ce acel care nu are nimic demn de a fi admirat nu are chef să se arate. O femeie care și-a pătat rochia sau căreia i-a fugit un ochi de la ciorap nu va merge, pentru a fi văzută, pe strada cea mai luminată, din contră, ea va face în așa fel încât să treacă cât mai neobservată.

Natura este cea care i-a dat omului vanitatea, și, de altfel, vanitatea este mult mai naturală decât orgoliul. Orgoliul nu este ceva natural, este chiar o atitudine care are în ea ceva monstruos. Deci nu încercați să vă lepădați de vanitate, căci nu veți mai realiza nimic… Ah! Draga mea vanitate! Eu, dacă ar trebui să o abandonez, aș fi pierdut. Deci, o păstrez cu grijă, dar fac în așa fel încât ea să fie în slujba mea și nu eu în a ei, căci altfel știu unde m-ar târî ea. Am înțeles de multă vreme că vanitatea poate fi utilă, că ne putem servi de ea, că o putem pune la lucru, dar cu condiția să înțelegem cât este de periculos să dorim gloria pentru noi înșine. Ceea ce trebuie să facem este să-l glorificăm pe Domnul, un ideal sublim pentru care să lucrăm; din această glorie divină vom fi într-o zi aureolați. Deci, învățați și voi să vă orientați vanitatea într-o direcție mai bună, adică în sus.

Se poate spune că există tot felul de vanități: una inferioară și una superioară; una vă împinge să vă extindeți în plan orizontal și alta să vă ridicați, să luați direcția verticală. Inconvenientul, cu vanitatea inferioară, este că ea suscită imediat gelozia și ostilitatea pentru că se dă în spectacol și face zgomot pentru a atrage privirile. Dacă numele vostru apare pe toate afișele de teatru și de cinema sau pe toate etichetele de produse, sau pe paginile publicitare ale tuturor revistelor, vor exista întotdeauna persoane care se vor simți lezate de reușita voastră: și ele aveau ambiții, și ele voiau să obțină reușita și gloria, dar iată că voi sunteți cei care ați reușit și ei vă invidiază. În timp ce, dacă îi lăsați pe ei să-și facă afacerile lor în liniște și voi vă veți ocupa doar de perfecționarea voastră, de a vă apropia din ce în ce mai mult de Domnul, acel drum este, vă asigur, cu mult mai liber și ei vă vor lăsa în pace.