Hanu Ancutei
Aa
Negustor L i p s c a n
În sfârșit, venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis Ioniță de la Drăgănești; dar, prin negura serii, s-auziră strigăte și zarvă pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarserăm cu toții capetele într-o singură parte. Și cel dintâi, punând ulcica jos, se sculă în picioare chiar comisul.
— Ce să fie? ne întrebă el cu ascuțită nedumerire.
Noi nu știam ce putea să fie și nu găsirăm vorbe de răspuns.
Comisul făcu doi pași spre drum. Atunci se arătă din odaia ei Ancuța, cu fanarul cel mare. îl ținea la înălțimea pieptului și lumina îi rumenea obrazul. în această lucire trandafirie ochii îi păreau mai mari și mai negri. Coborî cele două trepte, grăbi spre șleah: noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră.
— Trebuie să fie niște cărăuși, prietene Ioniță, își dădu părerea căpitanul Isac. Când te-i întoarce la locul dumnitale, să bagi de samă să nu-ți răstorni vinul, care-i lucru bun, măcar că nu-i scump.
— Cărăuși trebuie să fie, încuviință răzășul.
într-adevăr, erau cărăuși. Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! Și lumina fanarului, fulgerând asupra întunericului, descoperi dintr-o dată cară cu coviltir răsărite ca din pământ.
Oamenii în alb se mișcau, apărând și pierind. Cineva rosti cu voie-bună:
— Bună vremea, jupâneasă Ancuță. — Bine-ați venit, răspunse hangița.
în glasul ei era un cântec dulce pe care i-1 cunoșteam. Ridicând cu amândouă manile fanarul deasupra capului, aplecă fruntea ca să-și deosebească mai bine oaspeții. Atunci apăru; în lucirea făcliei de seu, mișcându-se spre gazdă, un bărbat bărbos cu căciulă și cu giubea. Barba-i era astâmpărată și rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini și bogați de creștin bine hrănit.
— Eu socot că-i un negustor, hotărî căpitanul Neculai Isac.
Hangița își cunoscu mușteriul și glasul ei crescu și scăzu desmierdări:
— Chiar domnia ta ești, jupâne Dămian? Atuncea mai ales ești binevenit și te poftesc sub acoperișul nostru. Poruncește cărăușilor să tragă peste podeț și să bage de samă să nu prăvale. Să intre sub șandrama, unde știi că putem închide porțile ca la cetate, și n-ai nici o grijă, chiar dacă ai avea aur în boccele.
— N-am aur, dragă jupâneasă Ancuță, se apără negustorul râzând.
31
— Știu, jupâne Dămian: trebuie să ai lucru mai scump; de-aceea să fii fără grijă. Pe lângă porți, pe care le cunoști, avem în popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul nou. Am tăiat pui grași șam scos din cuptor azi pâine proaspătă. Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales știindu-te că ești un om căruia îi plac tovărășiile.
Răzășul Ioniță se amestecă, ridicând glasul:
— Apoi dacă-i asemenea om dumnealui, noi cu mare plăcere îi găsim loc între noi și-1 poftim cu dragoste la focul nostru.
— Domnia sa-i comisul Ioniță de la Drăgănești, hurui Ancuța ca o hulubiță.
Iar negustorul se ploconi spre comis și spre umbrele de la foc.
— Pentru mine are să fie mare cinste, grăi el, și vă rog să mă socotiți ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai întăi însă cată să-mi pun în rânduială marfa, să văd de hrana vitelor ș-a oamenilor; și după aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine să guste după mâncare un pahar de vin nou. Căci după cum și la carte scrie, vinul îndulcește inima omului folosește mădularelor lui.
Comisul se întoarse la focul nostru și ne zise cu bunăcredință:
— Mie-mi place negustorul acesta.
— Ai dreptate, cinstite comise, încuviință moș Leonte. Omul l-care vorbește și râde în cea dintăi clipă când te-a văzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunziș, și mai ales, dacă Dumnezeu 1-a lăsat să se nască în zodia Leului și sub stăpânirea planetei Soarelui, apoi nu va găsi împotrivire nici ca să dobândească avere, nici să se bucure de cinste la cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice și spornice; și măcar că va umbla semeț și va scârțâi din picioare, se va arăta pururea blajin și prietinie...
— Să-1 întrebăm atuncea, moș Leonte, în ce zodie s-a născut hotărî cu veselie comisul.
— Dacă-i voia domniei tale astfel, să-1 întrebăm, eu nu mă-mpotrivesc... se-nvoi zodierul.
Carăle și cărăușii treceau podețul prin lucirea fanarului Ancuței. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarță, mari și grele, sunând plin. Țăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Și bicele de cânepă plesneau ușor. Trecură și se mistuiră sub șandramaua neagră a hanului. O vreme mai auzirăm glasuri amestecate, jugurile căzând unul după altul, apoi viersul subțire și vesel al hangiței. După aceea veni spre noi negustorul, legănându-se, mare și gros, în antereu-i larg și cu încălțările scării.
— Vă poftesc la toți sară bună și bine v-am găsit... zise el.
— Mulțămim domniei tale, îi răspunse comisul. Te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian...
— Mă cheamă Dămian Cristișor, întregi negustorul, și am dugheană la Ieși, în ulița mare.
— Tare bine. Așa că te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian, să șezi aicea lângă mine, pe butuc; și la lumina focului să ne uităm noi la domnia ta și domnia ta la noi, ca să ne cunoaștem mai bine. Acest prietin al meu bătrân și înțelept, moș Leonte zodierul, spune, cinstite jupâne Dămian, că te-ai fi născut în zodia Leului și noi am fi prea doritori să știm dacă-i adevărat.
Negustorul clipi din ochi, ca și cum îl săgeta lucirea focului, și se uită în juru-i cu îndoială.
— într-adevăr, așa este, mărturisi el. Ziua nașterii mele a vrut Dumnezeu să fie 18 iulie.
— Și ești bun să ne mai spui domnia ta, dacă anul întru care te-ai născut a fost sub stăpânirea soarelui?
— Nu pot s-ascund, așa este, îngână uimindu-se cinstitul negustor; m-am născut în anul mântuirii 1814. Cum și de unde ați putut afla toate acestea?
— Ai cuvânt să te miri, prietine, zâmbi comisul, precum și noi mai tare ne mirăm; căci fără să te cunoască, și numai umbra văzându-ți-o, moș Leonte a putut arăta adevărul. Și ne-a spus un lucru și mai mare: că ai să vii cătră noi scârțâind din încălțări, ceea ce mai întâi și mai întâi s-a dovedit.
Văzându-ne pe toți cu ochi crescuți și cu sprâncenele înălțate, moș Leonte s-a sculat de la locul său cu ulcica în mână.
— Cinstite comise, a zis el cu tărie; și dumneata, jupâne Dămiene, dacă v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu și cartea pe care o am în tașcă mă luminează întru toate câte le spun, atunci mirarea domniilor voastre față de mine trebuie să fie mai mică. Căci pentru Dumnezeu și pentru cartea aceasta înțeleaptă nimic nu poate fi ascuns... Eu, ca om, puteam greși. Cartea mea nu greșește. Și spunând cartea care-i înfățișarea omului născut sub cutare semn și cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea înfățișare în care zodie și sub care planetă 1-a născut maica sa. Mai pot spune și altele, deschizând cartea: despre căsnicie, despre avere și cinste, despre sănătate și anii vieții, dar știința mea nu poate pătrunde pretutindeni. Și dac-aș putea să-ți spun, cinstite jupâne Dă-mian, că are să-ți placă vinul și tovărășia noastră, nu știu dacă, întrebându-mă dumneata, aș fi în stare a-ți răspunde că vii de la Liov ori de la Lipsea, cu marfă din țara nemțască.
— Aduc marfă de la Lipsea... mărturisi cu supunere negustorul.
— Atunci îi bine. Să fii sănătos și să-ți deie Dumnezeu-sfântul câștig. Și să bei cu noi ulcica de vin până la fund.
Punându-și deoparte uimirea, jupan Dămian Cristișor închină ulcica și se arătă vesel și prietinos cătră noi toți. Primi apoi de la Ancuța un pui fript în talger de lut și pită proaspătă. Și n-a trebuit să
treacă vreme multă ca să cunoaștem, în acel negustor drumeț, bun tovarăș și prietin la treaba întru care ne găseam.
Când s-a potolit sub șopron orice mișcare și cărăușii învăliți în cojoace se culcară între roți sub cară, negustorul, ca și cum ar fi grămădit grija în buzunările afunde ale giubelei, păru în toată floarea veseliei lui și închină altă ulcică proaspătă căpitanului Neculai. Mai ales către mazâlul de la Bălăbănești părea el a simți mai multă dragoste.
— Dacă dorești, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ți cum mi-au fost petrecerile mele prin țări străine. Fiind de Cel Sus rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, acuma câțiva ani am ajuns cu bine la o stare mulțămitoare și la puțină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea să mă ridic și mai sus cu puterile mele, precum au făcut alți negustori bătrâni, m-am hotărât și eu să mă duc la Lipse. Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând marfă de la negustori nemți și jidovi. Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. Ș-așa am încercat, acu doi ani, un drum până la Liov. Și umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest-an să merg mai departe: la Lipsea. Așa că de Sântămăria cea mare m-am sculat ș-am dus patru lumânări frumoase de ceară curată sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. Ș-am pus pe părintele Mardare să-mi citească pentru drum, pentru primejdii, pentru boale. Ș-am șezut și eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Și îmbrățișând pe Grigoriță, fratele meu mezin, și lăsându-1 în dugheană, m-am suit în căruță ș-am apucat drumul Hușilor. Apoi de la Huși am trecut Prutul și mi-am arătat la stăpânirea rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne și înțelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci sute de batali: frumoasă și bună marfă. Am plătit câte-o rublă bucata. Și-ndată, fără întârziere, având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fără necaz granița la nemți ș-am dat la Cernăuți. De-acolo la Liov. Și-n Liov am pus marfa noastră în tren și-n puține zile am ajuns la Ștrațburg ș-am vândut bătălii c-un galbăn bucata - și i-au luat alți negustori, să-i ducă la un târg care se cheamă Pariz.
— Pe jos ori cu trenu? întrebă căpitanul Isac.
— Cu trenu, cinstite căpitane. Prin acele țări, la Neamț și la Franțuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici și mâne cine știe unde.
— Cum cu trenu? întrebă cineva cu glas gros și supărat.
Mă întorsei și văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Rarău. Adevărat este că și eu și ceilalți doream prea mult să cunoaștem ce fel de mașinărie e aceea despre care vorbește nrgustorul. Numai comisul și căpitanul Isac păreau a ști despre ce-i vorba. Totuși nu se împotriveau să asculte lămurirea pe o așteptam noi.
— Nu știi ce-i trenu? întrebă râzând jupan Dămian.
— Știm, rosti moale comisul.
— Eu nu știu! icni îndărătnic ciobanul. Cine știe ce ticăloșie nemțască a mai fi!
— Adevărată ticăloșie și drăcie... râse cu voie-bună negustorul. Sunt un fel de căsuțe pe roate, și roatele acestor căsuțe îmbucă pe șine de fier. Ș-așa, pe șinele acelea de fier, le trage cu ușurință o mașină, care fluieră și pufnește de-a mirare; și umblă singură cu foc.
— Fără cai? întrebă Moș Leonte.
— Fără.
— Asta n-oi mai crede-o eu! mormăi ciobanul. Iar moș Leonte își făcu cruce.
— De ce să nu credeți? se amestecă împăciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta și trebuie să credem. De văzut însă n-am văzut.
— Ba eu am văzut, cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. Mașina umblă singură cu foc și trage după dânsa toate căsuțele. Apoi în acele căsuțe sunt ori oameni, ori mărfuri. Și bătălii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuțe. Și merg poarte bine, fără scuturătură și fără necaz; numaicât e-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alții tare, ca surzii.
— Hm! mormăi ciobanul. Ș-ai umblat dumneata în căruța aceea cu foc?
— Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut și alte lucruri mai de mirare?
— Care lucruri mai de mirare?
— Apoi să vedeți. Pe-acolo, prin țara nemțască, târgurile-s toate alcătuite din case cu câte patru și cinci rânduri.
— Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta și n-am vrut să cred.
— Apoi de ce să nu crezi, dac-așa-i acolo? Da' eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta.
C-am văzut uliți dintr-o singură bucată de piatră...
Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe.
— Da. Ș-apoi ies nemții, boieri și cucoane, și se plimbă pe marginea uliții. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toți au ceasornic. Nu numai boierii, ci și lucrătorii mai săraci.
— De ceasornice nu mă mir... întrerupse moș Leonte; dar femeile cu pălării, drept să-ți spun, mie nu-mi plac.
— Ei, ce să-i faci? îl mângâie comisul. Așa-s pe-acolo năravurile oamenilor. Și ce-ai mai văzut, cinstite jupâne Dămian?
— Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, acolo la Lipsea. Mare iarmaroc cât lumea asta, și comedii, și muzici, și nemțăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. Căci e-un fel de leșie amară.
— Așa? se veseli comisul. Și ei nu știu ce-i vinul?
— Or fi știind; dar eu vin ca la noi n-am văzut și i-am dus dorul.
— Așa? Și de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit și de mâță, și de broască, și de guzgan.
Ciobanul stupi cu putere într-o parte și se șterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei.
— Nu m-am ferit așa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom și carne fiartă de porc ori de vacă.
— Carne fiartă? se mira căpitanul Isac.
— Da, carne fiartă. Și bere de-aceea de care vă spun.
— Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în țiglă n-ai văzut?
— Nu prea.
— Nici miel fript tâlhărește și tăvălit în mojdei?
— Asta nu.
— Nici sarmale?
— Nici sarmale, nici borș. Nici crap la proțap.
— Doamne ferește și apără! se cruci moș Leonte.
— Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor și noi cu țara Moldovei.
Fiind prea veseli cu toții de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele cătră giubeaua, cătră barba și cătră obrazul bucălat al lui jupan Dămian Cristișor. Ș-am răcnit cu mare larmă, felurit, fiecare-n legea lui.
— Altfel nemții aceia au și lucruri bune, urmă a tâlcui cu îngăduință negustorul. Mai întâi și mai întâi la dânșii învățătura-i la mare cinste.
— Iaca asta nu-i rău, întări comisul.
— în tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniță, în tot târgu, în tot satu - școală și profesori. Și toată lumea la carte.
— Atunci oile cine le păzește? mârâi ciobanul; iar noi iarăși ne-am veselit.
— Toată lumea la carte, și băieți și fete. Comisul se încruntă:
— Cum și fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânșii.
Noi cu toții am fost, se-nțelege, de părerea comisului. Și iar am strigat, ca să s-audă până-n țara nemțască.
Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ș-a așteptat să ne liniștim.
Iar după ce ne-am liniștit, a urmat:
— Și mai au acei nemți, cinstite căpitane, lucru bun rânduială și legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moșioară cu împăratul. Și dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului.
— Asta eu iar n-oi crede-o ca și căruța cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul.
— Ba eu cred și-mi place și asta, i-a întors răspuns răzășul.
— Așa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni și văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflăndu-i iritici. însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos.
— Atunci cum îs iritici?
— îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite.
— Apoi atunci tot iritici-s și n-am ce le face! se învoi comisul. Și părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemților, l-am lăsat pe negustor să-și isprăvească istorisirea călătoriei lui.
— Ș-am umblat, zise el, la nemți pe drumuri și-n târguri și nime nu mi-a făcut nici o sminteală, nici om de rând, nici slujbaș împărătesc. Și mi-am adus cu căruța aceea de foc, cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. Iar la Liov am încărcat-o în șarabane nemțești. Și la Suceava am schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Și la Cornu-Luncii am intrat în țara Moldovei, cu bucurie. Și dând vamă cătră Domnie, vameșii m-au întrebat dacă nu le-am adus și lor câte-un dar de la iriticii și ticăloșii aceia de nemți. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei ș-am scos pentru doi vameși câte-un baider roș. Căci din vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să trec; ș-am umblat cu liniște până-n drept cu Boroaia. Ci acolo a ieșit din lunca Moldovei un călăreț, frumos și voinic om, și mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înțeles că, dacă nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Și, stând și așteptându-1, s-a apropiat de carăle mele și m-a întrebat cine sunt și de unde vin și ce fel de marfă duc. I-am spus toate, ca unui județ. Și l-am întrebat și eu cine-i. Mi-a răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoț și slujesc la acest drum mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale.
— Om bun, îi zic eu, să-ți dau marfă, căci alți bani n-am. Ce-am mai avut am dat cărăușilor și până la locul meu mai am două zile de drum.
— Așa? Atunci să-mi spui ce marfă ai.
— Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsea din țara nemțască. Tot felul de horbote, și mărgele, și cercei, și pânzeturi pentru nevoile femeiești.
— Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfă? zise hoțul. N-ai găsit la acei păcătoși altceva, potrivit pentru un voinic ca mine?
— Ba, dacă nu ți—i cu supărare și dacă ți-a plăcea, m-am gândit și la asta, om bun, îi spun eu. Poftim un baider roș de lână de la India, cum n-are nimeni în toată țara și care sade bine mai cu samă omului călare!
— Să văd! cere hoțul.
Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea baider și i-1 întind. Când 1-a văzut, mare bucurie pe acel voinic. L-a luat și s-a dus mulțămindu-mi.
Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăgușeni, tot deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas și pun pe oameni să facă un foc la botul boilor ș-o mămăligă în cujbă. Când scot eu brânza și răstoarnă ei mămăliga, iaca se înfățișează privighetorul și-mi cere îndreptările, din porunca isprăvniciei.
Ce să vă spun? Eu am strașnice îndreptări și mai ales o scrisoare de la nănașul meu dumnealui aga Temistocle Bucșan. Scot și-i arăt îndreptările și-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare.
Zice așa în acea scrisoare:
„Din porunca măriei sale Vodă, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameș, ori vornic de sat, orișicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia neguțător, ci să-1 Ieși a merge cu pace la locul său. Așa."
Se chiorăște acel privighetor la pecete și la iscălitură și cârnește din nas.
Zice:
— Dumneata, jupâne, vii din țara nemțască?
Răspund:
— Da. Vin de la Lipsea.
— Și ce fel de marfă aduci?
— Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, și mărgele, și cercei, și pânzeturi, și cituri, pentru trebuințele femeiești.
— Numai asta? zice el. Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum mă aflu eu?
— Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu ți-i cu supărare și dacă ți-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit și la o întâmplare ca asta. Și am la mine, pe lângă toate fleacurile muierești, un baider roș de lână de la India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos.
— Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea baider și i-1 dau, și el se duce fără sămi mulțămească.
Asta este, fraților creștini, sfârși cu voie-bună negustorul, Mi-am plătit dările și vămile ș-acuma sunt slobod până-n târg la Ieși. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică Paraschiva și cătră părintele Mardare. Trebuie să caut și la obrazul dumnealui nănașului meu aga Bucșan. Și pe urmă mă pot hodini în casa mea și-n dugheana mea, așteptând rodul trudelor mele și anul când îmi va fi dat sămi iau soție, căci trebuie să aflați că încă sunt holtei.
Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor. Și într-acea zvoană s-a-nfățișat, părând spăriată, însă zâmbind în colțul gurii, Ancuța. într-un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi și mai tare ne-am bucurat și ne-am burzuluit. Iar Dămian Cristișor lipscanul, fiind înveselit aproape cât și noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în buzunarul cel adânc al giubelei și a scos la lumină o zgărdiță de mărgele. Pășind lângă hangiță, i-a așezat-o sub gușă și i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a privit-o cu uimire.
— Jupâneasă Ancuță, a zis el, iată aici mărturia tuturor oaspeților tăi. Să spuie toți dacă au văzut vreodată zgărdiță mai minunată la o muiere mai frumoasă!
Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancuța, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul brațelor ș-a scăpat în fugă spre han.