Hanu Ancutei

Haralambie

Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniță își mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustățile tușinate. Dregându-și glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai strașnică și mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare dragoste și plăcere s-a ridicat din colțul lui călugărul cel care venea de la munte, și, cumpănindu-și oala în dreptul bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse și se îndeletnicise cu oala și mai nu-1 vedeam din barbă. Acum ne întoarsem cu mirare către el.

— Vrednici creștini și gospodari, a început cuvioșia sa, și dumneata, cinstite comise Ioniță de la Drăgănești! Să mă ierți că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învățături filosofești; și cercam în tăcerea mea a prețui bunătatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât visăm la viața dulce de la podgorii. Cu afine și cu zăr nu ne putem veseli, iar urșii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit luminatul botez. Așa eu, ducându-mă din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie și din râvna mea vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am făcut popas între dumnea voastră; și după ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales și pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare și mai frumoasă; și mult s-a bucurat sufletul meu între frați și întru veselie. Am ascultat și lăutari și nu mi-am astupat urechile. Ci pentru păcatele mele va fi și iertare de la Acel carele are multă milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic și eu și să vă cunosc pe toți după faptele și vorbele dumneavoastră. Ș-am ascultat cu mare mirare ce-ați spus ș-ați povestit. Și-ntâi pentru dumnealui comisul Ioniță vreau să-nchin, și pentru iapa domniei sale...

Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, și și-a astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el:

— îți mulțămesc, părinte, și-ți sărut dreapta, a vorbit răzășul. După cuvânt se vede că ne ești frate. Care-i numele cuvioșiei tale?

— Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, - a răspuns călugărul; și eu din munte acu mă cobor întâia oară în viața mea și mă duc la târgul Ieșilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune și pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ți începe dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop și pentru moș Leonte, care șede aici la dreapta mea ca un bătrân prea înțelept. Eu văd că dumnealui cunoaște semnele vremii și crugul lunii și al stelelor și poate citi în zodii. E om învățat și ține minte de demult. Și cu toate că nici eu nu-s tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit și mă-nchin cu sănătate!

Ridicându-se, moș Leonte a ciocnit oala, a mulțămit ș-a sărutat dreapta părintelui Gherman.

— Ș-a mai rămas și pentru alții, a grăit iarăși monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ș-al soarelui și pentru moș Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meșteșug nu-i așa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă și mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoși și ne îndeletnicim și cu altele. Și mai închin și pentru badea Gheorghiță, vatavul de cărăuși al cneazului Cantacuzin: am înțeles că-i om șăgalnic și cântă din fluier. Și pentru meșterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădițele lui lucruri ușoare și de mare preț: bucurii de fată mare. Și după ce m-am plecat către toți și i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept și către gazdă. De la Ancuța ne vin toate bunătățile. Și când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, și-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin și la cinstita faț-a dumisale! - Și către toți ceilalți mă-nchin ca la codru verde! - a sfârșit părintele Gherman și a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a așezat la locul său.

Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toți s-a arătat comisul.

— Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de țară ai pornit cuvioșia ta și pentru ce treburi te duci la târgul Ieșilor.

A răspuns monahul:

— După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, așezarea mea întru așteptarea morții este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu frații mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie și creștem puține oi și vite. Și uneori avem necaz din partea urșilor: ne strică averea; și ieșim la război împotriva lor și cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul și cu cuțitul, căci noi armă de foc și sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ș-așa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntrun bârlog și nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriței și la prietenii și cunoscuții noștri. Grea viață ducem noi acolo, în pustie... La vorba asta, s-a oprit la el Ancuța, cu cofăielul.

— îți mulțămesc, lele Ancuța, pentru vin și pentru căutătura ochilor. Poți să umpli oala, ca să nu te trudești a veni a doua oară. Iar locul nașterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea și cu Dumnezeu l-au știut. Iar eu am crescut orfan și-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Și ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume, - ca să răscumpăr păcate trecute. Și tot după jurământ fac și drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieși. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Și iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul și simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Și venind de la Bistrița la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare țara. Ș-am poposit prin sate și mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca niște frați. Și cum călăream pe marginea șleahului, pe sub cireși, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ș-am auzit zvon de lăutari și glasuri. Și m-am îndemnat de mam oprit și mi-am dus desagii într-o cămăruță; iar ca să spun că nu-mi priește, aș săvârși mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci și patru de ani, când a trecut către lăcașurile cele veșnice...

— Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzășul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, și, dacă n-aș avea atâtea încurcate trebi, aș încăleca, ș-aș merge și eu cu sfinția ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoști.

— Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băiețaș săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere și spaimă, și maică-mea era lângă mine. Ș-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog.

Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire.

— Care Haralambie? - întrebă el pe părintele Gherman.

— A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat și puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea.

— Cine-a fost, cum a fost și ce-a făcut? - întrebă cu ațâțare comisul Ioniță. Eu încă n-am auzit de el.

— Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ș-așa, prea cinstite comise Ioniță, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-și urască slujba la poarta Domniei și să intre în codru, cu tovarăși, cum era obicei pe-atunci... Ș-așa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el și cu strai înflorit, a prins a lovi curți boierești și sate ș-a lua mare dobândă. Ș-avea el codrii și drumurile lui, ș-anume fântâni și trecători, pe care le ținea sub putere. Și pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri și morți de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulți boieri și negustori, și norod, arătând răutățile și asupririle lui Haralambie. Și Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri și să prindă pe vrăjmași. Ș-au pornit poterile și s-au lovit cu hoții ș-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci și prin munți, în sălașul fiarelor... Ș-au ținut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit și s-a mâniat Domnia. Și-n ziua de Sântămăria mare, la 15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; și Vodă Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, ci numa-și pieptăna barba cu degetele și pufnea.

— Am auzit iar de răutățile hoților! - a prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la moșia noastră, ș-a răpit banii de la orândă și de la moară! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă și plânge norodul în toate părțile! Ce-ai făcut și ce-ai rânduit, cinstite vornice?

— înălțate Doamne! a grăit marele vornic de Țara-de-Sus; am împuns ca cu strămurarea pe toți ispravnicii, ș-au scos poteri, dar cu puțin folos.

— Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un folos!

— într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuși acuma avem știință de multe ascunzișuri, șleahuri și gazde ale răilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, - așa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic.

— Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toți s-au dovedit mișei!

— Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. Și braț și ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-bașa, care-i om cinstit și viteaz și arată mare scârbă pentru răutățile frățâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-bașa; și poruncește-i să supuie pe frate-său...

Vodă a stat ș-a cugetat, și și-a scărmănat barba, și se plimba de colo-colo.

— Așa este, vornice, a grăit el. Am știut de frăția asta, și m-am bucurat de credința lui tufeccibașa Gheorghie, dar n-am cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile mele!

îndată s-au izbit unul în altul aprozii ș-au năvălit la odăile neferilor, și tufecci-bașa Gheorghie s-

a înfățișat. Iar Vodă și-a pus barba-n piept și s-a încruntat la el.

— Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credință și cu dreptate. De aceea te-am miluit, și-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte și moșie în ținutul Ieșilor. Dar, precum știi, fratele tău Haralambie a umplut țara de plângere. Ș-.acuma a venit vremea să răspunzi pentru el. îți dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ți slujitori câți vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori

mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei! Tufecci-bașa Gheorghie na răspuns îndată. Când și-au ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz și, cât era de nalt și de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a grăit:

— Am înțeles, măria ta!

S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă și a ieșit. Și cum a ajuns la odăi a strigat la neferi ș-a ales cincizeci dintre ei. Și pe loc le-a rânduit arme, cai și ceas de pornire. Și noaptea au și fost pe drum, în locuri pustii. Ș-a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prădăciune, a și călcat pe urmele hoților. Și dintr-acel ceas s-a ținut de pașii lui Haralambie, ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Și 1-a mânat din culcuș în culcuș, zi și noapte fără hodină. Și-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni.

Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul de la ușă. Ș-a intrat, ud și cu obrazul supt și cu ochii spăriați, prietinul nostru. îl știam frumos și falnic. Și când venea uneori, sară, și se așeza pe laiță, își punea ușor mâna în creștetul meu și mă mângâia.

A zis repede și răgușit:

— Dă-mi să mănânc!

Maică-mea s-a înfricoșat. Și căuta tremurând blidele și mămăliga rece.

Din alte vorbe, am auzit pe acestea, și nu le voi uita până la moarte:

— Mă hăituiește frate-meu Gheorghie ca pe lup!

N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit pași afară și glasuri:

— Ieși, Haralambie, c-au înconjurat grădina și ne pierdem capetele!

L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele și s-a izbit în ușă. Maică-mea m-a luat de mână ș-am fost și noi îndată afară pe prispă. Și-n livadă am văzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt ori zece. Ș-atuncea am înțeles cine-i Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet și mă strângea lângă dânsa ș-am văzut că-i vreme de primejdie.

Băteau cânii în sat fără contenire. Și dintr-o dată au nălucit în margine călăreți împânziți. Ș-am auzit glasuri, și pe hudiți și-n dosul casei. Iar tovarășii lui Haralambie dintr-o dată s-au tras și s-au risipit de lângă el ș-au prins a lepăda armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustața neagră. Maicămea a suspinat:

— Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat amenințând cu hamgerul: — Dă-terob!

Haralambie a întins un pistol ș-a tras. Când 1-a lepădat ș-a prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-bașa 1-a pălit cu hamgerul și 1-a doborât. Maică-mea a țipat cu groază. Hoții s-au așternut la pământ și s-au supus. Neferii au năvălit din toate părțile. După năvală și zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ș-a ținut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele și scânteia bruma-n livadă. Și capul se uita cu ochi neclintiți la mine și-mi zâmbea cu mâhnire.

Tufecci-bașa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Și s-a înfățișat la Divan, și 1-a pus pe covor, pe năframă roșă, la picioarele lui Vodă. îngenunchind alături, a grăit cu lacrimi:

— Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă Ieși slobod la pământul meu și la liniște - căci am vărsat sângele părinților mei, care curge și-n vinele mele...

A fost jalnică vederea aceea ș-au plâns în divan Vodă și boierii. Iar tufecci-bașa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; și pentru durerea și ispășirea sa, și pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieși biserica la care mă duc să mă închin...

Iată pentru care pricină, cinstite comise Ioniță, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea râvnea cătră oameni. De-aceea cuget uneori că puține și triste au fost zilele mele...

Răzășul s-a arătat mirat de povestirea monahului ș-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea șia venit în fire și ne-a încredințat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat și mai înfricoșat.