Hanu Ancutei

Cealaltă Ancuță

— Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în întunecimea înserării, meșterul Ienache coropcarul.

încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuși glasul lui ne-a deșteptat la viața acelui ceas. Și așteptând pe Ancuța, cu oale nouă și vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alții. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ș-am zădărât cu vreascuri focul ațipit în blănița-i de spuză. Când se răsuciră flăcări și ne văzurăm iarăși, fiorul de vânt stătu și se așeză peste noi și peste han o negură ușoară de toamnă.

— Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meșterul Ienache; și comisul Ioniță încuviință din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma trăiește o lume nouă și becisnică.

— Așa este! mormăi întărâtat răzășul de la Drăgănești.

— Și iernile pe-atunci erau mai tari, hotărî coropcarul, ap-ropiindu-și de foc luleaua de lut cu căpăcel de alamă. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; și eu acuma n-am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port așa între umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să știți dumneavoastră, căpitane Neculai și comise Ioniță, că și verile erau mai îmbelșugate. Și nici prin târguri nu erau atâția venetici cu dugheni nouă: și noi, coropcarii, eram îmbrățișați prin sate ca niște prieteni buni. Acuma trebuie să-mi plec grumazul mai tare și să-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai găsesc oameni care n-au văzut încă târgurile; și fetele înfloresc de bucurie când le deschid lădițele. Apoi era și altă credință-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim și se-ntorceau sfințiți...Chiar eu m-am învrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ș-acolo am văzut un schit pe clonț de stâncă și monahi cu dreaptă credință se suiau și se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, căci drum naveau. Iar la noi, în târg la Ieși, era așezată Domnia cu altfel de rânduială. Când ieșea Vodă de la Curtea Domnească jucând pe hărmasar negru și înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus și cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ți dădea un grăițar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea și să mă bucur altfel de viață. Hălăduiam fără grijă și eram cu chimirul bine căptușit. Iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc, la Baia, în Țara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Ieși mare bucluc.

Vă rog numai oleacă să îngăduiți până ce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun, căci atâta păcat am înaintea lui Dumnezeu, pe lângă altele. Și să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-1 înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pământuri și peste mări s-a milostivit și ne-a învățat să facem suvac. Ș-apoi să vă spun că, pe când mă aflam în uliță la Carvasara și mă tocmeam pentru marfă cu doi negustori armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu mare zvoană, o roată de arnăuți, având în mijloc pe-un om legat. Lume multă după dânșii, mai ales muieri și copii. Și ieșeau căței de sub gangurile și bolțile negustorilor, hămăiau și urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au bulucit barbă lângă barbă ș-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnăuții umblau toți cu hamgerele și cu șușane-lele gata, parcă s-ar fi temut ca omul legat să nu rupă funia și să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întru adevăr om nalt și voinic - subțire în mijloc, lat în spate. Avea mustăți bălai și ochii negri și se uita fudul în juru-i. Era îmbrăcat cu mintean și cu ciubote roșii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăș cuprins. Era cu capul gol și cu buzele sângerate sub mustăți.

Se afla între arnăuți unul Costea Căruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fală ș-a bătut iarăși pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am întrebat:

— Cine-i omu ista și cum îl cheamă, jupâne Coste?

— Aista-i un rău ș-un mișel, a răspuns slujitorul agiesc.

— Mă rog dumnitale, cum îl cheamă și ce vină are?

— îl cheamă Todiriță Catană, un răzăș nebun și nemernic din ținutul Vasluiului. Și fiind slujbaș la luminăția sa vornicul Bobeică, a avut așa neobrăzare, încât și-a ridicat ochii asupra luminăției sale. Și a cutezat să se-nțeleagă cu sora luminăției sale, duduca Varvara, - ș-au fugit astă-noapte. Dar luminăția sa oblicise ceva și pusese străji. Așa că l-au ajuns și l-au prins la Moara de Vânt. A fost muncă și bătălie. Pân-acolo n-a fost chip. Câți țigani și slujbași boierești îl ajungeau, pe toți îi stâlcea și-i dobora. Până ce nu l-au înconjurat arnăuții domnești cu hamgerele n-a fost chip să-1 supunem. Răcnea că el pentru duduca Varvara poate să-și deie și viața. Apoi l-am legat cum vedeți și l-am bătut peste fălci cum se cuvine - de are să-și stupească limba și măselele; ca să înțeleagă asemenea ticălos ce nu se cade să îndrăznească!

— Foarte bine i-ai făcut, jupâne Costea, - am zis eu, și împreună cu mine au încuviințat și toți ceilalți negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, mișelul acela, Todiriță Catană, și-a întors fruntea și s-a uitat drept și holbat spre noi. Era om frumos și îndrăzneț, după cât se vedea, și m-am cam înfricoșat de privirea lui. Pe urmă m-am gândit că tot au să-1 spânzure și mi-a trecut sfiala; ș-am râs către dânsul. După aceea am grăit spre slujbașul agiei:

— Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate să-ți dăruiască ș-o moșie luminăția să vornicul Bobeică. Fii bun și îngăduie o țâră și mai ține puțintel în loc pe răul acesta și pe arnăuți, ca să ne spui ce s-a făcut duduca Varvara, sora luminăției sale.

— Pe duduca Varvara o trimite boierul la mănăstire la Agapia, precum cere legea, ca să-și plângă acolo greșala tinereții. Chiar i-a și rânduit căruța și slujitorii. Iar pe acest fără de minte răzăș îl duc ca să-1 închid în turnul Goliei, ca să aștepte acolo porunca lui Vodă. Sfârșitul lui are să fie sub buzdugan, așa după cum înțelege orice om cu scaun la cap.

— Așa este, am zis eu cu încredințare. Și toți negustorii din uliță și-au închinat bărbile ș-au arătat că și ei tot asemenea dreaptă socotință au. Apoi după roata de arnăuți s-a luat mahalaua ca după o laie, cu colb și câini, cu muieri și prunci, — și Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăș. Așa l-au dus și l-au închis la Golia în turn, pe când eu mă clănțăneam cu armenii pentru marfă. Și sfârșind târgul și plătind aur cu zimți, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare și m-am dus acasă s-o așez în cutii: marfă delicată și subțire, mai mult pentru ochi și pentru inima părții femeiești. Am rânduit-o frumos, am pus cutie peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grijă alămurile cu care-s ferecate, după cum le vedeți și-n ziua de azi; și dormind un somn bun până ce-au cântat cucoșii straja a treia, m-am sculat, m-am pregătit, am luat coropca-n spate, și cu ciomagul și luleaua am pornit hai-hai, când se îngâna ziua cu noaptea. Ajungând în ulița Goliei, aud larmă cumplită. Și de la mănăstire țâșnesc pe poarta de fier călăreți cu părul vâlvoi.

— Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a întâmplat, lume dragă?

Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mână:

— Acu, băieți, trebuie să fi apucat pe la cișmeaua Păcurarului! Să nu-1 lăsați! Cum l-ajungeți, îl străpungeți și mi-1 aduceți mort.

— Jupâne Coste, a răspuns atunci un arnăut bătrân, cine poate să știe drumul pe care a apucat blăstămatul acela? Cât a fost legat, am avut stăpânire și putere asupra lui; dar acuma, dacă i-s slobode brațele și are în pumnul lui fier, ș-a încălecat cal, nu se găsește voinic care să-1 poată ajunge și să-1 poată răpune.

— Ce grăiești tu, moșnege? - a răcnit slujbașul agiei.

— Nu te supăra dumneata, căci grăiesc adevărat, jupâne Coste. Căci noi îl cunoaștem de mai multă vreme pentru alte isprăvi ale lui. Aista-i un zălud care a făcut slujbă și-n oastea nemțască, - și i-a spăriat și pe nemți. Și s-a oștit și-n războaie adevărate și are pe el crestături de gloanțe și de sabie. Calul fuge în goană și el stă în picioare în șa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul, și pe cine-1 pălește îl dă jos fără suflare. Știindu-1 așa, l-am cetluit bine, l-am lepădat pe dușumea și i-am pus proptea la ușă. Și numai nebun ca el a fost vrednic să roadă funia, s-o lege după aceea de-o gratie, să-și facă loc prin fereastră și să pogoare în lungul turnului. A sărit la strajă și i-a luat iataganul și pistoalele, - a găsit undeva un cal, s-a dus; - unde să-1 aflăm noi acuma, jupâne Coste, și ce-i putem face?

Ș-așa se frământa jupan Costea Căruntu și răcnea ca un leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în toate părțile călări pe păr. Văzând ca i-a urnit după fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, și numai pufnea, - parcă se-nădușa și nu-i mirosea bine. Avea un om al lui lângă el. I-a poruncit să-i aducă arme și cal înșeuat.

Atuncea am găsit și eu cu cale să m-apropii și să-ntreb cu mare uimire:

— Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut întâmpla asemenea faptă într-o cetățuie cu ziduri nalte și cu turn cum îi Golia. Pe lângă ziduri și turn, se mai află puști, lanțuri și oșteni. Și să scape așa cu ușurință un nevrednic ca acela, care a cutezat să rușineze o cinstită casă boierească!

— întreabă-mă, Ienache, și eu nu ți-oi putea răspunde, - a pufnit iar slujbașul. Acuma în mine au să bată toți și la mine are să se uite strâmb luminăția sa vornicul Bobeică. Acuma slujba mea și pricopseala mea au căzut jos. Să intru în sfânta mănăstire, să dau părintelui Nicanor un sorocovăț să-mi facă o slujbă pentru scăpare de năpaste, - nu mă rabdă vremea, căci m-ajung din urmă supărarea și harapnicul boieresc. Trebuie să mă repăd după hoț, dar iarăși trebuie să mă întorc, căci, după răsăritul soarelui am poruncă să pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o întovărășesc, cu alți slujitori, până la mănăstire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri și nu știu ce-oi face. Inima mea, bre Ienache, acuma-i ca un fier roș, pe nicovală: și trebuie să bată-n ea ciocanul.

— De ce te înfricoșezi dumneata, jupâne Coste? am cercai eu a-1 domoli. Pe ticălos 1-îți prinde; pe duducă îi duce-o la sfânta mănăstire; iar Domnia și boierul s-or liniști, - și pentru credința domniei tale, te-or milui după cuviință.

Grăind așa, - l-am lăsat încă fierbând lângă turnul Goliei, ș-am pornit la vale pe drumul Păcurarului, ca să nu m-apuce soarele în târg. Și nădăjduiam așa, în mine, că și de data asta tot stăpânirea are să biruiască pe cel viclean. La marginea târgului m-am întâlnit cu unii din oștenii Domniei, care se întorceau la pas pe cai asudați. Erau supărați și se uitau urât. Nu găsiseră și nu prinseseră nici un răzăș. Acuma mi se lumina mintea și-nțelegeam de ce-a mânat Costea Căruntu pe slujitori într-aceea parte, căci pe același drum avea a umbla și căruța duducăi Varvara, către mănăstire. Ș-un nebun, cum se vede că este Todiriță Catană, numaidecât trebuia să încerce a-i aține calea. Am priceput că de asta mai ales se temea jupan Costea.

Am mers așa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer soarele și mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o fântână și mi-am potolit setea. Ș-am stat așa sub arșiță, așteptând din zare un creștin drumeț, care să mă primească lângă el, în căruța cu fân. Ca și-n alte dați, Domnul Dumnezeu mi-a venit întru ajutor - și s-a arătat dintr-o zare un om cu căruța. S-a oprit la fântâna cu cumpănă ca sadape caii -și eu spunându-i o vorbă bună, el mi-a răspuns cu prietinie. Am pus lădițele bine, m-am așezat în fân alături, ș-am mers așa prin sate și prin locuri singuratice până la Târgu-Frumos. Acolo omul cu căruța a apucat în altă parte de lume, iar eu, cu lăzile-n spate, am intrat în pădure la Strunga șam mers la răcoare până ce-a asfințit soarele în Șiret și s-a arătat luna în urmă la răsărit.

Atuncea mi-am pus jos lădițele, la altă fântână, ș-am stat acolo până ce mi-a trimis Dumnezeu, de pe alt drum, altă căruță. Era o căruță ușoară, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit și ma întrebat:

— De unde vii, măi creștine?

— Tocmai de la târgul Ieșilor viu, gospodarule, și mare pomană ți-ai face dacă mi-ai scurta drumul, căci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, și nu fac nimănuia nici un rău.

— Dacă vii de la Ieși, suie lângă mine și te grăbește... a grăit omul acela.

Eu m-am suit lângă el și îndată am trecut Șiretul. Iar pe lângă podul de lemn juca luna în apă - și fulgera spre noi lumină. întorcându-mă spre om să-i mulțumesc și să-i spun cuvânt bun, am înțeles îndată că lângă mine-i Todiriță răzășul, și l-am cunoscut.

El a rânjit, sticlindu-și dinții; și m-am înfricoșat că mă cunoaște și el.

— Tu ești, zice, neguțătorul acela care a râs către mine, ieri, la Carvasarâ.

— Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut fața domniei tale. Nu te supăra, căci sunt om sărac și umilit.

— Tu ești oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt: și te păstorește lupul. Să știi că asta ești tu. — Bine, zic, asta sunt: numai nu te supăra pe mine.

El iarăși a râs. Apoi a fluierat ascuțit - și caii, înțelegând putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe șleah.

Catană răzășul se întoarce iar către mine.

— Ce se mai aude în târg la Ieși?

— Ce să s-audă? - zic. Știu că dacă nu ți-oi mărturisi adevărul, îmi răpun capul. Costea Căruntu de la agie trimite oștire multă după dumneata. Și el duce singur pe duduca Varvara la mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzișor.

— Asta-i bine, îngână răzășul.

— Asta este, zic eu iar, și să știi că el cunoaște că și dumneata trebuie să fi apucat tot pe acesta drum; și a luat cu sine tărie, de care trebuie să te temi, căci ești numai unul singur...

Răzășul râde iar.

— Ascultă, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu mă tem. Și tu ia aminte la cuvântul meu și din ce spun eu să nu ieși. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un loc care se cheamă Hanu-Ancuței. Acolo eu vreau să mă opresc și s-aștept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are să vie, el n-are să mă găsească și n-are să mă vadă, - dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ș-am să vă am sub ochiul meu. Ș-am s-ascult și vorbele pe care ai să le spui. El are să te întrebe și tu ai să-i răspunzi c-am apucat șleahul înainte către Timișești, ș-am fugit de el cu mare spaimă... Să-i spui ade vărul, că m-ai văzut și m-ai cunoscut, - însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni într-această viață și-n această lume.

La asemenea vorbe, eu am plecat capul ș-am răspuns cu supunere; mă gândesc că poate întradevăr nemernicului i-i frică de puterea Domniei. însă de puterea celor mari nimene nu poate scăpa.

Așa, cinstite căpitane Neculai și comise Ioniță, dorind eu pedeapsă celui rău și rânduială în țară, am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuței celei de-atunci. Era închis și se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană în porți, se deșteaptă câini răi, - s-aude înlăuntru glasul Ancuței. Răzășul strigă:

— Lele Ancuță, am venit la sfatul și prietinia dumitale. Eu sunt Todiriță Catană, și dacă nu-ți mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoști necazurile.

Pe loc Ancuța a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ș-a desprins clempușurile de fier. A deschis ușa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ș-a zis către Catană:

— Intră. Dumneata ești răzășul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iași despre isprăvile dumnitale.

Atunci Todiriță Catană s-a îndreptat din șale și s-a uitat la dânsa.

Ancuța de altădată era muiere frumoasă, ca și aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari și-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzășul s-a uitat lung la dânsa, apoi și-a lepădat pe-o laiță pistoalele și iataganul. S-a întors și i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuța a prins a râde.

— Stai, să pun lumina deoparte și să-nchid porțile, a grăit ea, și pe urmă spune ce ai de spus. Eu știu că nu ești un ora cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu ești înțelept, căci iubești o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am înțeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieși, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuții și neferii Domniei și te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ș-au să te taie.

— Lele Ancuță, a răspuns Todiriță Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viața / tinerețile mele. Află, lele Ancuță, că-n noaptea asta, - poate! peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porțile dumnitale, oștenii Domniei. Cu ei se află Costeaj

Căruntu, care m-a legat ieri și mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuță, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Și eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele.

Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuța înfricoșată. A clipit din ochi și și-a dus palmele la obraji. Ș-a răcnit subțire:

— Tu ești nebun, Todiriță Catană, așa cum spun și alți oameni!

Dar îndată după aceea s-a întors și s-a aplecat către el și 1-a întrebat cu grabă cum socoate el că și-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colț de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, - și mai ales Ancuța mi se părea mie că grăiește cu foc și cu patimă.

După ce-au isprăvit ei de grăit și de pus la cale, Todiriță Catană a venit împotriva mea, s-a oprit și s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea niște priviri pe care voiam să le lepăd din mine și nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înțeles așa că a făcut legământ cu moartea și de asemenea om trebuie să mă tem.

— Du-te; nu întârzia... i-a grăit Ancuța, când el își luă armele.

Și-a întins mâna pe umărul lui, apoi și-a tras-o iute înapoi. Catană, ca și cum l-ar fi întors brațul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât ș-a sărutat-o.

— Dacă se scoală soțul meu și te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra...

Pe urmă a rămas neclintită, lângă ușă, - ș-a ascultat cum grăiește răzășul cu caii, cum îi îndeamnă și cum pornește.

Vuietul căruței s-a depărtat și nu se mai auzea și ea tot stătea cu urechea ațintită.

Ședeam împovărat lângă lădițele mele și nu înțelegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veștile așa de grabnic de la Ieși în lume? Și cum se pot aduna și înțelege într-asemenea chip doi oameni străini? înalț privirile: văd că Ancuța s-a așezat pe o laiță: se uită înspre mine și făclia îi joacă în luminile ochilor; dar nu mă vede. Parcă tot ascultă și nu vede. Și așteptăm așa până ce sună zvoană pe șleah - și cu mare larmă de glasuri și pocnete de harapnic se oprește în bătătură alaiul cel mare de la Ieși. Și-ndată aud răcnetul lui jupan Costea Căruntu și hangița se scoală din locul ei, deschide ușa și saltă făclia deasupra capului. Pare apoi a-și aduce aminte și de mine și, plecând numai ușor fruntea, îmi suflă pe sub braț:

— Dumneata, meștere Ienache, știi ce ai de spus.

Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan Costea însă i-a înfruntat și i-a ocărât și i-a scos afară la cai și-n jurul căruței. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, grămădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră și mi s-a părut că tot plânge.

Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat și m-a cunoscut.

— Cum se poate, bre Ienache, zice - așa degrabă ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum veste despre mișelul pe care-1 căutăm.

— Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriță Catană pe care-1 cauți dumneata și l-am văzut...

— Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangița s-a întors către mine, ațintindu-mă.

— L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici.

— Da, încuviințez eu; a trecut pe aici ș-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timișești cu mare spaimă...

Am auzit larma slujitorilor de-afară și mi s-a părut că jupan Costea se bucură.

— De armele noastre nu poate să scape! a răcnit el cu tărie. Hangița zâmbește și grăiește cu blândeță:

— S-aude că și-ar fi găsit tovarăși alți răi și bezmetici și vor să prade marfa pe care o duceți dumneavoastră în căruță.

— Ce? Cum? - s-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-și lese căpățâna sub picioarele calului meu!

— Moldova vine mare după ploi, grăiește iarăși hangița, și vadul de la Timișești acuma e greu de trecut.

— Cum se poate? Și alt drum nu-i?

— Este drum prin Tupilați. Treceți pe pod umblător.

— Atunci oamenii mei grăbesc după el și-1 înfundă acolo, la Timișești, iar eu trec căruța cu marfă boierească pe podul umblător. Facem două trebi bune și mulțămim pe stăpânii noștri. Ne ferim astfel și de orice fel de întâmplare potrivnică... Și-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpânirii, lelea Ancuța m-a coborât cu dânsa în pivniță ș-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Și adăpându-se oamenii și făcând zarvă și prinzând mare curaj, au juruit pieirea mișelului fugar ș-au apucat-o pe șleah înainte. Iar jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilați. Lelea Ancuța i-a dus pe drum foarte scurt și m-a ținut toată vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. Și s-a înfățișat un moșneag cu pletele-n ochi și surd.

— Să ne duci de ceea parte! a răcnit Căruntu la el, arătându-i cu sabia celălalt mal.

— Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moșneagul cu groază. Da-i apa mare, măria voastră, și-i greu de trecut atâta norod, și cai și căruță, și fiind și la vreme de noapte...

— Nu-i nimica, moș Bara, îi țipă hangița la ureche. îi treci pe dumnealor pe rând. întâi pe cel mai mare și pe duduca din căruță. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalți. Eu nu m-amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Și nu s-a face decât după cum poruncești dumneata.

— Ține podul bine și bagă samă! s-a întors jupan Costea către moșneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăției sale vornicului Bobeică. Și dacă nu-ți faci bine datoria, să știi că unde-ți stă capul, au să steie picioarele!

Moșneagul și-a vârât între umeri capul și s-a tras către șăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât din căruță pe duduca Varvara, subțirică și plină de spaimă. Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuța, aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârțâi pe odgon și apa rupea și fărma în solzi lumina.

S-a lipit podul încet de celălalt mal ș-a rămas acolo neclintit și tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a simțit nici o mișcare. Numai pe Ancuța o vedeam că ascultă cu încordare, și-i sticlea luna în ochi. O priveam stând așa și așteptând, și de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. Nimenea n-a înțeles ce-a fost și ce s-a întâmplat, cu toate strigătele și chemările de mai pe urmă ale Ancuței ș-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilați ș-au adus iarăși la cestălalt mal podul. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică pe jupan Costea, strâns în funii până la sânge, cu căluș de rășină-n gură. Când l-am slobozit din funii și i-am dat afară călușul, a început a se prăvăli într-o parte și-ntr-alta tehui și și-a stupit în prund dinții de dinainte amestecați cu sânge închegat. Așa era de prăpădit, încât a trebuit să-1 culce oamenii lui în căruță, ca să-1 poată duce înapoi la agie. Așa, m-am mirat eu de asemenea întâmplare, și înțelegeam că lelea Ancuța, când se uita la lună, auzea ce se petrece la celălalt mal. Eu n-am știut ce-a fost și nici jupan Costea n-a spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiței, măcar că ea auzea.

Mai degrabă răul acela, Todiriță Catană, a stat acolo la pândă ș-a stropșit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuța am aflat târziu după aceea că acest mișel ar fi scăpat cu duduca Varvara în țara ungurească. Ș-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu știința ei. Am fost eu, căpitane Neculai și comise Ioniță, multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămății, care s-au petrecut în târg la Ieși și la apa Moldovei.