Hanu Ancutei

Orb sărac

O babă ș-un moșneag ieșiră cătră lumină dinspre carăle lipscanului. Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puțin înălțat și părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana și glasurile de la focul nostru.

Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-1. Pare a-1 trage baba după dânsa c-o frânghioară; însă el pășește pe urma ei fără greș către mirosul fripturii și larma sfatului.

Baba purta broboadă de ștergar alb, catrință și sumăieș scurt. Orbul era și el îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară neagră și strai alb, iar cojocelul îl ținea numai pe umeri; și de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, cu clonțul spre pământ... Când se simți aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu câțiva pași cătră foc. El se opri și lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă.

Mulți dintre tovarășii mei nu-1 băgaseră încă în samă. Numai jupanul negustor de Lipsea, înțelegând despre ce-i vorba, începu a râde.

— Mătușă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moșneagul cel chior? Văd că se ține hojma de dumneata.

— Așa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune și subțire, însă fără răutate; de când am purces din Rădăuți, se ține de mine ca umbra, ca să-1 duc și să-1 lepăd la târgu Ieșilor. Acu dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalți, veți fi socotit poate altceva, ca oamenii, că mi-i soție ori frate; dar eu am uitat și de asemenea zburdăciuni, și de neamuri și nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat și eu într-adaos la căruțele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la sfânta cuvioasa

Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe racla ei un puișor de argint și să-i mărturisesc ce durere am. Iar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să se apropie și de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân viclean și nădăjduind că-i veți porunci să vă zică ceva din cimpoiul său. M-am stropșit la el să-și puie în cap cojocelul și să doarmă sub căruță, dar el nu vrea să înțeleagă.

Bătrânul zâmbea, ațintind spre foc ochii lui de albușuri coapte.

— Mie-mi plac tovărășiile vesele, vorbi el c-o voce blândă și joasă. îmi place și vinul nou, și friptura de pui în țiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Și să spun și eu câte știu din trecute vremi. Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viață, să-ntind mâna și să cerșesc pită de la creștini buni. Fiind așa voia lui Dumnezeu și având el grijă de mine ca și de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala.

Comisul Ioniță se întoarse spre orb; și după ce-1 privi îl întrebă cu mirare:

— Fiind un cerșetor nemernic precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?

— îmi place, stăpâne și frate, răspunse cu glasu-i prietenesc orbul.

— Și vinul îți place?

— Și vinul nou pe care-1 simțesc înțepându-mi nările.

— Dar istorisiri știi să spui?

— Știu, ca oricare om, de ce să nu știu?

— Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine și ca prietinul meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să știe în toată țara asta a Moldovei.

— La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne.

— Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă și mai minunată istorisire din câte s-au spus.

— S-o spui, stăpâne, și eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Și domniei tale jupâneasa crâșmăriță are să-ți aducă o oală nouă, pe care ai s-o umpli din proaspăt. Așa, având și ce mai trebuie pe lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Și după aceea, dacă vei binevoi, am să-ți zic un cântec din acest cimpoi ș-am să-ți cânt viers.

— Vrasăzică, nemernicule și orbule, nu știi numai să bei și să mănânci; știi să și cânți.

— Știu și asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Știu și altele.

— Așa? Și cimpoiul tău zice frumos?

— Zice, stăpânilor și fraților, parc-ar fi din piele omenească.

— Se poate; ș-ai să-mi cânți, căci așa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu-Ancuței. Noaptea târzie și cloșca cu pui grăbește spre crucea nopții. Aud niște cucoși de-a Ancuței bătând din aripi și cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-aș pofti mâni dimineață cu borș acru.

— Cucoșii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge șerpii și duhurile din preajmă.

O clipă sfatul nostru conteni, - ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi și trâmbițările cucoșilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei.

Ancuța puse oala nouă în mâna comisului.

— Frate Ioniță, zise căpitanul Isac, Ancuța îți dă dumnitale oală nouă și mie îmi zâmbește. Cată să nu fiu eu mai mulțămit decât dumneata.

Hangița râdea gâdilat.

— Atunci oala astălaltă, hotărî comisul, trebuie s-o dau orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui.

— Am să-ți cânt, stăpâne.

Baba, care adusese pe cerșetor, se arătă supărată fără pricină, când moșneagul păși cu manile întinse spre noi.

— Nu înțeleg de ce nevolnicii și calicii încurcă petrecerile oamenilor!

— Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea cerșetorul, căci supărarea-i de la Necuratul.

— Nu-ți sunt soră, se scutură baba, făcându-și gura pungă și întorcându-și capul de cătră el.

— Nu-mi ești soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i și eu n-o mai văd. Tânără-i și eu n-o mai simt. Adă-ți aminte, liță Salomie, de vremea când purtai la gât mărgăritar, fii bună ca atunci și nu te supăra pe mine.

Baba tăcu. Ancuța râdea.

— Cum? Știi și ce-i mărgăritarul? se miră comisul Ioniță.

— Știu, căci l-am văzut și eu odată lucind. Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găsește în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal și se deschid la lumina lunii. Și aceea în care cade o picătură de rouă se închide și intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naște mărgăritarul.

— Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înțelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturându-și barba pe deasupra oalei.

Cu toții ne mișcarăm, ca și cum am fi vrut să ne apropiem mai bine de foc. Orbul își răsuci trupu-ntr-o lăture și sorbi din oală. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi și zâmbi în noaptea-i prelungă. Puse oala la pământ și se așeză turcește lângă ea. Trase spre el pliscul cimpoiului și umflă cun răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, și el țipă o dată scurt, ca și cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ș-a da sunet de cântec vechi.

— Aista-i cântecul mioarei, grăi orbul întorcându-și spre noi zâmbetul. Dacă poftești altceva, stăpâne, îți pot zice pe urmă.

— Cântă! vorbi întărâtat și supărat ciobanul. Căpitanul Isac îl privi râzând subțire pe deasupra capetelor noastre.

Cimpoierul umflă mai tare foiul, apoi, călcând cu degete repezi pe găurile surlei, chemă un viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult. înălțând ochii morți spre stele, lăsă pliscul cimpoiului și cântă cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Și doi din ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânăr...

S-aude, s-aude De trei ciobănași;Departe, la munte, Goman gomănind, Gomăngomănaș Oile pornind...

Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simțeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost și nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul acesta al păstorilor. Și luam aminte la mioara care se tânguia și vorbea omenește cu stăpânul său despre moartea lui...

Mări s-au vorbit Umbrele când cresc Și s-au sfătuit Neguri se opresc în apus de soare, Pe munți și pe ape, Ca să mi te-omoare. Dorm oile toate...

Celelalte stihuri au rămas numai ca o pâclă în mine, cu totul nedeslușite. Iar printre ele tânguirea cimpoiului. Stăteam și ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o dihanie netrebnică, lângă picioarele orbului. El rupse cu dinți lacomi dintr-un picior de pui și înghiți hulpav, cu albușurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-și și oala de vin, rămase iarăși alinat, cu fața cătră noi.

Ciobanul cel prost și supărat de la Rarău, cum și monahul care se ducea la Sfântu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o rușine. Așa că pot vorbi și eu fără sfială de acea întâmplare, când am lepădat lacrimi pentru niște închipuiri.

— Dacă poftești, stăpâne, pot a-ți cânta și alte cântece mai frumoase, a vorbit cerșetorul.

— Dacă știi altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe-acesta? răsări cu glas de harțag domnia sa comisul Ioniță de la Drăgănești.

— Iată de ce, frații și stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am ieșit din sat de la noi ș-am pornit în lume. Și oploșindu-mă într-o iarnă pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă niște baci bătrâni la focuri care nu se mai stingeau niciodată. Și acei baci vechi din pustie m-au învățat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-1 uit niciodată și, de câte ori oi suna din cimpoi, să-1 zic mai întăi și mai întăi.

Iar după ce m-am despărțit de acei baci, aflați, stăpânii mei și frații mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar știa să cerșească tare frumos, cântând creștinilor spre a fi miluit. Avea meșteșug să pară că nu vede, și când eram noi singuri îl auzeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică și se închina cuviincios la sfintele icoane.

Și tot așa se închina și făcea cruce când, la o margine de sat din care ieșeam, se pregătea să fure o găină sau un miel. Și rugându-se cu credință și dreptate, Dumnezeu îl ajuta. Cu acel calic bătrân am trecut printre moscali și nimeni nu ne-a oprit — nici cei mari, nici cei mici, căci și-n acea țară a lor cerșetorii sunt oamenii lui Dumnezeu și n-au nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, prin târguri și sate, și pe la iarmaroace mari, și creștinii ne miluiau din belșug. Din ce strângeam, aveam de vândut la crâșmari jidovi, ori la muncitori sărmani. Iar Ierofei, tovarășul acela al meu, nu uita să cumpere din parale și-o lumânărică de ceară, ca s-o puie la icoane. Sfinții se bucură de dar, nu cunosc prețul lumânării și nici nu pot afla că ne-au mai rămas carboave. De altminteri Ierofei le ținea ascunse bine în chimir. Așa am mers noi până la târgul cel mare al Chiului, ș-acolo ne-am oprit o iarnă ș-am cheltuit acele carboave agonisite.

Cât am stat, am trăit tare bine și tare frumos în breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi și alții nu. Ș-am cunoscut acolo, ca la o școală, învățăminte pe care nu le știam, deprinzând cântări jalnice și meșteșugul breslei. Ș-apoi pierind Ierofei la o petrecere și la o bătaie într-o noapte, am fugit din Chiu ș-am umblat cu alți tovarăși prin lume, până la o apă mare unde am auzit limbă tătărască. Am trăit bine o vreme și-n tagma necredincioșilor, după aceea mi-a venit dor într-o primăvară să miros rășină de brad. Ș-am întors spatele cătră limbile păgâne și fața cătră țara Moldovei. Iar în toată această vreme, stăpânii mei și frații mei, eu am purtat cimpoiul cu mine ș-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut. De aceea ați auzit și dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi place, însă trebuie să-1 cânt. Și de poftiți, vă pot zice unul mai mândru și mai cu haz.

Pășind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la apa Moldovei și nu l-am mai aflat, căci se pustiise și-1 strămutaseră domnii și boierii. Trecuseră ani mulți; pieriți și morți au fost toți ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele și le-a dus ciolanele la vale prin scruntare și lunci. Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, care stătea și-n vremea copilăriei mele la drumul împărătesc. Acel han, mi-au spus creștinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoiești, se cheamă în zilele noastre Hanu-Ancuței și oameni care se duc la târgul leșului ori la Roman fac acolo popas mare.

Am venit la miroznă de brad ș-am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai știu câți ani vor fi fiind. Iar acuma, ajungând vremea să mă duc iar la Ieși, la Domnie, să mă închin și eu la moaștele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, înțeleg c-am făcut iar popas la acest han, carele se cheamă a Ancuței. Mulțămesc lui Dumnezeu c-am găsit cuvânt bun și milă.

Stăpânii mei și frații mei, pe când eram eu un prunc și vedeam satul nostru care nu mai este și țintirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem să ne închinăm eu și lița Salomia. Acea minune s-a făptuit în vremea veche, fiind o strămoașă a noastră aici trăitoare la acest han.

în acea vreme s-a fost ridicat asupra țării Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint și aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicală: că ce-i greu peste bordeie? - Birurile lui Duca-Vodă. - Umblau slujitori călări cu suliți și cu făclii. Luau vită, luau știubei, luau țol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau și viața.

A ieșit în țară hoția domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniță. Până ce-au nimerit niște sărmani necăjiți, într-o toamnă, la Ieși, la moaștele sfintei. Și l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi.

Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Și poporul fiind de față, în ziua de 14 ale lunii octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ș-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Și noroadele s-au spăimântat foarte.

în acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească și, bătând în geam cu gheara, a dat de știre lui Vodă să lese în lumea asta toate bogățiile strânse și să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere.

— A venit vremea, luminate Doamne, să-ți dai socotelile și să plătești ce-ai iscălit.

Căci el făcuse zdelcă și pusese iscălitură și pecete, - ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. DucaVodă a înghețat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ș-a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un

sat din jos. Iar acolo, o dată cu viscolul, l-au ajuns niște joimiri Ieși și l-au prins, prădându-1 de bani. Vestitorul nopții fiind de față, râdea, și 1-a dat pe mâna celor dușmani. L-au apucat de grumaz și l-au dus cu dânșii.

Găsind în calea lui omături și troiene, mergea foarte greu și i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunși, și i-a pus în palma unui ticălos de rând, pentru-o sanie cu oplene ș-o iapă albă. Și cu acea sanie proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ș-a cerut bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-1 cunoștea.

Și se tânguia că n-are:

— N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-1-ar temnița pământului și viermii iadului cei neadormiți!

El a tăcut, și-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leșesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăți și codri, a poticnit într-o râpă, ș-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ș-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în vremurile mai nouă.

Frații mei și stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiți și porunciți, eu pot să vă cânt altceva!

La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne așteptam, oricâți răzăși, negustori, cărăuși și oameni de rând ne aflam acolo.

Comisul Ioniță a strigat că poftește cântec. însă Ancuța cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. I-a zis:

— Am ascultat și de la mama întâmplarea asta. întoarce-te spre mine. Poate dumneata, uncheșule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume.

— Eu sunt, răspunse bătrânul. Așa mă cheamă.

Și zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi obrazul Ancuței.

Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ș-o sărută. După aceea, sub aceleași degete, puse pită și friptură. Săracul prinse iarăși a rupe lacom din carne, cu dinți de fier.

Parcă uitase unde-i și nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită decât a tuturora, clătinându-se ușor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată și moartă.