Hanu Ancutei

și cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb și ticălos, dar știe să spuie și să cânte, având dar de la Dumnezeu.

Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată și are mireasmă, nu te poți supăra pe cea care-i mohorâtă și fără miros, căci nu-i ea vinovată.

— Aceea-i bună de leac! se ascuți la mine lița Salomia.

— Precum spui, e bună de leac, și ai dreptate, mătușă Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meșteșuguri doftoricești. Asemenea ca și orbul, au spus alții, înainte de-a veni dumneata, niște istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine și n-am să le uit până la ceasul morții. Și mai ales așteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniță una cum nu socot c-a fost ș-a mai fi.

— Vorbești de răzășul cel uscat?

— De dânsul vorbesc, mătușă Salomie.

— Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu și l-am mai auzit și altă dată. într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulți. Tot așa, mă uit la toți, și pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; și mă-nduplec a crede c-or fi știind ș-or fi spunând întâmplări. însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toți? Eu, care l-am adus și l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; și el e la mare cinste!

Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă lița Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă niște mari pozne în viața lui. Să spuie acela, - să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniță, — așa ni s-a ședea mai bine ș-a fi mai frumos!

— Mătușă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbești dumneata și de care om?

— Uită-te și-1 cunoaște. Stă între călugăr și cioban.

— Acela-i moș Zaharia fântânarul, mătușă Salomie. Nu l-am auzit scoțând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ți plac orbii; dar iubești pesemne muții.

— Nu-i mut, nu te teme. îi place tare băutura și n-are când vorbi. Numai să-ți spuie ce i s-a întâmplat, ș-apoi să vezi!

— Ce i s-a întâmplat, mătușă Salomie?

— Ce i s-a întâmplat? se amestecă și răzășul, fără să știe despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat?

— Uite, omului aceluia, cinstite comise Ioniță, răspund eu; lui Zaharia fântânarul. îmi mărturisea mătușa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva.

— Unde?

— Să spuie el, comise, grăi lița Salomia, cu glasul deodată îndulcit. întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădica Zaharie! strigă ea ascuțit.

Fântânarul întoarse capu-i buhos și barba-i încâlcită.

— Hău! răcni el, ca din fundul fântânii.

— Bădica Zaharie, cinstiții oaspeți de-aici poftesc s-audă ce ți s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă.

— Aha! La Păstrăveni.

— Acolo, bădiță Zaharie, într-o poiană pe care-o știi dumneata.

— într-o poiană care-a fost și nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. îi zicea poiana lui Vlădica Sas.

— Auziți? vorbi lița Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzășul. îți foarte mulțămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ș-o plăcintă dintre acelea, - care-i mai molcuță, cinstite comise, căci nu mai am dinți ca de demult - și ca în vremea tinereții nu mai pot mușca. Bună plăcintă, n-am ce zice: așa le fac și eu. Acuma parcă tot aș îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas.

— Care întâmplare? întrebă iar, alene, fântânarul.

— întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte și ți-a poruncit să-i cauți apă în acea poiană.

— Așa-i, încuviință Zaharia. Mă cheamă și-mi poruncește: Să-mi găsești apă și să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească,

- și trebuie apă.

Zaharia fântânarul se opri.

— Ei? îl îndemnă comisul.

— Atâta-i.

— Cum atâta? scutură din cap lița Salomia... Vină-ți, bădica, în simțire și spune toate: cum ai mers cu dânsul la fața locului ș-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, - ș-ai ascultat semnele pe care le știi. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, - care niciodată nu dă greș, ș-ai așezat-o pe fața pământului și te-ai uitat la dânsa...

Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita și el, nu înțelegea

nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui Vlădica Sas.

Moș Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două bețișoare rotunde și îngemănate de lemn vechi și lustruit. încercă să descurce din jurul lor niște fire nevăzute, și sticli în bătaia focului un buburuz de argint.

— Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine știe cine a făcut-o și când a făcut-o. A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, ș-au aflat cu dânsa fântânile și izvoarele, cum am aflat și eu atuncea în poiană, față fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i.

— Ei, și pe urmă?

— Spune, omule, îl sili iar lița Salomia, cârnind spre el nasul și strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! cu talpa opincii:

— Aici, cucoane, dăm de apă.

— în acest loc?

— în acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârlețe și cazmale; poruncește la douăzeci de cărăuși s-aducă piatră și să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am nevoie fi țidulă la rateș pentru băutură; și pe urmă, în scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleștar, să-ți dau să bei din el lacrima pământului.

— Așa-i, încuviință Zaharia.

— Ei, și după aceea boierul zice: Așa să fie și să-mi zidești fântâna! Și se duce cu fântânarul la curte și strigă la grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana de gâscă, cere cerneală ș-o măsuță ș-o bucată de hârtie. Ș-a scris acea țâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a chemat pe slujbași și Ie-a poruncit la fiecare ce are de făcut, ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească fântânarului la zidărie, - și, închinându-se toți, s-au dat cu dosul îndărăt și s-au dus să împlinească poruncile.

— Așa-i, încuviință iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Țâst! - așa avea el obicei să facă, - și s-a uitat încruntat. Și ei s-au dus cu mare frică.

— S-au dus, urmă lița Salomia, ș-au adus de toate la locul hotărât și la vreme. Țiganii au început să sape cu hârlețele și să bată cu cazmalele; cărăușii aduceau și clădeau piatra pe pajiște și bădița Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de frunzar, și se uita la dânșii și tot gusta dintr-un ulcior.

— Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul.

— Așa este. Ș-a stat el așa în colibă și-n patul până ce-au dat afară robii, cu hârlețele, pământul negru, pe urmă au dat afară lutul, și pe urmă au ajuns la nisip și la prund. Și când au ajuns la humă, bădița Zaharia s-a sculat în picioare ș-a venit la marginea gropii. Zice: Măi țiganilor, dacă vi-i sete, mai răbdați o țâră, căci în curând dați de apă.

Așa a fost cum a spus el și cum arătase cumpăna.

Au dat, oameni buni, de apă ș-au mai săpat iarăși - ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripț. Ș-au săpat de-și lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Și întrebau: Mult mai avem, meștere Zaharie? căci d-acu răzbim pe celălalt tărâm. Săpați, măi, zice fântânarul, până ce v-oi spune eu: gata!

Ș-așa - într-o zi se scoală iar și poruncește: Gata! De-acu așezăm prag. Curățim frumos, punem sprijinitori bune și începem a zidi.

Așa au făcut. Și s-a coborât el cu zidarii în fântână ș-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul cu pahar de cleștar ș-a gustat apă, după hotărârea lui Zaharia.

— Așa-i! încuviință Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Țâst! bună apă, bre Zaharie! - într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu plăcere, căci mi-i mai cu priință.

— Ei, și pe urmă? întrebă comisul.

— Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână și pace bună!

— Stai, bădica Zaharie, că nu-i așa, urmă râzând lița Salomia, căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut și ce dumneata, și te-am lăudat. Așa că după aceea, sfârșindu-se treaba fântânii, a venit și de la Domnie un călăreț, vestind vânătoarea lui Vodă. Și venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar pe toți la porunca sa și le-a hotărât să grijească locul în poiană și să dureze colibe pentru popasul vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfățișeze apă rece în ulcior, și din ulcior să i-o toarne în pahar, - ș-alăturea să steie un țigan cu chiseaua cu dulceți și cu linguriță de argint pe tabla.

Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu mare alai.

— Vodă Calimah... observă fântânarul. Avea o barbă ia așa de mare... Și-ntruna și-o pieptăna cu degetele.

— Și venind Vodă cu mare alai, i-a ieșit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale și cu fata, căci avea o fată subțirică și frumoasă. S-au închinat și au sărutat mâna lui Vodă. Iar fata suspina și plângea.

— Ce este? a întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină această copilă?

De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Și s-a încruntat urât la copilă, zbârlindu-și sprâncenele. Iar fata aceea...

— Aglăița... întregi Zaharia.

— Iar fata aceea Aglăița n-avea altă ceva, decât o dragoste a tinereților ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind Ilieș Ursachi mazâl, boierul se răstise la el și-i strigase: Țâst! să lipsești din ochii mei, mișele, căci ai sucit capul fetei! - Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ș-a încleștat-o de braț ș-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea rușine.

întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu obraz deschis și vesel. Și pe loc, chemând pădurarii, i-a pus să numere de față cu Vodă ce căprioare și mistreți au în desimile și râpile de dânșii știute.

După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca să se scoale de dimineață. Și într-adevăr Vodă a fost cel mai dintăi pe cal - și cuconu Dimachi, alăturea de el,, rânduia pușcași și hăitași. Au pornit la pădure; au întins i volocul de oameni ș-au bătut râpi și sihle, chiuind și sunând din cornuri.

Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna lui.

— Așa este! încuviință fântânarul.

— Și-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple și umbla bezmetică printre copaci.

— Sărut mâna, duducă Aglăiță, zice Zaharia. Dar de ce suspini și plângi mata așa, ca după mort?

— Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morții? Mam pus în genunchi la icoana Maicii Domnului ș-am rugat-o să facă o minune să se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea și nu pot spune nimic, de toți simțindu-mă părăsită, chiar și de maica mea, - am hotărât în cugetul meu și-n inima mea că altfel nu pot face decât să-mi răpun viața. Eu, Zaharie, fără Ilieș Ursachi nu pot trăi. Așa că mă duc să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai să-i poți da ș-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca așa ș-așa. Fata boierului s-a zvârlit în fântână.

— Ș-ai să săvârșești mata, duducă Aglăiță, o faptă ca aceasta?

— Am să săvârșesc, Zaharie, zice fata. întăi și-ntăi eu am trimis răspuns, prin țiganca mea, lui Ilieș să vie aici, ca să petrecem acest din urmă ceas, ca niște ibovnici fără grijă. Pe urmă eu mă dau în fântână.

— Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiță. îl știu flăcău vrednic. Mai bine te fură și te duce cu el.

— Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie... a răspuns fata râzând.

— Să nu te dai, duducuță! Mai bine să ai credință în mine. Și după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniți la mine la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este rânduită Domniei. Când se face popas la amiază, toată vânătoarea domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfățișez lui Vodă ulciorul și paharul. Țiganul îi dă pe tabla chiseaua de dulceți și lingura. După ce Vodă face: ha-ha! și zice: bună apă! aferim! - eu mă dau la o parte și el intră în colibă. Acolo vă găsește pe dumneavoastră îngenunchiați, cu capetele plecate, plângând și cerând iertăciune... Atuncea măria sa vă ia de mână și vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete și strigă să vie boierul să-și primească în brațe copiii.

Eu socot, duduită, c-așa-i bine, și altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate să sentâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face!

Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit decât toți de o întâmplare ca aceea. Contenindu-și râsul, își lungi gâtul și-și înălță capul, cu ochii holbați, ca să afle ce-a mai fost. El știa, dar altfel era povestea spusă de gură străină.

— Hm! mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le face.

— N-au avut ce le face, urmă lița Salomia și mai îndrăzni să apuce, cu cleștele a două degete, încă o plăcintă cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au ațintit urechea ca și dihăniile, la chiotele gonașilor și la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras către fântână și Zaharia i-a dosit în colibă. Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat dulceți de cireșe amare ș-a băut paharul de apă - a făcut: ha-ha! și și-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors către curteni și către norodul care era în poiană, căutând parcă ceva.

— Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza?

— Aici-s, măria ta.

— Aș vrea să știu de ce ești mâhnit dumneata, boierule, și nu-ți afli astâmpăr. Mare plăcere aș avea, credinciosule al meu, ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe copila domniei tale... cum o cheamă?

— Aglăița, măria ta.

...Pe copila domniei tale Aglăița, dregând vin vechi Domnului său, în cupă de argint.

Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise și lui veste de la cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinților, ca să-și facă o samă.

— Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânătoarea așteaptă...

— Aș dori să știu unde-i copila domniei tale în acest ceas...a zâmbit Vodă.

Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care ați văzut-o și, potrivind-o între degete, a ținut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înțelegea ce este. Nici boierul nu știa ce răspuns să deie Domnului său.

— Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Vodă, țuguindu-și buzele și privind din înălțime.

— Da, măria ta.

— Ei, și ce poftește?

— Nu știu, măria ta.

Vodă s-a posomorât cătră Zaharia: — Ce ți-i voia, măi?

Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis ușa colibei Domnului. Și Vodă a văzut pe tineri îngenunchiați și cu capetele plecate.

Nimenea n-a înțeles cum s-a făcut asta și s-a mirat mai ales Vodă de înțelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria sa și cu Doamna au fost nănași, în târg la Ieși, acelor tineri. împăcându-se toți, s-au veselit și, din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă. Și purcedând la scaunul Domniei, au jucat întăi o toană aici, la hanu Ancuței.

— Hm! făcu Zaharia clătinând din cap și închizând gura; așa este!

— V-am spus eu, sfârși baba, că acest fântânar a văzut și știe lucruri mai presus decât alții.

— într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviință domnia sa comisul Ioniță de la Drăgănești. Deși alții știu și mai frumoase și mai minunate, - n-am ce zice. Aicea are el dreptate.

Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită și legănându-se ușor. Era un ceas târziu, și cloșca cu pui trecuse de crucea nopții. Focul se stingea. Cei mai mulți dintre oamenii de față închinau cătră pământ oalele de lut și, de trudă și somn, le asfințeau ochii.

Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzășului. Așa fel a țipat - spăriat și ascuțit - încât am răsărit din locul meu, de groază.

Lița Salomia, rânjind, șopti încet:

— Să știți că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopții și mai ales pe ale lui. Și calul 1-a adulmecat, dând strigăt.

îl simțise și hanul, - căci se înfiora lung. O ușă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră și,

cu toții privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile.

Lița Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! și-și făcu cruce. în sfârșit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Și demonul trecu în pustietățile apelor și codrilor, căci nu l-am mai simțit. Am rămas însă după aceea loviți ca de o grea muncă și abia ne puteam mișca, umblând după cotloane ferite și locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți fi răsuciți. Și comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat cu desăvârșire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.