Hanu Ancutei

B a l a u r u l

— Frații mei! a început cu mare putere comisul Ioniță, și s-a desfășurat în picioare cât era de nalt și de uscat; adevăr mărturisesc în fața lui Dumnezeu că istorisirea cuvioșiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cușmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat și mai înfricoșat!

— S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu glasu-i repezit moș Leonte Zodierul. Sascultăm povestirea cinstitului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie și s-ascultăm. Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniță, să nu-ți uiți datoria și cuvântul. Noi, aici, de când țin eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei de demult, am luat obicei să întemeiem sfaturi și să ne îndeletnicim cu vin din Țara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniță, că nu se mai găsește alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa pivniță, - așa vin, - în alt loc nu se poate. Nici așa dulceață, așa voie-bună ș-asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aș sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor... Nu trebuie să;ți încrunți sprâncenele, jupâneasă Ancuță, căci eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat și ei în cartea de zodii, cum ți-am căutat și dumnitale. Foarte bine și foarte adevărat i-am spus, și socot că nici dumneata n-ai rămas nemulțămită.

— Ba am fost mulțămită, răspunse hangița râzând.

— Se-nțelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuță; căci eu în tașca asta de la șold am carte veche întru care se spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ți-am spus toate după rânduială: mai ales că porți după dumneata miros de busuioc și faci pe bătrâni să dorească anii tinereții.

— Asta-i foarte adevărat, întări răzășul de la Drăgănești; însă asta o puteam spune și eu, fără carte de zodii.

— Se poate, comise Ioniță, și te poftesc, nu-fi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea povești numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a învălit întru întristarea sa și tace. Ci eu nu știu, comise Ioniță, dacă ai să poți a ne arăta ceva mai înfricoșat. Vă spun drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simțit așa inima, ca potârnichea în căngile șoimului.

Hangița a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit:

— Când ai văzut întăi balaurul, moș Leonte!

— Da, încuviință bătrânul, când am văzut întăi balaurul. Toți ne-am întors pe dată către zodier, și s-a ridicat și părintele Gherman din barba sa.

— Ce vorbești de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniță, și s-a așezat la locul lui.

Care balaur? - Și ne privea încrucișat și nedumerit, parcă atunci căzuse între noi.

— Când am văzut întâi balaurul... grăi cu liniște moș Leonte. Eram așa, flăcău trecut de douăzeci de ani, și părintele meu mă învăța meșteșugul lui, căci și el a fost zodier și vraci care nu se mai afla pe lume. Și pe după Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta ziua buruienile și rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul.

Răzășul de la Drăgănești răsuflă prelung și aruncă o privire ca de dușman spre moș Leonte.

— Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat... mărturisi el și glasul parcă-i era slăbit și fără curaj. Spune repede, moș Leonte, căci avem vreme destulă.

— Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniță, am să povestesc - și mare dorință am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale...

Moș Leonte își potrivi cu coatele chimirul, își pipăi tașca, și se uită în juru-i ca să se încredințeze că oala cu vin i-i la îndămână. Era un țăran de la noi, de pe Moldova, ras și cu mustața albă, plin la obraz, voinic și c-oleacă de pântece. Și când grăia și râdea i se vedeau măselele ca niște bucăți de criță.

— Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinții-lungi... începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul.

— Apoi cum ți-aș spune eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilați, pe vremea aceea, un boier mare și fudul: îl chema Nastasă Bolomir. Era nalt șincruntat ș-avea pe piept o barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două ori, cu toată rânduială. Și luase întâia oară o fată de boier de la Bârlad, ș-aceea mult n-a putut suferi mâniile și asprimile lui și s-a întors bolnavă și plângând la părinții săi. Iar de-al doilea s-a însoțit cu văduva unui grec Negrupunte: frumoasă femeie ș-aceea, și bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa cununiile pe cap - și-ntr-o toamnă am văzut-o galbenă și ovilită, parc-o bătuse bruma; și s-a dus la doftori prin străinătăți, unde-a și murit. A rămas boierul nostru singur o vreme, și i se dusese numele că-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir moare văduvoi - dar nu-i pasă, căci are curtea plină de țigănci tinere... Așa trecând o vreme, numai ce s-aude că boierul sensoară iarăși. Cum se poate? Cu vreo văduvă de cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, care umblă cu ciubote de iuft și cu nagaică: numai așa femeie ar fi potriva lui... Când colo, ce vedem noi? S-a dus la Ieși și s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ș-a adus la Tupilați, în droșcă cu patru cai, o copilă ca de șaptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara curții, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Și era bălaie și râdea, parcă era soarele. Iar babele de la poartă și de pe lângă odăile slugilor au prins a o căina ș-a o plânge: că-i așa de puțintică și de frumoasă, - ș-are s-o răpuie și pe asta bărbosul. Iar Bolomir a luat-o așa, frumușel, de două degete de la mâna stângă ș-o purta ca pe un odor de mare preț pe treptele de piatră, așternute cu covor.

Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors către dânsul râzând, a clătinat din cap și parc-a vrut să-1 împungă cu niște cornițe; s-a desprins de el ș-a fugit singură înainte.

Era și tătuca de față. Și-a scuturat pletele și nu i-a plăcut o treabă ca asta.

Așteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că cucoana Irinuța nu-și pleacă fruntea. Ba-i ieșiseră două ruje în obraji, și râdea totdeauna arătând niște dinți mititei ca de șoricel.

Dar erau pesemne dinți ascuțiți, căci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut și mai tăcut.

Avea cucoana Irinuța gust să se plimbe până la Roman, ori să se repeadă până la Ieși, apoi numai un deget mișca ș-o vorbă îngâna și cuconu Nastasă își pleca barba și-i făcea pe voie.

Acu, nevasta grămăticului și cu cămărășița aflaseră nu știu de unde că drăcușorul boierului nu-i nici bogată și nici din cine știe ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a părintelui Mitropolit... Așa zâmbeau ele și făceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu înțelegeam nimica.

într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, și de Sântilie venise la oi și tata; și stăteam într-o colibă de frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Și de-acolo de la noi se zăreau gârlele și scruntarele și hanul acesta; la spate, departe, erau pădurile și munții până unde se vede ca o negură. Ce se mai întâmplase în sat, nu știam, și nici nu mă îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur și priveghind ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal și văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se și descălecând la coliba noastră, în singurătate.

— Noroc bun, băiete, - zise. Tu ești feciorul lui Ifrim zodierul?

— Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt.

— Unde-i tată-tu?

— Tătuca, - zic, - îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să vie la mâncare.

— Dă o fugă și-1 cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat așa de urât la mine ș-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am și apucat-o pe coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-1 cheamă așa de aprig boierul, a făcut: Hm! ș-a clătinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorbă. Când am ajuns la colibă, am găsit pe Bolo-mir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în șa și cu barba-n piept. Eu m-am dat în dosul frunzarului. Tătuca a pășit cu îndrăzneală înainte.

— Ce cauți aicea, bre Ifrime? grăiește boierul cu supărare. Eu umblu după tine în sat și tu sălășluiești în pustie?

— Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi trimes măria ta un cuvânt, aș fi lăsat tot și m-aș fi înfățișat la curte.

— Știu, grăiește boierul tot supărat; dar eu n-am când aștepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu știe, și poate nici tu nu știi ce amărăciune mare apasă sufletul meu.

— Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, și trece. — Nu trece. Vorbești ca proștii, pentru că nu știi.

— Ba știu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, dar trec ș-acestea...

Boierul s-a uitat la el încruntat: — Ce știi tu, bre Ifrime?

— Măria ta, zice tata, eu știu multe, că așa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci și pe obrazul omului.

— Atuncea știi tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un demon și că nu mai pot avea liniște?

— Știu, luminate stăpâne.

— Știi tu că mă chinuiește ca pe Domnul nostru Hristos? și-s ca un om însetat pe care-1 pedepsești legându-1 de colacul fântânii?

— Așa este, stăpâne, precum spui.

— Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugămintea; și pentru puțin lucru mi-am supus toată ființa mea ca un rob. Iar acuma, chiar în dimineața asta, cămărășița mi-a adus rușinoasă veste: că drumurile soției mele sunt pentru ocara mea și obrazul cuconașului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, poate l-ai și văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două ori sub cuvânt că are de vânzare niște cai albi din țara muscălească. El însă venea pentru altceva, și eu n-am înțeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am venit însă și la tine, ca să nu greșesc cumva. Tu ești un om care poți cunoaște adevărul și vreau să mi-1 cetești și mie...

Boierul nostru era așa de tublurat și așa de rătăcit, cum am văzut puțini oameni în viața mea. își rodea barba și n-avea astâmpăr. Iar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă și a ieșit în clipă cu tașca aceasta pe care o vedeți la șoldul meu. Și scoțând cartea, s-a așezat lângă foc pe scăunel, a îmbăiat degetul și a început a întoarce foile. Boierul aștepta în picioare lângă cal.

— Măria ta, în ce lună și-n ce zi ai văzut lumina lumii?

— M-a născut neneaca într-o marți, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie.

— Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând și-n alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta ești om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te Ieși în voia ei.

Și a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul nostru. Și cugeta că poate va putea să-1 domolească. Dar Bolomir își scutura barba cu mare nerăbdare:

— Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte și i-a răspuns astfel:

— Măria ta, casa nunții domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuța ai pus-o măria ta în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paști. Deci aceasta este însoțirea cea bună și adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunții este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui... Și mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii... Așadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, și trebuie să depărtezi de la inima măriei tale gândurile cele rele.

Boierul a stat puțin cugetând.

— Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu?

— Slăvite stăpâne, așa este precum spun.

— Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuța? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi.

— S-a dus, măria ta, căci așa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase și mânie...

— Se poate... a mormăit boierul ceva mai domolit. într-adevăr, altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită... Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta și altă dată. Deci-dară ce socoti tu că trebuie să fac?

— S-aștepți, măria ta, căci are să fie bine...

Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung și zâmbind, până ce nu 1-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins și mi-a poruncit să pun calul la căruță. Cuibărindu-ne amândoi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, - și am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta așteptând în prag Ancuța cea de altădată.

O întreabă tătuca repede, trăgând căruța lângă prag:

— Fină Ancuță, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuța de la Tupilați spre Roman?

— Trecut, cum nu, nănașule...

— Și înapoi așa-i că încă nu s-a întors?

— Nu; poate a trece mai cătră sară.

— Atuncea ai spus, fină Ancuță, cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

— Dar ce este?

— Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir - ș-acuma el își scutură barba, crâșcă și vrea să verse sănge.

— Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? - a țipat Ancuța pocnindu-și palmele. S-o omoare și pe asta, după ce a asuprit ș-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi, - încaltea las' să-i plătească una de-a noastră și pe astă lume...

Așa vorbind jupâneasa Ancuța cu părintele meu, amândoi s-au sfătuit s-ație drumul cucoanei și să-i deie știre să se păzească.

într-adevăr, cinstite comise și oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se-nvăluise la amiază în mare fierbințeală și-n aburi, și de pe munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins umbra asupra șleahului, iaca vedem venind de către Roman, în nouri de pulbere, caleașca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpușoi, pe lângă un colț de dumbravă, - și tătuca iese înainte în mijlocul drumului, și începe a face semne de primejdie cu brațele.

Țiganul de pe capră oprește. Atuncea de sub colb s-a arătat către tata un călăreț tânăr pe-un hărmăsăraș negru. Tata 1-a cunoscut numaidecât, după frumuseță și după îndrăzneala ochilor.

— Cucoane Alixăndrel, zise tata; întoarce-te, că-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe.

— Ce este, omule? - s-a auzit și glasul cuconiței; ș-am văzut-o plecându-se la scara trăsurii, cu gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu și mititel.

Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ș-a mânat pulberile pe miriște ca pe niște perdele. Și-ntr-același timp am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu barba-n două părți, cu slujitorii după el, răcnind cu mare glas.

Am rămas înlemniți, și eu am simțit pe mine cămeșă de gheață. Alixăndrel și-a opintit hărmăsărașul în două picioare ș-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuța a slobozit un țipet și s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe tata șau dat jos din șa pe feciorul vornicului Vuza.

— Mișele! răcnea cu strășnicie Bolomir cătră tătuca. Asta-i credința ta, ș-așa-ți este știința? Luați-1 și legați-1 și să-mi jupiți din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă pielea c-o crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Și tu, hoțule! Ești feciorul vornicului Vuza? - ești neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, și ție, și jupânesei, cum știu eu să plătesc... Măi! - sentoarse el către argați, apucați și desfundați căruța solomonarului și descălecați-i roatele de ciolane, și după ce-ți lăsa-o numa-n pinteni, să-i legați pe amândoi de dânsa, - c-așa vreau să-i duc numa-ntr-o goană la Ieși, până-n ogradă la sfânta Mitropolie!

Țiganii au și înșfăcat căruța ș-au prins s-o fărâme și s-o descalțe. Alți slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. Unii au început a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar spre cucoana Irinuța sa îndreptat, pufnind de mânie și gâfâind, însuși boierul, cu biciul plumbuit în mâna stângă. îi căzuse cușma din cap și vântu-i împrăștia și-i amesteca barba cu pletele.

Atunci a răsărit de sub cortelașul ei cuconița, sprintenă, subțire și mlădioasă ca o viperă. Și 1-a înfruntat c-un țipet și cu ochi plini de ură:

— Nu te-apropia de mine, urâtule și blăstămatule! Zvârlise cortelul și deodată îi crescuseră la mâni gheare agere cu care-și amenință soțul. Mi s-a părut că văd în părul ei și cornițele cu care voise odată să-1 împungă.

în același timp tatăl meu răcnea cu glas înalt sub cuțitul lui Pârlea țiganul:

— Cucoane Nastasă, are să te-ajungă mânia lui Dumnezeu! Când a răcnit astfel sub cuțit bătrânul, s-a făcut o clipă tăcere. A scăpărat ș-a trăsnit cu sunet mare în munte. Și deodată am văzut cerul îmbrăcat cu boltă joasă de nouri, și vântul veni de la asfințit c-o izbitură, închizând și detunând ușile hanului.

Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mișca și se apleca rotindu-se împotriva pământului; ș-un muget peste fire și nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; și toată lumea care se afla față, întorcând ochi holbați, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuțeală.

L-am văzut și eu și m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subțire ca un sul negru pipăia pământul, și trupul i se înălța în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Și mugind, venea cumpănindu-și coada; iar în răsuflările lui sorbea și juca în slavă clăi de fân, acoperișuri de case și copaci dezrădăcinați. Și de sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină și ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ș-ar fi prăvălit-o asupra noastră.

La vederea puterii lui, țiganii au căzut cu fețele la pământ. Ancuța s-a mistuit undeva într-o cotruță a hanului. Eu m-am repezit la tata să-1 dezleg, - ș-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruța cu roatele fără ciolane. Droșca cu caii învăluindu-se, a întors în loc ș-a apucat-o în goană spre Roman, având și pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealaltă pe boier, 1-a cuprins, 1-a sucit și 1-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, - pân'ce 1-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. Și cum s-a întâmplat asta, năvala de ape și piatră a stătut, și numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, - ș-am văzut-o cum se ducea către miazănoapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile.

Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, din sălașul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească, - însă el știa mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor. într-adevăr, de drăcușorul cel bălan nu s-a mai auzit nimic, și nimene nu 1-a mai văzut niciodată.