Hanu Ancutei

Județ al sărmanilor

S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proțap, un om mătăhălos, și s-a arătat în lumina focului pășind legănat.

Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaște că-i cioban. Se vedea asta însă și după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat și lustruit și mai ales după cămeșa scorțoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ținea de sus. Și ochii mititei, abia-i vedeam de sub streșina frunții și a sprâncenelor. Avea plete crețe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă.

— Eu toate le-am ascultat și toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, și nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt și uscat.

Și după asemenea vorbe cătră comis se cunoștea că-i un om din sălbătăcie.

Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, și tăcuse. Tăcuse și-și văzuse de vin, și abia acuma-i venise gust de vorbă și chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii țipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă și tăcu, încheindu-și soarta.

— Asta n-a mai cunoaște băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - și nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi și eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoașteți, să știți că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ș-acolo am stână cu alți tovarăși, și bordeie pline cu putini de brânză și de lapte acru, și alte bordeie cu poclăzi și cojoace. Și mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să știe, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Șiretului, să aflu dacă mai sălășluiește pe lume os din osulj părinților, - o soră ce-am avut și cu care nu m-am văzut dini tinerețile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi și laj tovarăși și la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domolește vântul niciodată, - ca și gândul omului.

Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuței, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure și să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea.

— Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniță.

— O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor:

voi să ziceți pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoțu; ș-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea.

începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subțire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari.

— Ascultați, măi!

Care-i tânăr și voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale...

îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subțire, și mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu

chef. El s-a oprit arătându-și dinții, dar mai mult cu harțag decât cu voie-bună.

— Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie și gros, și să-și ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Și dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneți pe nume.

S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, și-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi și și-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp.

Dintre noi toți numai Ioniță comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare și dispreț, - căci îl astupase așa tam-nisam un om de rând și din proști, când domnia sa avea de povestit lucruri mari.

Ciobanului însă nu-i era rușine și nu cunoștea asemenea rânduieli.

— Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare și din singurătate. Apoi ce-aș vrea eu să vă spun, m-aș prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Așa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinți, pe Șiret, fiind în acele vremi stăpân pe moșie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut și văduvoi și din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam și făceam haz într-o privință. Dar iaca prietinul ista al nostru pățește și el pozna și nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte.

— Cum se poate una ca asta? sare el în sus.

— Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roș ca focul.

28

Atuncea prietinul acesta al meu a simțit că-i crește pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ș-a tras de după o scoarță bărdița. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. A luat în piept pe femeie ș-a prins a striga la dânsa:

— Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăți ca securea.

— N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit?

— Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roș?

— Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbățele, - după aceea ai adormit în car ș-ai visat!

A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni și nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ș-a bătut-o cu capul de colțul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa.

— Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica!

Atuncea i s-au trudit și prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge și 1-a cuprins și pe dânsul mare amărăciune.

— Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luați. Și când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate și mi-a înghețat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă și te-am socotit cu credință; dar văd că m-am înșelat amar.

Muierea atunci se jură pe luminile ochilor și pe mormântul maică-sa, că nu știe nici cu spatele despre ce poate fi vorba, își șterge gura cruntă de sânge și-1 sărută pe bărbat; îl domolește și-1 îndeamnă să se ducă să-și caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi și la sanie, ea își pune în cap testemelul cel roș și iese prin fundul grădinii într-o hudiță de unde ia drumul la curtea boierească.

Omul își duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia așa cu degetul și-i rânjește numa-ntrun dinte.

— Ia fă-te-ncoace, gospodarule.

— Iaca viu. Care-i porunca, cucoane?

— Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o bați și-o asuprești?

Prietinul ista al nostru nu se dumerește deocamdată.

— N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde știi măria ta una ca asta și de ce te-amesteci între român și femeia lui.

N-a apucat a sfârși vorba, și Răducan Chioru 1-a și fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înțeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roș și-nțelege. Răcnește cu mare tulburare și-i vine să-și facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după ușa tindei harapnicul și-1 pălește-n plin pe după grumaz și-1 taie peste ochi cu șfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta și la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce și se prăvălește pe scări ca să scape și să fugă. Jos îl prind în brațe haidăii curții.

Bate cu pumnii și scapă și se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu șfichiul și clipește râzând din ochiul cel sănătos.

— Nu-1 lăsați, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-și omoare femeia.

Haidăii au sărit și l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul.

După ce a bolit trei zile, mușcând scândura laiții, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-și găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtița. A auzit boierul țipete din casă, ș-a ieșit cu hamgerul.

Așa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ș-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu și să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate și i-au pus căluș în gură, ca să nu urle. Și noaptea aceea l-au ținut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a mușcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înțeleg de ce n-a murit.

Făcându-se ziuă și văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan poruncește să-1 scoată din gard și să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalță, îi suflecă ițarii până la genunchi și-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simțească zimții gheții și să nu mai îndrăznească a sui amenințare împotriva unui obraz boieresc.

Apoi a mai avut a îndura prietinul ista și altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curțile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ș-au lăsat fumul să iasă în bordei, ș-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tușind și stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; și Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului.

Așa s-a întâmplat, cinstiților creștini, această faptă acum treizeci de ani. Și prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n țărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui;

29

și când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriței, și s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău.

Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii țintă ca un nebun și-și vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie și-n sânge, și inima-i era scrijelată de unghii de criță. Gemea zvârcolindu-se și nu găsea în el o putere. Ș-a fost rob ciobanilor mulți ani, — până ce-a avut și el mioare și berbeci, învățând rânduiala acelei sihăstrii.

Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streșină de pădure precum v-am cântat eu.

Când i s-a înfățișat la colibă, prietinul meu 1-a înțeles numaidecât că-i om fugar din lume și pribeag în pustie.

L-a văzut voinic și fudul, uitându-se pe sub sprâncene, și 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de țară cunoștea asemenea nume, și de brațul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ținea vadurile și drumurile și era mare vameș.

— Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - și te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da și roibului dumnitale fân bun. Ș-oi găsi pocladă, să-ți fac hodină moale pe noapte.

Atuncea hoțul s-a bucurat ș-a descălecat la colibă și nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Și i-a spus Vasile toate ale lui; ș-a povestit și prietinul ista al nostru hoțului întâmplarea cu muierea și cu boierul.

Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; și-a rupt căciula din cap și a trântit-o de pământ.

— Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numești prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ș-ai rămas mișel!

— Ce-aș putea face, bădiță Vasile? a întrebat omul cel sărman.

— Pentru ce-ai putea face tu, eu aș putea să-ți fiu învățător, măi băiete!

Așa i-a spus; ș-acolo, la colibă și lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învățat lucruri bune.

— Măi băiete, zice hoțul, tu trebuie să înțelegi că la femeie nu găsești credință. Eu de când voinicesc, am învățat a o citi. Și din pricina uneia ca a ta am fost eu pușcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ș-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind așa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa și trecătoare ca florile, eu o sudui ș-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat și pe cel care m-a asuprit. Fă și tu așa, ca să nu crapi de veninul de care ești plin.

— Așa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ție, bădiță Vasile. învață-mă cum să mă răcoresc!

Povestind, ciobanul se ațâțase ș-acum își scutura capul și brațele în rumeneala focului. Glasul îi ieșise din cumpăna; obișnuită. Vorbea prea tare, însă ca și cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniță - ca și ceilalți - îl asculta cu luare-aminte și nu mai părea jignit.

— Și precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învățat pe acel prieten.

— Lasă-ți, zice, mioarele în sama soților, pe o săptămână. Lasă jintița și câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal și doi cași la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriței și mai departe pân' la apa Șiretului. Ca să văd și eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit.

Când a vorbit așa fel acela hoț, râzând, - prietinul meu a simțit tremurând în el inima cu mare durere și mare nădejde.

A dat pe sama soților averea, a lăsat plaiurile și bradul, izvoarele cele reci și poienile, și, încălecând, a coborât cu hoțul între oameni la câmpie.

De cunoscut nu-i cunoștea nimeni. Ș-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Șiretului în sat la Fierbinți, mâncând caș cu pită rece și bând apă la fântâni cu cumpănă. Și-ntr-o joi dimineață, fiind și sfânta sărbătoare a înălțării, s-au arătat amândoi pe șleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieșea norodul de la liturghie.

Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simțit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ș-a zis:

— Bădiță Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit.

— Așa? a răspuns hoțul. Tare bine!

Ș-a strigat cu mare strășnicie, înălțându-se în scări:

— Oameni buni, stați!

Oamenii au stătut.

— Creștinilor și oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, stați cu liniște și cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflați că eu sunt Vasile cel Mare, hoțul. De numele meu știți și de urmările mele ați auzit. Avem pistoale și nu ne temem de nimeni; și mai sunt alții care străjuiesc aproape.

Oamenii au murmurat și s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul și-a săltat barba din gulerul giubelei și-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu.

— Ne-am înfățișat, zice iar hoțul, ca să facem un județ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu brațul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard și cu gleznele-n gheața morii, și cu picioarele-n butuc și cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, și ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viața, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele și n-am găsit nici într-un fel alinare și izbândă! Ne-am înfățișat să-ți plătim, cucoane!

Răducan Chioru înțelegând, a căscat mare ochiul ș-a urlat la oameni și la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoțul și prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor și l-au dărâmat. După aceea au descălicat și l-au lovit cu cuțitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut și-a contenit tânguirile ș-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului și 1-a întors cu fața-n sus și cu ochiul deschis către cer. Și nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la județ. Asta a fost. Ș-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieșind din sat, și s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăși sub codrul verde.

Sfârșindu-și povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure și începu a râde pieziș, văzându-ne că tăcem. Și se trase deoparte la tohoarca lui și stătu iarăși închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie și fără lumină, ca-n negurile muntelui.