Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA ÎNTÂI Privire generală asupra insulelor. 

Luntrașul zise: „Asta nu se poate,

De vrem să nu pierim, fără să știm,

Căci insulele astea deșucheate

N-au trup statornic: veșnic le zărim Cum rătăcesc pe mări,

le și numim „Ostroavele hoinare”… Grea capcană întins-au ele multor călători, Lăsându-i în primejdii, fără hrană, Pe țărmii lor în veci amăgitori.

Căci de îndată ce și-a pus piciorul

Acolo, călătorul

Va rătăci mereu, fără adăpost…”

„Întunecoasă, hâdă, fioroasă

Precum o groapă-n veci de morți setoasă,

Adăpostea pe cruntul huhurez

Al cărui țipăt alunga departe

De cuibul rău, pe veselul cintez, Chemând doar pe strigoi,

care gemeau de moarte.”

Luați douăzeci și cinci de mușuroaie de cenușă aruncate ici-colo pe vreun maidan periferic, dați câtorva dintre ele proporțiile unor munți răsăriți din mare, și vă veți face atunci o idee justă despre aspectul general al arhipelagului Encantadas, despre insulele fermecate. E mai degrabă un arhipelag de vulcani stinși, decât un grup de insule, și-ți evocă înfățișarea pe care ar putea s-o capete lumea noastră în urma unui cataclism pedepsitor. Mă îndoiesc că ar putea exista, undeva pe pământ, vreun loc la fel de dezolat ca arhipelagul acesta. Cimitirele părăsite de odinioară, sau orașele căzute treptat în paragină, oferă priveliști destul de triste, însă ca tot ceea ce a avut cândva vreo legătură cu umanitatea, ele continuă să trezească în noi anumite gânduri melancolice, dar nu lipsite de simpatie.

Așa se face că până și Marea Moartă îi inspiră pelerinului unele simțăminte plăcute, pe lângă cele cu care-i apasă îndeobște sufletul.

La fel și în ce privește solitudinea: marile păduri ale Nordului, întinderile de apă nestrăbătute de nici o navă, câmpurile de gheață ale Groenlandei, reprezintă pentru un observator uman niște culmi ale solitudinii, dar magia mareelor și a anotimpurilor lor schimbătoare îndulcește grozăvia acestor locuri: deși necălcate de oameni, pădurile sunt vizitate de luna mai; în mările cele mai depărtate se oglindesc stelele, întocmai ca-n apa lacului Erie; iar în văzduhul limpede al unei frumoase zile polare, gheața seânteietoare și azurie parc-ar avea frumusețea malackitului. Dar blestemul specific al insulelor Encantadas, blestem ce le ridică, prin dezolarea lor, deasupra Idumeei și a Polului, constă în faptul că ele nu cunosc nici o schimbare; nici aceea a anotimpurilor, nici aceea a chinurilor. Tăiate de Ecuator, ele nu știu ce-i toamna sau primăvara; fiind mistuite de foc, nici un prăpăd nu le mai poate vătăma prea mult. Aversele de ploaie înviorează din când în când deșertul, dar în aceste insule ploaia nu cade niciodată. Întocmai ca dovlecii lăsați să se prăjească la soare, ele crapă în arșița veșnică de sub cerul torid. Duhul plângăreț al insulelor Encantadas parcă ar boci: „Fie-ți milă de noi, și trimite-ni-l pe Lazăr ca să-și moaie degetul în apă și să ne răcorească limba, căci suntem chinuite de arșiță!”

O altă caracteristică a acestor insule este faptul că nu pot fi locuite, cu nici un chip. Deșertul Vaviionului, în ale cărui tufișuri se țin ascunși șacalii, trece drept un exemplu clasic de pustietate desăvârșită, dar insulele Encantadas refuză să adăpostească până și fiarele surghiunite din lumea animalelor. Omul și lupul le ocolesc deopotrivă. Nu găsești aici altă viață decât aceea a câtorva reptile, broaște țestoase, șopârle, șerpi, plus niște păianjeni gigantici și iguana, această nespus de bizară anomalie a naturii excentrice. Nici un glas, nici un urlet, nici un muget nu se aude: șuieratul este aici principalul zvon de viață.

Pe mai toate insulele în care se găsește vreo vegetație, aceasta e mai ingrată decât însăși stârpiciunea Atacamei: niște desișuri încâlcite de mărăcini, fără roade și fără nume, care acoperă aidoma unor punți înșelătoare, crăpătifrile adânci ale unor stânci calcinate; sau câte un pâlc veșted de cactuși scălâmbi.

În multe locuri țărmul este încins cu stânci, sau mai bine zis cu movile de zgură: îngrămădiri haotice de materie neagră sau verzuie, asemănătoare reziduurilor de pe fundul unui cuptor. Ele formează ici-colo falii și grote întunecoase, în care clocotește necontenit apa spumegândă a mării; deasupra acesteia spânzură ca un panaș sinistru o ceață sură, adăpostind stolurile cârâitoare ale unor păseri fantomatice, ale căror țipete sporesc cumplitul vuiet al apei. Oricât de calmă ar fi stihia din preajmă, aceste valuri și aceste stânci nu cunosc odihna: ele biciuiesc și sunt biciuite, chiar când oceanul pare împăcat cu sine însuși. În zilele noroase și apăsătoare, caracteristice acestei zone marine a Ecuatorului, masivele întunecate și sticloase, dintre care multe răsar deasupra vârtejurilor spumegândeji a brizanților periculoși de lângă țărm, înfățișează ochiului o priveliște cu adevărat plutoniană. Numai într-o lume prăbușită se pot găsi asemenea pământuri.

Acolo unde țărmul a fost cruțat de semnele focului, se întind zone de plajă alcătuite din numeroase cochilii moarte, și smălțate cu resturi putrede de trestie de zahăr, bambus și nuci de cocos, aduse de valuri la acest tărâm al morții tocmai din fermecătoarele ostroave cu palmieri aflate la apus și la miazăzi: lungă le-a fost calea din Paradis până-n Tartar! Printre aceste relicve ale unei frumuseți de departe, vei găsi uneori rămășițe de lemn carbonizat și coaste putrede de corăbii naufragiate. Nimeni nu va fi surprins să găsească asemenea vestigii ale unor epave, după ce va fi observat curenții contrari care circulă prin mai toate canalele largi dintre insulele arhipelagului. Mareele capricioase ale văzduhului seamănă bine cu acelea ale oceanului. Nicăieri nu e vântul mai ușor, mai înșelător și mai nestatornic decât în Encantadas, și nicăieri nu cunoaște perioade de calm mai amăgitoare. Se pomenește cazul unei corăbii căreia i-a trebuit aproape o lună ca să ajungă de la o insulă la alta, deși distanța dintre ele era de numai nouăzeci de mile; din pricina curentului puternic, bărcile folosite pentru a remorca vreun vas, abia izbutesc să-l ferească de stânci, dar nu-s în stare să-i accelereze viteza. Câteodată se întâmplă ca o corabie să nu se poată apropia de arhipelag dacă nu-i lăsată destul să plutească în derivă înainte ca insulele să apară la orizont. Dar uneori vreun curent misterios atrage în mod irezistibil spre insule un vas pornit spre o altă destinație. E drept că, odinioară, și chiar și astăzi într-o oarecare măsură, mari flote de baleniere pornite în căutarea spermanțetului, cutreierau ceea ce unii mateloți numesc Zona Fermecată. Dar această zonă, pe care-o vom descrie la locul cuvenit, se află în largul insulei Albemarle, o insulă mare, depărtată de labirintul insulițelor și înconjurată de o vastă întindere marină; de aceea, observațiile de mai sus nu se potrivesc decât în mică măsură acestei insule, deși chiar și în preajma ei curentul e uneori ciudat de puternic și capricios.

În unele perioade ale anului, întregul arhipelag e dominat de curenți misterioși, care-l străbat pe distanțe mari și care sunt atât de puternici și de năzuroși, îneât pot schimba direcția unui vas, chiar când navighează cu patru sau cinci mile pe oră. Diferențele provocate în calculele navigatorilor de acești curenți precum și de vânturile ușoare și variabile, au întreținut îndelungă vreme convingerea că la paralela arhipelagului Encantadas ar exista două grupuri distincte de insule, aflate la o distanță de circa o sută de leghe unul de celălalt. Așa au crezut primii lor oaspeți, pirații, și până pe la 1750 hărțile acestei regiuni a Pacificului erau alcătuite în conformitate cu această stranie iluzie. Aparenta fluctuație și irealitate a poziției insulelor a constituit probabil unul din motivele care i-au determinat pe spanioli să le numească „Encantadas”, sau Arhipelagul Fermecat.

Influențat de caracterul acestor insule, a căror existență a devenit incontestabilă, călătorul din zilele noastre va înclina să creadă că numele ce li s-a dat se datorează, în parte, atmosferei de pustietate vrăjită care le învăluie în chip atât de caracteristic. Nimic nu poate fi mai sugestiv decât asemuirea lor cu niște mere ale Sodomei, după funesta atingere ce le-a prefăcut în cenușă carnea rumenă.

Oricât ar părea că-și schimbă locul din pricina curenților, insulele acestea i se înfățișează, celui ce se află pe țărmurile lor, invariabil aceleași: ele par încremenite, incrustate în însuși trupul morții cadaverice.

Denumirea de „fermecate” i se potrivește și dintr-un alt punct de vedere. În legătură cu reptila caracteristică acestor paragini, și anume, broasca țestoasă (a cărei prezență i-a dat arhipelagului al doilea său nume spaniolesc, ‘Galapagos), mai toți marinarii au fost multă vreme stăpâniți de o superstiție, pe cât de grotescă pe atât de îngrozitoare. Ei au crezut serios că toți ofițerii de marină naufragiați, mai cu seamă comandorii și căpitanii, devin după moarte (și uneori chiar înainte de a muri) broaște țestoase și rămân astfel să locuiască aici, unici și solitari seniori ai acestui deșert torid, ai acestei împărății a smoalei.

Desigur că ideea asta dureros de bizară a fost inspirată la-nceput de însăși priveliștea dezolantă a insulelor, dar poate și mai mult de broaștele țestoase. Căci, independent de aspectul lor pur fizic, aceste făpturi au în alcătuirea lor ceva straniu, ceva prin care parcă s-ar condamna ele însele. Nici o altă formă animală nu exprimă atât de patetic suferința menită să dăinuie, fără nici o speranță de izbăvire; iar uimitoarea lor longevitate întărește această impresie.

Chiar cu riscul de a fi învinuit că împărtășesc o absurdă credință în farmece, nu mă pot opri să nu recunosc că uneori, bunăoară nu demult, când am plecat din zgomotosul oraș pentru a cutreiera, în iulie și august, munții Adirondack, departe de influențele citadine și cu atât mai aproape de cele misterioase ale naturii, uneori, deci, când mă așed pe culmea acoperită de mușchi a vreunei costișe împădurite, printre trunchiurile moarte ale unor pini doborâți de trăsnet, și când îmi amintesc, ca prin vis, de peregrinările mele în inima arsă a insulelor fermecate, de carapacele sumbre și de lungile gâturi lâncede întrezărite deodată printre tufele fără frunze; când revăd sticloasele stânci tocite și crestate adânc de târâșul de veacuri al țestoaselor ce-și caută vreun ochi de apă, simt atunci, fără să vreau, că la vremea mea, am dormit într-adevăr pe un tărâm fermecat de diavol.

Mai mult încă, într-atât de vie mi-e memoria, sau într-atât de vrăjită imaginația, îneât mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei halucinații în legătură cu Galapagos. Căci mi s-a întâmplat adesea ca, în toiul unor petreceri, îndeosebi la sindrofiile date în vreun conac străvechi, luminat de luminări, ‘ la ceasul când umbrele ce coboară în ungherele cele mai ferite ale unei săli încăpătoare și întortochiate, seamănă cu tufișurile bântuite de duhuri ale vreunei păduri singuratice.

-Mi s-a întâmplat să atrag atenția tovarășilor mei de petrecere prin privirea-mi fixă și prin schimbarea bruscă a expresiei mele, în clipa când mi se părea ca văd, ieșind încet din acele paragini închipuite, năluca unei țestoase gigantice care se târa greoaie pe podea, și pe a cărei spinare ardea cu litere de foc cuvântul „Memento…”

descarcare carte intreagă de aici...

---

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

SCHIȚA A OPTA

Insula Norfolk și văduva Chola

Pe-o insulă, văzură, în sfârșit,

Șezând pe țărm, o nobila muiere

Ce, pradă parcă unui chin cumplit, Care-o făcea să plângă de durere,

Striga spre ei, vrând sprijin a le cere.

Negri ca noaptea ai săi ochișori,

Alb gâtul lui ca fulgii de nea,

Roșu obrazul ca bolta în zori,

Rece-n țărână astfel zăcea

Dragostea mea Pe patu-i de moarte Sub cactuși, departe.

Oriunde fi-voi, în singurătate,

Vei fi cu mine. Te voi plânge, și

Te voi iubi cât inima-mi va bate, Cât mila însăși moartă nu va fi.

La nord-est de insula lui Charles, la mare distanță de restul arhipelagului, se află insula Norfolk. Deși mai toți călătorii nici n-o bagă în seamă, eu am ajuns, prin simpatie, să văd în această insulă singuratică un loc sfințit de cele mai stranii încercări prin care poate trece omenirea.

Mă aflam pentru prima oară în arhipelagul Encantadas. Petrecusem două zile pe țărm, vânând țestoase. Neavând, însă, răgazul să prindem prea multe, în cea de-a treia zi după amiază am întins pânzele. Eram pe punctul de a porni la drum, ancora ridicată se legăna invizibilă sub valuri, în timp ce corabia își răsucea încet chila pentru a întoarce spatele insulei, când marinarul care trudea împreună cu mine la cabestan s-a oprit brusc și mi-a atras atenția asupra unui punct ce se agita pe țărm, nu chiar pe plajă, ci puțin mai departe, pe o înălțime.

Având în vedere cele ce vor urma, se cuvine să explic cum se face că un punct atât de mărunt a putut reține atenția colegului meu, și numai a lui; toți ceilalți marinari, inclusiv eu însumi, manevram cabestanul stând în picioare, pe când colegul meu, cuprins de o exaltare ciudată, sărea în cârca masivului aparat, la fiece rotire a lui, împingându-l cu putere în jos; ochii lui însuflețiți de bucurie priveau spre țărmul ce se depărta încet. Aflându-se deasupra tuturor celorlalți, el putuse să zărească punctul acela, care altfel ar fi rămas neobservat; agerimea privirii lui se datora unei exaltări ce-i venea, în parte, dintr-o dușcă de pișco, o băutură portugheză pe care cambuzierul nostru mulatru i-o oferise pe ascuns, în schimbul nu știu cărui serviciu. Fără îndoială că pisco-ul face mult rău oamenilor, dar ținând seamă că, în cazul de față, a contribuit, fie in mod indirect, la salvarea unei ființe omenești de o soartă îngrozitoare, n-am putea oare admite că băutura aceasta face uneori și mult bine?

Privind peste apă în direcția arătată, am zărit un obiect alb ce spânzura de-o stâncă, la vreo jumătate de milă în interior.

-E o pasăre, o pasăre cu aripile albe! exclamai eu. Poate că-i un… ba nu, e o batistă!

-Da, e o batistă, adeveri camaradul meu și, ridicând glasul, îl preveni pe căpitan.

Cât ai bate din palme, luneta cea mare fu coborâtă de pe dunetă prin greementul de mizenă, întocmai ca un tun pus în poziție de tragere; privind prin lentilele ei, căpitanul zări deslușit pe stânca din interiorul insulei o siluetă omenească, ce flutura spre noi ceea ce ni se păruse a fi o batistă.

Căpitanul nostru era un om pe cât de inimos, pe atât de energic. Lăsând luneta, se repezi la prova pentru a ordona coborârea ancorei și lansarea unei bărci la apă.

O jumătate de ceas mai târziu, sprintena barcă se întorcea, cu șapte pasageri, în loc de șase, ca la început. Al șaptelea pasager era o femeie.

Aș dori foarte mult, și nu din vreo curiozitate rece, de estet, să am talent la desen, căci femeia asta, o văduvă chola îndoliată, oferea un spectacol de-a dreptul mișcător, pe care numai un pictor l-ar putea sugera, trasând contururile triste și delicate ale feței ei tuciurii.

Văduva își rosti curând povestea în spaniolă, limbă pe care căpitanul o înțelegea bine, deoarece navigase multă vreme în largul coastelor chiliene. Hunilla, căci așa o chema pe această chola, adică metisă, indiană din Payta (Peru), plecase de pe continent cu trei ani în urmă, îmbarcându-se împreună cu tânărul ei soț Felipe, un castilian get-beget, și cu fratele ei Truxill, pe o balenieră franceză comandată de un căpitan jovial. Îndreptându-se spre zonele de vânătoare situate dincolo de Insulele Fermecate, baleniera trebuia să treacă prin imediata lor apropiere. Micul grup pornise la drum cu un scop precis, acela de a procura ulei de țestoasă, un ulei foarte prețuit pentru savoarea și puritatea lui, de către toți locuitorii acestei regiuni a coastei Pacificului. Hunilla și tovarășii ei fură debarcați la locul dorit, împreună cu calabalâcul lor, cuprinzând o ladă plină de haine, unelte, vase de bucătărie, un teasc primitiv pentru extracția uleiului, câteva butoiașe cu pezmeți și doi câini favoriți, căci neamul cholo iubește mult câinii. Potrivit învoielii încheiate înainte de a porni la drum, comandantul francez se obliga să-i îmbarce din nou la întoarcerea lui dintr-o expediție de patru luni în mările occidentale, acest interval de timp fiind socotit de către cei trei aventurieri arhisuficient pentru a-și atinge scopul.

Pe plaja pustie a insulei, ei îi plătiră în bani peșin comandantului, care acceptase numai cu această condiție să-i transporte, asumându-și, ce-i drept, obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a-și îndeplini promisiunea.

Încercarea lui Felipe de a amâna plata banilor până la întoarcerea balenierei, fusese zadarnică. Totuși, cei trei se gândeau că francezul le dovedise, într-un fel, buna lui credință. Într-adevăr, acesta acceptase ca ei să-și plătească drumul până-n patrie nu în bani, ci în țestoase, o sută de bucăți, ce urmau a-i fi predate la întoarcerea din expediție.

Cei trei cholo intenționau să captureze aceste o sută de țestoase după ce-și vor fi terminat treaba, cam în perioada când urma să se întoarcă baleniera; și desigur că-și făceau de pe-acum socoteala că aveau, în aceste țestoase risipite deocamdată în interiorul insulei, o sută de ostateci. Până una alta, corabia ridică ancora sub ochii celor trei aventurieri, care răspunseră cu entuziasm la chiotele vesele ale echipajului; către seară, nu se mai zări din corabia franceză decât linia aproape imperceptibilă a celor trei catarge, dar și ea se mistui curând.

Francezul le făcuse o promisiune îmbucurătoare, ancorată cu jurăminți; dar jurămințile, ca și ancorele, nu prea țin: lumea asta ușuratică e plină de făgăduieli frumoase dar neîmplinite. Fie din pricina unor vânturi potrivnice stârnite sub un cer nestatornic, fie din pricina firii sale încă și mai nestatornice, fie din pricina vreunui naufragiu ce-i va fi curmat brusc viața pe mările pustii, fapt este că jovialul francez nu s-a mai arătat niciodată.

Dar în ciuda cruntelor primejdii ce-i pășteau, nici o presimțire nu-i tulbură pe cei trei aventurieri, cu totul absorbiți de anevoioasa treabă pentru care veniseră aici. Mai mult încă: nu trecuseră nici șapte săptămâni de la debarcarea lor pe insulă, când năpasta, furișându-se ca un tâlhar în puterea nopții, se abătu asupra a doi dintre ei, și-i scăpă de orice griji cunoscute pe pământ sau pe apă. Ei încetară să mai scruteze, cu ochii plini de neliniște și speranță, orizontul prezentului, căci sufletele lor tăcute navigau spre viitorul cel mai depărtat. Muncind cu râvnă sub soarele acela arzător, Felipe și Truxill izbutiseră să aducă în coliba lor sute de țestoase, și să le stoarcă uleiul; mulțumiți de această izbândă, și dornici să-și acorde o răsplată pentru truda lor grea, își întocmiră, cam prea în grabă, un catamaran, adică o plută indiană, foarte des folosită pe mările spaniole, și porniră voioși la pescuit, în dreptul unui recif lung și scorburos, aflat la vreo jumătate de milă distanță de țărmul insulei, chiar paralel cu el.

Ceasul rău, sau poate un curent viclean, combinat cu nesocotința proprie exuberanței (căci, deși nu puteau fi auziți, gesturile lor erau ale unor oameni care cântă), le împinsese la adânc pluta prost întocmită, izbind-o de țancul acela de fier și sfărâmând-o în bucățele; azvârliți de talazuri între buștenii fărâmați și colții ascuțiți ai recifului, cei doi aventurieri pieriră sub ochii Hunillei. Da, chiar sub ochii ei se înecară. Această nenorocire reală se petrecu în văzul ei întocmai ca o tragedie fictivă pe scena unui teatru. Hunilla ședea într-un hamac primitiv suspendat printre tufele veștede de deasupra unei faleze, nu departe de plajă. Tufele acestea erau așa fel orientate, încât, pentru a cuprinde largul mării, femeia privea printre crengi ca prin grilajul unui balcon înalt. Dar în ziua aceea, pentru a putea urmări mai bine plimbarea celor două ființe dragi, Hunilla dăduse la o parte crengile, ținându-le cu mâna: ele formau, astfel, un cadru oval, prin care albastra și nemărginita mare se tălăzuia ca într-un tablou. Deodată, nevăzutul pictor îi puse sub ochi pluta izbită de valuri și sfărâmată; bârnele ei cândva orizontale se ridicau pieziș, ca niște catarge înclinate, printre care se zbăteau patru brațe invălmășite; apoi, totul se mistui în apele înspumate, care târa încet epava zdrobită. De la început până la sfârșit, întreagă această scenă se desfășurase în tăcere: un tablou al morții, o nălucire a ochiului, o imagine fugară ca acelea întrezărite într-un miraj.

Scena fusese atât de fulgerătoare, și atât de asemănătoare unei vedenii prin picturalitatea ei și prin distanța la care se petrecea (distanță nu numai față de locul ei de observație, ci și față de propriu-i simț al realității), încât Hunilla privea și privea, fără să miște un deget și fără să scoată măcar un geamăt. Urmărea, încremenită de uimire, această pantomimă mută. Și nici n-ar fi putut să facă altfel. Brațele ei, țintuite parcă de o vrajă, puteau oare sări în ajutorul celor patru brațe aflate la ananghie, când erau despărțite de acestea printr-o genune lungă de-o jumătate de milă? Când distanța e mare, timpul nu-i decât un fir de nisip. Când scapără fulgerul, care nebun ar încerca să oprească trăsnetul?

Cadavrul lui Felipe a fost adus de valuri la țărm, dar cel al lui Truxill n-a apărut niciodată: doar frumoasa lui pălărie de paie aurii, rotundă ca floarea soarelui, se întoarse, galanterie supremă, pentru a o saluta pe Hunilla așa cum o salutase înainte de plecarea la pescuit. Cadavrul lui Felipe eșuă, așadar, pe țărm, cu un braț întins într-un gest de îmbrățișare. Prins între tristele fălci ale morții, soțul iubitor își îmbrățișa duios soția, căreia-i rămânea credincios până și în visul cel de pe urmă. O, cerule, dacă un bărbat poate rămâne credincios în felul acesta, te vei arăta necredincios tocmai Tu, care-ai zămislit o asemenea făptură? Dar aceia care n-au jurat vreodată credință, nici n-o pot călca!

E de prisos să spunem ce jale fără margini o copleși pe biata văduvă. Ea însăși, abia dacă vorbi despre asta, mulțumindu-se să istorisească doar faptele, așa cum se petrecuseră. Deși fața ei era destul de grăitoare, din vorbele Hunillei cu greu ai fi putut ghici că era ea însăși eroina acestor întâmplări. Totuși ea nu izbuti să ne sece lacrimile: în fața unei suferințe îndurate cu atâta curaj, inimile noastre sângerară.

Hunilla nu ne dezvălui decât învelișul sufletului ei, și cifrele stranii gravate acolo, dar ne ascunse dintr-o orgolioasă timiditate, tot ce se adăpostea în adâncul lui. Făcu, totuși, o excepție, una singură. Întinzându-i căpitanului o mână delicată și măslinie, îi spuse într-o spaniolă dulce și domoală: „L-am îngropat, senor. Apoi făcu o pauză și, zbătându-se ca în strânsoarea unui șarpe, se smuci brusc și repetă, cu o durere pătimașă: „Mi-am îngropat viața și sufletul!”

Nenorocita își împlinise desigur cu gesturi semiconștiente, aproape automate, această ultimă datorie față de Felipe; ea înălțase o cruce grosolană, întocmită din ramuri veștede, căci altele, verzi nu se găseau, pe mormântul acela singuratic, unde-și dormea somnul de veci omul doborât de talazurile mării zbuciumate.

Dar nefericita Hunilla era copleșită acum de gândul, dureros, că un alt cadavru trebuia îngropat, ca o nouă cruce trebuia să sfințească un alt mormânt, încă nesăpat, acela al propriului ei frate, dispărut fără urmă. Cu mâinile încă pline de țărână, ea porni înapoi spre plajă, mergând încet, fără vreo țintă precisă și iscodind cu ochii ei vrăjiți valurile în necontenită mișcare. Acestea, însă, nu-i oferiră decât un bocet, care-o făcu să creadă, în rătăcirea ei, că până și ucigașii poartă doliu. Cu timpul, pe măsură ce lucrurile i se limpezeau în minte, și sub puternicul imbold al credinței ei papistașe, care pune un preț deosebit pe urnele funerare, Hunilla reîncepu, cu o râvnă lucidă, pioasele cercetări întreprinse inițial într-o stare de somnambulism. Zi după zi și săptămână după săptămână, străbătu plaja cenușie, cu ochii ei iscoditori, însuflețiți acum de o îndoită speranță, aceea de a găsi un cadavru și un om viu, pe fratele ei și pe căpitan, dispăruți amândoi, pentru totdeauna.

Copleșită de emoțiile prin care trecuse, Hunilla nu prea mai avea noțiunea timpului; aproape nimic din afara ei nu-i slujise drept calendar sau drept ceasornic. Întocmai ca sărmanul Crusoe, pierdut pe același ocean, nu avusese vreun clopot să-i vestească trecerea săptămânilor sau a lunilor; zilele se scurgeau în neștire, nici un cocoș nu vestea zorile înăbușitoare, nici un muget nu anunța apropierea acelor nopți otrăvite. Dintre toate zgomotele umane sau umanizate de dulcea prezență a omului, zgomote ce devin familiare prin repetiție, unul singur sfâșia această liniște toridă: lătratul câinilor. Când nu lătrau câinii, doar vuietul monoton al valurilor năpădea această liniște; iar pentru biata văduvă nu exista voce mai groaznică decât aceea.

Cum gândurile ei se îndreptau mereu spre corabia dispărută, pentru a fi respinse de fiecare dată, ca și cum în suflet o speranță se lupta cu alta, nu-i de mirare că femeia sfârși prin a exclama deznădăjduită:

-Nu încă! Nu încă! Inima mea nesăbuită bate prea repede!”

Hunilla se sili să-și păstreze răbdarea încă vreo câteva săptămâni. Dar pentru cei târâți de irezistibilul curent al destinului lor terestru, e tot una dacă au sau nu răbdare.

Ea se strădui să stabilească exact cât timp trecuse de la plecarea corăbiei, și câte zile mai avea de așteptat până la întoarcerea ei. Dar era cu neputință să facă un asemenea calcul, căci nu știa în ce zi sau măcar în ce lună se afla. Rătăcea, pierdută în labirintul Timpului. Și acum urmează…

Fără voia mea, tăcerea pogoară asupră-mi: poate că însăși natura pecetluiește buzele aceluia care a aflat anumite taine! Oricum, el se îndoiește dacă e bine să le dea în vileag. Dacă unele cărți sunt interzise fiind socotite foarte dăunătoare, ce să mai spunem de anumite fapte încă și mai cumplite decât nălucirile unor oameni în delir? Cei cărora o carte le poate face râu, nu sunt în stare să înfrunte vicisitudinile vieții. Înseși aceste vicisitudini și nu cărțile, ar trebui interzise. Dar îndeobște omul seamănă împotriva vântului, care suflă oridincotro îi place; iar bietul om nici nu poate ști dacă vântul e bun sau rău. Adesea binele dă naștere răului, și răul binelui.

Așadar, când Hunilla…

E îngrozitor să vezi o fiară cu blana mătăsoasă jucându-se îndelung cu vreo șopârlă aurie, înainte de a o devora. Și mai îngrozitor e să vezi cum felina soartă se joacă uneori cu un suflet omenesc, silindu-l, printr-o indicibilă magie, să înlocuiască o deznădejde firească printr-o speranță nesăbuită. Fără să vreau, imit eu însumi această joacă pisicească, jucândumă cu inima cititorului, căci dacă acesta nu simte, degeaba mai citește. În cele din urmă, Hunilla își spuse: „Corabia pornește chiar astăzi. Iată o dată fixă, pe care mă pot bizui, căci altfel mi-aș pierde mințile. Neștiind nimic, am tot sperat; de-aci înainte, având cunoștință de ceva sigur, nu voi face decât să aștept.

Acum vreau să trăiesc, în loc să mă zbucium într-o nesiguranță fatală. Sfântă Fecioară, ajută-mă! Tu vei mâna înapoi spre mine corabia aceea! O, lungi săptămâni monotone, prin care-a trebuit să trec pentru a-mi dobândi certitudinea de astăzi, mă despart de voi cu dragă inimă, deși sufăr smulgându-vă din mine!”

Așa cum marinarii azvârliți de furtună pe vreo stâncă pustie își întocmesc o luntre din rămășițele corăbiei lor, și pornesc cu ea pe aceleași valuri, bietul suflet naufragiat al Hunillei se agăța de sentimentul încrederii, în mijlocul trădării. Omenire, îți admir forța, nu în învingătorul încununat cu lauri, ci în această ființă învinsă!

Hunilla se sprijinea de o trestie, de o trestie adevărată. Nu fac nici o metaforă: era o autentică trestie orientală, o bucată de bambus, adusă de valuri cine știe de pe ce insulă, și găsită pe plajă.

Capetele ei cândva ascuțite se tociseră, de parcă ar fi fost frecate cu șmirghel, iar din lustrul ei auriu nu mai rămăsese nimic. Îndelung măcinată între mare și uscat, ca între două pietre de moară, carnea ei crudă căpătase un lustru nou, contopit cu ea însăși, lustrul agoniei sale. Linii circulare o brăzdau din loc în loc, împărțindu-i suprafața în șase segmente de lungimi diferite. În primul dintre aceste segmente erau trecute zilele, fiecare a zecea zi fiind însemnată cu câte o crestătură mai lungă și mai adâncă; al doilea slujea la numărarea ouălor furate din cuiburile stâncoase ale păsărilor, pentru hrana Hunillei; al treilea, la numărarea peștilor prinși de pe mal; al patrulea, la numărarea puilor de țestoasă găsiți în interiorul insulei; al cincilea, la numărarea zilelor cu soare; al șaselea, la numărarea zilelor noroase (mai multe decât cele dintâi). Nopți lungi, de calcule chinuitoare, o adevărată matematică a nenorocirii, menită să-i obosească sufletul prea treaz și să-l facă să adoarmă. Dar somnul nu voia să vină.

Răbojul zilelor se umplu de crestături, cele adânci, făcute pentru a marca decadele, fiind din ce în ce mai șterse, aidoma literelor din alfabetul orbilor. De zece mii de ori sărmana văduvă își plimbase degetul pe bucata de bambus, ca pe un fluier jalnic, lipsit de glas, ca și cum numărând păsările în zbor ar fi sperat să grăbească mersul târâș al țestoaselor prin păduri.

După cea de-a o sută optzecea zi, nu se mai vedea nici un semn: ultima crestătură era pe atât de ștearsă, pe cât fusese de adâncă prima.

-Au fost mai multe zile, îi spuse căpitanul nostru. Da, infinit mai multe. De ce nu le-ai crestat și pe ele, Hunilla?

-Nu mă întreba, senor.

-Dar ia spune-mi, nici o altă corabie n-a trecut între timp pe lângă insula?

-Nu, senor, însă…

-Ce anume, Hunilla, de ce nu vorbești?

-Nu mă întreba, senor.

-Ai văzut corăbii trecând în larg și le-ai făcut semn, dar ele și-au urmat drumul… Nu-i așa, Hunilla?

-Fie precum, spui, senor.

Cu toate puterile sufletești încordate împotriva durerii ei, Hunilla nu voia și nu îndrăznea să se încreadă în propria-i limbă, cunoscându-i slăbiciunea. Apoi, când căpitanul nostru o întrebă dacă vreo balenieră… Dar nu, nu voi da cititorilor cinici ocazia de a găsi în această povestire vreo îndreptățire a cinismu lui lor. Adevărul va rămâne pe jumătate nespus. Două dintre nenorocirile întâmplate Hunillei pe acea insulă vor fi trecute sub tăcere; fie ca ele să rămână o taină între dânsa și Dumnezeul ei. În fața naturii, ca și în fața legii, rostirea anumitor adevăruri poate fi socotită drept o calomnie.

E necesar, totuși, să explicăm, înainte de a trece mai departe, cum se face că singura locuitoare a insulei nu ne descoperise, deși corabia noastră era de trei zile ancorată acolo, decât abia în clipa când ne pregăteam să plecăm, pentru a nu mai reveni niciodată pe acele meleaguri depărtate și singuratice.

Locul unde căpitanul francez îi debarcase pe cei trei aventurieri se afla tocmai în celălalt capăt al insulei. Acolo își înjghebaseră ei coliba. Iar văduva rămasă singură nu părăsise acest loc, unde hălăduise cândva împreună cu cei dragi ei, și unde cel mai drag dintre aceștia, soțul ce-i fusese atât de fidel, își dormea acum somnul de veci din care nu-l putea trezi cu toate bocetele ei. Între cele două extremități ale insulei se întinde un platou înalt și prăpăstios, astfel încât un vas ancorat la un capăt al ei nu poate fi văzut de la celalalt capăt. De altfel, insula e destul de mare pentru ca o ceată de oameni să poată umbla pe un versant al ei, fără a fi văzuți sau măcar auziți de cineva care s-ar afla pe celălalt versant.

Așteptându-se, firește, ca vasele mult dorite să apară în partea unde se afla ea însăși, Hunilla ar fi ignorat desigur până la capăt prezența corăbiei noastre, dacă, așa cum pretindeau marinarii noștri, atmosfera vrăjită a insulei nu i-ar fi transmis o presimțire misterioasă. Văduva însăși nu a contrazis, prin răspunsul ei, această presupunere.

-Cum se face că azi dimineață ai pornit de-a curmezișul insulei? o întrebă căpitanul.

-Am simțit, senor, că zboară ceva pe lângă mine. Mi-a atins chiar obrazul. Și inima, senor.

-Ce tot spui, Hunilla?

-Spun, senor, că am simțit că zboară ceva prin văzduh.

Fusese ultima ei șansă. Căci, în drumul ei prin insulă, tocmai când ajunsese pe culmea platoului central, zărise desigur pentru prima oară pânzele corăbiei noastre, întinse ca de plecare și poate auzise chiar ecoul cântecelor marinarilor de ia cabestan. Corabia străină era pe punctul de a se urni, lăsând-o pe insulă! Iat-o, deci, pe Hunilla coborând în goană platoul; în curând, pădurile dese de la poalele acestuia îi vor ascunde corabia. Croindu-și anevoie drum printre crengile veștede de care sempiedică la tot pasul, ajunge în cele din urmă la o stâncă răzleață, încă destul de departe de mare. Se cațără pe stâncă, pentru a vedea ce sentâmplă: corabia e încă acolo. Dar Hunilla e cât pe ce să leșine, istovită de atâta efort; i-e teamă să coboare de pe amețitorul ei piedestal; silită să rămână acolo, își smulge tulpanul de pe cap și-l flutură spre noi, pe deasupra pădurilor… în timp ce ne povestea toate acestea, marinarii stăteau tăcuți, strânși roată în jurul ei și al căpitanului. Iar când, în cele din urmă, căpitanul porunci să fie pregătită șalupa cea mai rapidă ca să pornească spre cealaltă extremitate a insulei pentru a aduce de-acolo lada Hunillei și uleiul de țestoasă, marinarii se arătară mai prompți ca oricând, supunânduse fără să crâcnească acestui ordin, pe care-l executară cu voioșie, dar și cu mâhnire în același timp. Ancora fusese deja coborâtă din nou în adânc, iar corabia se legăna liniștită.

Numai că Hunilla stărui să conducă ea însăși, ca un indispensabil cârmaci, șalupa spre coliba ei de pe insulă. De aceea, porni împreună cu noi, după ce se ospătă cu toate bunătățile pe care i le pusese la dispoziție cambuzierul. Cred că nici nevasta celui mai vestit amiral nu a primit vreodată, în șalupa soțului ei, omagii mai respectuoase ca acelea pe care sărmana Hunilla le primi, în tăcere, din partea marinarilor noștri.

După ce am ocolit, timp de două ore, numeroase promontorii și stânci colțuroase, am ajuns la reciful acela fatidic, apoi am pătruns într-un golfuleț tainic, de unde, ridicând privirea spre un perete crestat de lavă verzuie, am zărit singuraticul sălaș de pe insulă.

Suspendată pe o faleză abruptă și adăpostită de tufișuri dese, coliba era pe jumătate ascunsă vederii de treptele unei scări rudimentare, care lega plaja de creștetul falezei. Întocmită din trestii și învelită cu ierburi lungi, mucegăite, semăna cu o căpiță de mult abandonată. Acoperișul era înclinat într-o singură parte, unde streașina lui aproape că atingea pământul; dedesubt era așezat un vas simplu, menit să strângă roua, sau mai degrabă ploile de două ori distilate pe care, din milă. Sau din batjocură, cerurile nocturne le cern uneori asupra acestor pârjolite Encantadas. Sub streașină, pe toată lungimea ei, era întinsă o pânză pătată, decolorată de ploi și fixată în stratul subțire de nisip cu niște țăruși. O bucată de rocă, aruncată în mijlocul pânzei, făcea să se. Scurgă apa într-o tigvă pusă dedesubt. Vasul acesta furnizase toată apa băută pe insulă de către cei trei acolo. Hunilla ne -a spus că în unele nopți, nu prea des, ce-i drept, tigva, care avea o capacitate de circa sase litri, se umplea pe jumătate. „Ne obișnuisem, însă, cu setea, a adăugat ea. În nisiposul meu loc de baștină, la Payta, nu plouă niciodată; apa e adusă acolo cu catârii, tocmai din văile din interior.”

Printre tufișuri erau legate vreo douăzeci de țestoase plângărețe, care aprovizionau cămara singuratică a Hunillei; se mai zăreau, risipite ici-colo, sute de paveze negre, mari și turtite, asemănătoare cu niște pietre de mormânt; erau carapacele țestoaselor din care Felipe și Truxill storseseră prețiosul ulei. Acesta umplea mai multe tigve mari și două putini dolofane. Într-o oală din preajma lor, se vedeau crustele uscate ale unei cantități de ulei lăsată să se evaporeze. „Urmau să-l stoarcă a doua zi”, ne explică Hunilla, îndepărtându-se de locul acela.

Am uitat să pomenesc de cel mai ciudat spectacol pe care mi-a fost dat să-l văd, deși a fost primul care ne-a întâmpinat pe insulă: vreo zece cățeluși cu părul creț și mătăsos, o rasă peruviană superbă, ne-au primit pe plajă, cu un vesel concert de bun sosit, la care Hunilla, a răspuns numaidecât. Unii dintre ei, născuți chiar pe insulă, după ce Huniâla rămăsese văduvă, erau odraslele perechii pe care ea o adusese tocmai din Payta. Un cățel la care ținea foarte mult, dispăruse, și de-atunci încoace Hunilla nu-i mai lăsase pe ceilalți s-o urmeze în escapadele ei ocazionale, după cuiburi de păsări sau după alte asemenea lucruri: insula era plină de prăpăstii, de povârnișuri stâncoase, de desișuri încălcate și de tot soiul de capcane naturale. Obișnuiți să n-o mai însoțească, nu se luaseră după ea nici în dimineața aceea, când o pornise de-a curmezișul insulei, prea absorbită de gânduri ca să-i mai pese că-i lăsa în urmă, deși ținea foarte mult la ei. Îi iubea atât de mult, încât obișnuia să împartă cu ei roua strânsă în tigva de sub streașină, simțind că nu le ajunge să lingă în zori stâncile umezite peste noapte; Hunilla nu reușea niciodată să facă rezerve pentru îndelungatele perioade de secetă absolută, care se abat din când în când asupra acestor insule.

După ce, la cererea noastră, ne arătă câteva lucruri pe care dorea să i le ducem pe corabie lada, uleiul, precum și țestoasele vii (pe care intenționa să le dăruiască, în semn de recunoștință, căpitanului nostru) ne-am pus numaidecât pe treabă și i le-am carăt spre șalupă, pe lunga scară abruptă, învăluită în umbra falezei stâncoase. Deodată, în timp ce camarazii mei munceau de zor, m-am uitat în jur și-am constatat că Hunilla dispăruse. Nu numai curiozitatea, ci cred că și un alt sentiment m-a făcut să privesc cu luare-aminte în jur, slăbind din ochi țestoasele.

Mi-am amintit de soțul îngropat de Hunilla, cu mâinile ei. O cărare îngustă și întortochiată ducea spre inima desișurilor; urmând-o, am ajuns la o poieniță rotundă, bine ascunsă de tufișuri. Chiar în mijlocul ei se înălța o moviliță de nisip fin, asemănător aceluia care rămâne pe fundul unei clepsidre. În creștetul moviliței se înălța o cruce de ramuri veștede, cu scoarța uscată și jupuită; ramura transversală, legată cu o sfoară, spânzura jalnic în aerul tăcut, Hunilla stătea aplecată peste mormânt, cu capul pierdut în cosițele-i negre și despletite, de indiancă; mâinile ei, întinse spre baza crucii, strângeau un mic crucifix de aramă, tocit de prea multă întrebuințare, aidoma unui ciocănel de ușă, folosit în zadar.

Nu m-a zărit, așa că m-am retras, fără zgomot.

Câteva clipe înainte de încheierea pregătirilor legate de plecarea noastră, Hunilla a reapărut printre noi. M-am uitat în ochii ei, dar n-am văzut lacrimi. Avea o expresie ciudat de mândră, care nu ascundea, de fapt, decât durere, durerea unei indience spaniole, care nu vrea să fie văzută plângând; o asemenea natură orgolioasă e în van umilită pe roata de tortură, ea se dovedește mai tare decât orice chinuri.

Cățelușii catifelați o înconjurau ca niște copii în timp ce cobora spre plajă. Hunilla îi luă în brațe pe doi dintre cei mai nerăbdători, exclamând: -Tita. Mia! Tomotita mia! Apoi, dezmierdându-i, ne întrebă câți cățeluși am putea lua pe bord.

Secundul, care comanda echipajul șalupei, nu era un om rău, dar din pricina vieții pe care-o dusese nu avea alt criteriu decât utilitatea, chiar și în lucrurile cele mai mărunte.

-Nu-i putem lua pe toți, Hunilla! Proviziile noastre sunt pe sfârșite. Șiapoi, nu ne putem bizui pe vânturi, s-ar putea să facem multe zile până la Tumbez. Așa că, ia-i pe cei doi pe care-i ții în brațe, dar nu mai mulți!

Hunilla intrase în șalupă; la rându-le, vâslașii își ocupaseră locurile – unul singur dintre ei rămăsese pe plajă, pentru a împinge șalupa, înainte de a sări în ea. Cu istețimea rasei lor, câinii părură să-și dea seama că erau pe punctul de a fi părăsiți pe plaja aceea pustie. Copastia șalupei era înaltă, ca și botul ei, întors spre uscat; de aceea câinii, care se fereau instinctiv de apă, se cam codeau să sară în mica ambarcațiune. Dar lăbuțele lor agile zgâriau de zor prova, cum ar fi zgâriat poarta vreunui fermier, pe vreme de viscol. În cumplita lor panică, nu urlau, nici nu gemeau, ci parcă vorbeau.

-Dați-i drumul! răcni secundul.

Șalupa se târî greoaie pe nisip și, cu o smucitură, se desprinse de țărm, apoi se răsuci și lunecă pe valuri. Câinii se repeziră, urlând, de-a lungul plajei; din când în când se opreau pentru a privi șalupa fugară, apoi se pregăteau parcă să sară în apă, dai continuau să alerge, lătrând, pe plajă, ca reținuți de forță misterioasă. Să fi fost oameni, și tot n-ar fi putut inspira un mai sfâșietor sentiment de dezolare. Lopețile se desfășurată ca penele simetrice ale unor aripi. Nimeni nu scotea o vorbă. Mi-am întors privirea spre plajă „apoi m-am uitat la Hunilla, pe a cărei față se întipărise o expresie calmă și severă, în zadar îi lingeau cățelușii din poala ei mâinile țepene. Ea nu privi nici măcar o dată înapoi, ci rămase nemișcată, până-n clipa: când, ocolind un promontoriu, n-am mai văzut și n-am mai auzit nimic. Ai fi zis că, după ce îndurase cele mai cumplite chinuri, se resemna acum să-și vadă sfâșiate, una câte una, toate fibrele mai mărunte ale inimii. Suferința se părea atât de necesară Hunillei, încât era convinsă că și celelalte ființe, oricât le-ar fi iubit și compătimit, trebuiau să, sufere fără să crâcnească.

O inimă simțitoare, închisă într-o cușcă de oțel. O inimă plină de năzuinți omenești, înghețată de gerul pogorât din ceruri.

Iată acum și sfârșitul acestei povestiri. După o lungă călătorie, în care perioadele de calm au alternat cu vânturi înșelătoare, am ajuns în micul port peruvian Tumbez, unde ne-am împrospătat proviziile. Payta nu se află prea departe de Tumbez. Căpitanul vându uleiul de țestoasă unui neguțător din port și, adăugând la banii încasați contribuțiile noastre ale tuturor, oferi întreaga sumă tăcutei pasagere, care n-avea habar de fapta mărinimoasă a marinarilor.

Am văzut-o pentru ultima oară pe singurateca Hunilla în clipa când intra în orașul Payta, călare pe un măgăruș sur, pe al cărui grumaz se legăna, la fiece mișcare, o cruce heraldică.

---

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

SCHIȚA A NOUA

Insula lui Hood și schivnicul Oberlus

Intrând în valea neagră, l-au zărit

Pe ticălos: stând ghemuit pe vine,

Părea de gânduri triste copleșit,

Iar păru-i sur îi atârna, ciorchine, Pe umeri, ascunzându-i fața bine.

Goi, ochii lui încremeniți păreau; Obrajii, supți de chinuri și de foame, Pe fălcile-i osoase se lăsau.

Era-mbrăcat în zdrențe și în scame Cu câte-un spin legate între ele, Ce-i atârnau pe coapse, peste piele.

La sud-est de insula lui Crossman se întinde insula lui Hood, numită și „Insula înnorată a lui Mecain”; pe latura ei sudică se cască un golf sticlos tivit cu o fâșie lată de lavă neagră fărâmițată, „Plaja neagră” sau „Debarcaderul lui Oberlus”, cum se mai spune, deși „Debarcaderul lui Charon” ar fi fost un nume mult mai potrivit.

Numele de Oberlus îi venea de la un barbar alb, care petrecuse mulți ani pe insulă, un european care adusese în această regiune sălbatică niște însușiri mai diavolești decât cele ale canibalilor din împrejurimi.

Cu vreo jumătate de veac în urmă, Oberlus dezertase pe insula mai sus pomenită, care, atunci, ca și acum, era pustie. El își înjghebase, la vreo milă depărtare de locul de debarcare ce avea să-i poarte numele, un bârlog de lavă și de zgură, într-o vale sau mai bine zis o râpă, ce adăpostea printre stânci vreo doi acri de pământ oarecum cultivabil, singurul colțișor din insulă care nu era prea pârjolit pentru acest scop. Izbutise să cultive în râpa aceea un soi de cartofi și de dovleci degenerați, pe care-i schimba din când în când pentru alcool sau pentru dolari, cu marinarii flămânzi de pe balenierele în trecere pe-acolo.

Potrivit mărturiilor tuturor, individul părea a fi victima unei vrăjitoare malefice: s-ar fi zis că băuse din cupa vrăjitoarei Circe.

Îmbrăcat în zdrențe prea sumare ca să-i ascundă goliciunea, semăna cu o sălbăticiune; pielea lui era plină de pete și de bășici din pricina soarelui la care era necontenit expusă; avea un nas turtit și o față pământie, masivă și contorsionată; părul și barba, netunse, erau de un roșu aprins. Străinilor le făcea impresia unei creaturi vulcanice, țâșnită din aceeași erupție care dăduse naștere și insulei. Când dormea, ghemuit în singuratecu-i bârlog de lavă ascuns între munți, semăna, zice-se, cu un maldăr de frunze veștede, smulse din copaci, toamna, și părăsite o clipă într-un ungner de vreun năprasnic vârtej nocturn, care, după acest scurt popas, și-ar fi urmat necruțător drumul, pentru a-și repeta și aiurea jocul capricios. Și se mai spunea că Oberlus oferea un spectacol cât se poate de straniu în unele dimineți noroase și înăbușitoare, când săpa la cartofi, sub monstruoasa și urâta lui pălărie de pânză neagră. Atât de strâmbă și de sucită i-era firea, încât până și coada sapei părea să se fi strâmbat și chircit în mâna lui, devenind un biet ciomag îndoit mai degrabă ca o coasă primitivă decât ca un mâner de sapă civilizată.

Ori de câte ori întâlnea pentru prima oară un străin, Oberlus avea ciudatul obicei de a-i întoarce spatele, socotit pesemne partea lui cea mai bună, pentru că îl trăda în mai mică măsură. Dacă întâlnirea avea loc în grădina lui, așa cum se întâmpla uneori, căci străinii proaspăt debarcați se duceau de obicei de pe piajă direct la ascunzătoarea dintre munți a bizarului precupeț, Oberlus continua, câtva timp, să sape, fără a se sinchisi de saluturile exuberante sau sobre ale străinului; iar când acesta, curios, încerca să-i iasă în față, schivnicul se ferea cu dibăcie, nelăsând sapa din mână: cu spinarea îndoită, se învârtea, morocănos, în jurul moviliței de cartofi. Asta când săpa.

Când semăna, însă, întreaga lui înfățișare și toate gesturile lui erau atât de sinistre și inutil dușmănoase și misterioase, încât n-ai fi zis că seamănă cartofi, ci că toarnă otravă într-o fântână. Dar una din ciudățeniile lui mai mărunte și mai inofensive, era ideea fixă că vizitatorii nu veneau numai din dorința de a căpăta cartofi sau de a întâlni vreun locuitor oarecare al acestei insule pustii, ci și cu intenția de a-l vedea pe vajnicul schivnic Oberlus în regeasca lui solitudine. Pare de necrezut că o astfel de făptură era stăpânită de o asemenea vanitate, că un mizantrop ca el putea fi atât de înfumurat; dar avea, totuși, această idee fixă, iar în virtutea ei își dădea adesea niște aere care-i amuzau la culme pe căpitanii de vase. La urma urmelor, cam tot așa se comportau și unii ocnași celebri, care se mândreau tocmai cu ticăloșia care le adusese faimă.

Se întâmpla uneori ca, pradă vreunei alte toane, Oberlus să se ferească îndelungă vreme din calea vizitatorilor, ascunzându-se îndărătul colțurilor de zgură ale colibei sale; alteori se furișa, ca un urs, prin desișurile veștede, până sus în munți, ca să nu mai vadă vreo față omenească.

În afară de musafirii ocazionali veniți de pe mare, singurele ființe ce-i țineau tovărășie lui Oberlus erau țestoasele târâtoare; într-o vreme, el părea să se fi coborât de-a bineiea la nivelul lor, neavând alte dorințe decât ele, afară, poate, de dorința de a-și procura, prin beție, o inconștientă beatitudine. Dar oricât de decăzut putea să pară, ascundea într-însul vocația unei și mai adânci decăderi, vocație ce abia aștepta un prilej să se manifeste. Într-adevăr, singurul lucru pe care-l avea în plus față de țestoase, era tocmai această capacitate superioară de degradare și, legată de ea, o anumită voință de a și-o afirma. Mai mult încă, faptele pe care le vom relata, vor demonstra, poate, că ambiția egoistă, sau setea de putere pentru putere, departe de a fi o infirmitate proprie minților alese, caracterizează chiar și ființele ce n-au pic de minte. Nu există creaturi mai tiranic egoiste ca unele brute primitive, precum își poate da seama oricine observă cu luare aminte comportarea anumitor crescători de vite.

Contemplându-și sălbaticul domeniu, Oberlus își va fi spus în sinea lui: „Această insulă-i a mea de la maică-mea Sycorax…” Prin vreun mijloc oarecare, troc sau jaf, (căci pe vremea aceea corăbiile se mai opreau din când în când la debarcader), el își făcuse rost de-o flintă veche, de puțină pulbere, precum și de câteva gloanțe. Posesiunea acestui armament stârni într-însul dorul de aventură, întocmai cum un pui de tigru devine agresiv când simte că-i cresc ghearele. Îndelunga obișnuință de a stăpâni exclusiv toate obiectele din jur, singurătatea lui aproape deplină, faptul că nu avea cu oamenii decât relații bazate pe o independență mizantropică sau pe șiretenia negustorească, deși chiar și asemenea întâlniri erau destul de puțin numeroase, toate aceste împrejurări nutriseră în el, treptat, ideea propriei lui importanțe, precum și un soi de dispreț animalic față de tot restul lumii.

Poate că nefericitul creol, care a domnit scurtă vreme pe insula lui Charles, a fost animat într-o oarecare măsură de imbolduri vrednice de laudă, ca acelea care-i îndeamnă pe alți aventurieri să trimită coloniști la capătul lumii și să-și asume controlul politic asupra lor. Execuția sumară a multora dintre peruvienii săi i se poate trece oarecum cu vederea dacă ne gândim la nelegiuiții cu care avea de-a face; iar bătălia canină pe care-a dus-o împotriva rebelilor coalizați, pare pe deplin justificată în împrejurările respective.

Dar pentru acest rege Oberlus și pentru faptele pe care je vom relata de îndată, nu s-ar putea in. Voca nici o scuză. El a acționat din plăcerea de a-și exercita cruzimea și tirania, în virtutea unei însușiri moștenite de la maică- sa, Sycorax. Înarmat cu flinta aceea fioroasă, și încredințat că e stăpânuî acelei insule îngrozitoare, aștepta nerăbdător un prilej de a-și dovedi puterea asupra primului exemplar uman ce i-ar fi căzut în mână.

Prilejul nu întârzie să se ivească. Într-o bună zi, el zări pe plajă o barcă, lângă care stătea un negru. La o oarecare distanță se zărea o corabie, iar Oberlus pricepu numaidecât situația: corabia ancorase lângă insulă pentru a se aproviziona cu lemne, iar echipajul bărcii se dusese după ele, în desișuri. Dintr-un loc prielnic, el continuă să observe barca, până-n clipa când își făcură apariția niște oameni încărcați cu butuci; după ce-i azvârliră pe plajă, oamenii merseră din nou în pădure, în timp ce negrul așeza butucii în barcă.

Iată-l așadar pe Oberlus apropiindu-se de negru, în cea mai mare grabă. Neașteptându-se să vadă, într-o asemenea pustietate, o ființă vie, și încă una atât de înspăimântătoare, negrul fu cuprins de o panică, pe care suavitatea de urs cu care Oberlus îi cerea favoarea de a-l ajuta în muncă, nu i-o putea domoli. Negrul, care purta pe umeri câțiva butuci, se pregătea tocmai să mai ia vreo câțiva, când Oberlus îi ridică încetișor cu ajutorul unui capăt de frânghie ascuns la sân. Procedând astfel, el rămăsese în spatele negrului, care, devenind pe bună dreptate bănuitor, încercă zadarnic să-i iasă în față: Oberlus era mai viclean decât el ! în cele din urmă, obosit de manevrele-i zadarnice, sau temându-se să nu fie surprins de restul echipajului, Oberlus se repezi într-un tufiș din apropiere și, apucându-și flinta, îi porunci cu glas aprig negrului să lase lucrul și să-l urmeze. Negrul refuză. Atunci, scoțând la iveală arma, Oberlus trase. Din fericire, arma nu luă foc, dar negrul se speriase tare, așa că, la a doua somație, scăpă din mâini butucii și se predă, gata să-l urmeze pe agresor.

Oberlus se depărta grabnic de țărm, printr-un defileu îngust, pe care-l cunoștea numai el.

În drum spre munți, Oberlus îi comunică, încântat, negrului că de aci înainte va trebui să muncească pentru el, ca un sclav, și că va fi tratat după felul cum se va comporta. Amăgit de capitularea lașă a negrului, Oberlus făcu însă greșeala de a-și slăbi la un moment dat vigilența. Profitând de neatenția lui, tocmai când treceau pe o cărare îngustă, negrul, o namilă de om, il apucă deodată în brațe și-l trânti la pământ, apoi îi smulse arma, îi legă mâinile cu propria-i frânghie și, luându-l în cârcă, se întoarse cu el spre barcă. Sosiră în curând și ceilalți membri ai echipajului, care-l transportară pe Oberlus pe corabie, o corabie de contrabandiști englezi, oameni nu prea miloși din fire, Oberlus fu biciuit zdravăn, apoi dus înapoi pe țărm, cu mâinile încătușate, și silit să-și arate bârlogul și agoniseala. Țestoasele, dovlecii și cartofii lui fură rechiziționați pe loc, împreună cu toți dolarii puși deoparte in urma tranzacțiilor lui comerciale. Dar în vreme ce contrabandiștii, din cale-afară de răzbunători, îi distrugeau coliba și grădina, Oberlus izbuti să fugă în munți și să se ascundă într-o văgăună accesibilă numai lui, unde așteptă până la plecarea corăbiei. Abia atunci se întoarse și, cu ajutorul unei pile pe care-o înfipse într-un copac, reuși să-și taie cătușele de la mâini.

Meditând printre ruinele colibei saie, în dezolantul peisaj de zgură și de vulcani stinși al acestei insule blestemate, jignitul mizantrop plănuia o răzbunare cruntă împotriva omenirii. El nu-și dădu, însă, gândurile în vileag. Nu peste multă vreme, avu din nou posibilitatea de a furniza niscaiva legume corăbiilor care continuau să poposească, din când în când, la debarcaderul său.

Conștient de eșecul primei sale încercări de răpire, Oberlus adoptă de data asta cu totul altă tactică;

Ori de câte ori venea pe țărm vreun marinar, el îl întâmpina prietenește, poftindu-l în coliba lui, unde, cu întreaga politețe de care era în stare pocitania asta roșcată, îi oferea ceva de băut, ca să se veselească. De altfel, oaspeții săi nu trebuiau să fie prea mult rugați; de îndată ce-și pierdeau cunoștința, gazda îi lega de mâini și de picioare și-i arunca printre movilele de zgură, unde rămâneau ascunși până la plecarea corăbiei; atunci, găsindu-se cu totul la cheremul lui Oberlus, care nu mai era de loc prietenos, ci, dimpotrivă, îi speria cu amenințările lui cumplite și mai ales cu flinta lui fioroasă, ei acceptau să devină sclavii supuși ai acestui tiran nemaipomenit. Doi-trei dintre ei aveau să și piară în cursul acestui penibil proces de inițiere. Pe ceilalți, patru la număr, Oberlus îi puse sa sfarme pământul pietros și să care în spinare grămezi de lut scoase din crăpăturile jilave ale munților. Supunându- i unui regim de înfometare, tiranul își arăta arma la cea mai vagă bănuială de revoltă și nu se lăsă până nu-i transformă în niște reptile ce se târau la picioarele lui, năpârci plebee în slujba acestui balaur aristocratic.

În cele din urmă, Oberlus izbuti să-și înzestreze arsenalul cu patru cuțite ruginite și cu o provizie suplimentară de gloanțe și praf de pușcă pentru arma lui. Reducând în bună măsură munca sclavilor săi, el se dovedi a fi un om, mai bine zis un demon, foarte priceput în arta de a-i convinge sau a-i sili pe ceilalți să-i aprobe planurile, oricât de îngrozitoare le-ar fi părut acestea la început. Predispuși la orice rele, prin însăși viața lor trecută, de cow-boys ai mării, care distrusese în ei pe de-a-ntregul omul moral, făcându-i să se supună orbește primului ticălos întâlnit în cale; lipsiți de orice bărbăție din pricina deznădăjduitei mizerii îndurate pe insulă; deprinși să-l slugărească în orice împrejurare pe stăpânul lor, el însuși ultimul dintre sclavi, acești nenorociți ajunseră pe de-a-ntregul corupți în mâinile lui.

Îi folosea ca pe niște ființe de neam inferior, ca pe niște animale. Dresându-i bine, făcu din acești patru lași patru asasini curajoși. Dar, fie că e vorba de spadă sau de pumnal, armele omului nu sunt decât niște colți sau gheare artificiale, ca pintenii falși agățați de labele unui cocoș de luptă. Iată-l așadar pe Oberlus, țarul insulei, înarmându-și cei patru supuși dresați, cu patru securi ruginite. Ca orice autocrat setos de glorie, avea acum o armată vajnică. S-ar putea crede că o răscoală a sclavilor era iminentă. Arme în mâinile unor robi oropsiți? Ce imprudență din partea împăratului Oberlus! Dar ei n-aveau decât niște biete securi, patru coase nenorocite, pe când el poseda o armă în stare să azvârle orbește pietre, bucăți de zgură și alte proiectile, care i-ar fi nimicit pe cei patru răsculați, ca pe niște porumbei. Și apoi, Oberlus nici nu mai dormea în coliba lui: de câtăva vreme putea fi văzut zilnic, în lumina lugubră a amurgului, luând calea munților, pentru a se ascunde până a doua zi în zori în vreo văgăună puturoasă, cunoscută numai lui; în cele din urmă, însă, renunță la acest efort penibil, și, legându-și sclavii de mâini și de picioare, începu să-i închidă, seară de seară, în coliba lui, după ce le ascundea securile; cât despre el, se culca în fața colibei, sub un fel de șopron primitiv, de curând construit, și dormea acolo, cu arma în mână.

Nemulțumindu-se, pesemne, să-și conducă zilnic vajnica oaste prin deșertul de zgură al insulei, Oberlus se gândea acum ia o acțiune tenebroasă; urmărea, probabil, să atace prin surprindere vreo corabie în trecere pe acolo, să-i masacreze echipajul și să se îmbarce pe bordul ei spre un tărâm necunoscut. În vreme ce aceste planuri îi colcăiau în minte, iată că două corăbii poposiră, laolaltă, la celălat capăt al insulei. Drept care, Oberlus își schimbă subit planurile.

El se oferi să furnizeze o cantitate mare de legume corăbiilor, care duceau lipsă de așa ceva, cu condiția ca ele să trimită câteva bărci la debarcaderul său, așa fel încât marinarii să poată transporta mai ușor legumele din grădină; el le comunică în același timp comandanților celor două corăbii că sclavii lui deveniseră de la o vreme atât de trândavi și bicisnici, încât mijloacele-i de convingere obișnuite nu mai erau deajuns pentru a-i face să muncească, dar că nu-l răbda inima să fie prea aspru cu ei. După ce comandanții se învoiră, ei își trimiseră bărcile. Trăgându-le pe plajă, marinarii merseră la coliba de lavă, dar, spre uimirea lor, nu găsiră pe nimeni acolo. Așteptară până-și pierdură răbdarea, și se întoarseră la țărm, unde rămaseră cu gura căscată; între timp trecuse pe-acolo un străin, și nu Bunul Samaritean! și sfărâmase în bucăți trei dintre cele patru bărci, răpind-o pe a patra. Croindu-și anevoie drum peste munți, prin văile de zgură, câțiva dintre marinari izbutiră să ajungă pe celălalt țărm al insulei, unde trăseseră corăbiile; alte bărci fură trimise în ajutorul supraviețuitorilor nefericitei expediții.

Comandanții celor două vase, luați prin surprindere de mișelia lui Oberlus și temându-se de noi atrocități pe care le puneau, parțial, în seama naturii misterioase a acestei insule fermecate, hotărâră să fugă numaidecât, ca să scape de primejdie. Îi lăsară așadar pe Oberlus și pe ostașii săi în posesia bărcii pe care-o furaseră.

Înainte de a ridica ancora, ticluiră o scrisoare și o vârâră într-un butoiaș, pe care-l ancorară în golfuleț, pentru a da oceanului Pacific prilejul de a cunoaște cele petrecute. Câtăva vreme mai târziu, butoiașul fu deschis de către căpitanul unei alte corăbii în trecere pe-acolo, nu însă înainte ca el să fi trimis o șalupă spre debarcaderul lui Oberlus. Ne putem lesne imagina neliniștea ce-l stăpâni pe acest căpitan până la întoarcerea șalupei, când primi o altă misivă, ce cuprindea versiunea lui Oberlus asupra celor întâmplate pe insulă. Acest document prețios, deși pe jumătate mucegăit, fusese găsit pe peretele de zgură al colibei părăsite, și glăsuia astfel (ceea ce dovedea că Oberlus nu era un mitocan de rând, ci un scriitor iscusit, capabil chiar de cea mai mișcătoare elocință): „Domnule, sunt cel mai nefericit și mai urgisit om de pe această lume. Sunt un patriot pe care brațul hapsânei tiranii l-a exilat din propria-i patrie.

Surghiunit pe aceste insule fermecate, i-am rugat în repetate rânduri pe comandanții de corăbii să-mi vândă o barcă, dar ei m-au refuzat de fiecare dată, cu toate că le ofeream cel mai bun preț, în dolari mexicani. În cele din urmă s-a ivit prilejul de a-mi procura o barcă; și n-am lăsat să-mi scape acest prilej.

M-am străduit îndelungă vreme să strâng, prin trudă grea și prin mari suferințe răbdate în singurătate, o oarecare agoniseală menită a-mi asigura o bătrânețe tihnită și plină de virtute, dacă nu și de fericire; dar am fost în repetate rânduri jefuit și maltratat de către niște oameni ce se pretindeau creștini.

Astăzi părăsesc arhipelagul Encantadas pe bordul strașnicei ambarcațiuni Charily, cu destinația insulelor Fiji.

OBERLUS, Orfanul.

P. S. Dincolo de peretele de zgură, lângă cuptor, veți găsi cloșca cea bătrână. N-o omorâți, aveți răbdare, am lăsat-o să clocească; dacă va avea pui, vi-i las moștenire, oricine-ați fi. Dar să nu numărați puii înainte de a ieși din găoace!”

Cloșca se dovedi a fi un cocoș flămând, care nu se mai putea ține pe picioare de prăpădit ce era.

Oberlus declara, așadar, că pleacă spre insulele Fiji, dar făcea acest lucru numai pentru a-i pune pe o pistă greșită pe urmăritorii săi. Multă vreme după aceea, el ajunse, singur în barca lui, la Guayaquil. Întrucât păgânii din suita lui n-au mai fost niciodată văzuți pe insula lui Hood, se presupune că ei au murit de sete în timpul călătoriei spre Guayaquil, sau, ceea ce e la fel de probabil, că au fost azvârliți peste bord de Oberlus, în clipa când acesta și-a dat seama că apa se împuținează.

De la Guayaquil, Oberlus a plecat la Payta, iar acolo a reușit, mulțumită acelei stranii puteri de seducție caracteristice unora dintre cele mai scârboase animale, să intre în grațiile unei demoazele cu pielea tuciurie, pe care o convinse să-l urmeze pe insula lui fermecată, descriindu-i-o, desigur, ca pe un paradis al florilor, nu ca pe un iad de zgură.

Dar din păcate pentru insula lui Flood, care-ar fi putut să fie colonizată cu o aleasă specie de animale, aspectul bizar, diavolesc al lui Oberlus îl făcu să fie privit cu multă suspiciune la Payta; iar într-o noapte, fiind găsit ascuns, cu niște chibrituri în buzunar, sub chila unei mici ambarcațiuni pe cale de a fi lansată la apă, el fu prins și azvârlit în închisoare.

Mai toate orașele din America de Sud sunt dotate cu închisori dintre cele mai insalubre. Construite din bucăți enorme de chirpici, uscate la soare, și cuprinzând câte o unică sală, fără ferestre, și cu o singură ușă zăbrelită cu gratii groase de lemn, ele au un aspect cât se poate de sinistru, atât pe dinafară cât și pe dinăuntru, mai aâes că sunt lipsite de orice curți interioare. Aceste edificii publice se înalță la vedere în câte o „Plaza” încinsă și colbăită, oferind privitorului, printre gratii, imaginea locatarilor lor ticăloșiți și deznădăjduiți, cufundați în tot felul de mocirle tragice. Într-o astfel de închisoare a putut fi văzut, multă vreme, și Oberlus, figură centrală a unei bande răufăcători și asasini, creatură pe care, dacă ai evlavie, trebuie s-o detești, tot astfel cum, dacă vrei să fii un adevărat filantrop, trebuie să-i urăști pe mizantropi.

SCHIȚA A ZECEA

Fugari, exilați, sihaștri, pietre de mormânt etc.

…Și printre cioturi și butuci, lipsiți în veci de poame și de frunze, iată Și crengile, de care altădată Au spânzurat atâți nenorociți…

Câteva rămășițe din coliba lui Oberlus s-au păstrat până-n zilele noastre, la capătul văii de zgură. Iar străinul care cutreieră insulele Encantadas va da negreșit peste alte așezări singuratice, de mult abandonate țestoasei și șopârlei.

Probabil că puține locuri din lume au adăpostit, în epoca modernă, atâția sihaștri. Cauza este că insulele acestea sunt situate pe o mare foarte depărtată, iar majoritatea corăbiilor care le vizitează ocazional sunt fie baleniere, fie vase pornite la un drum lung și plicticos, ce le scutește în bună măsură de cenzura și chiar de amintirea legilor omenești. Unii comandanți și mateloți sunt așa fel făcuți, încât e aproape cu neputință ca, în aceste împrejurări neprielnice, să nu izbucnească între ei certuri și scandaluri. Marinarul ajunge să nutrească o ură surdă împotriva corăbiei tiranice, pe care o va schimba bucuros pe o insulă, fie ea bătută de vânturile cele mai arzătoare, căci în labirintul din interiorul ei tot va găsi un refugiu unde nu va putea fi prins niciodată. Cel ce fuge de pe o corabie în vreun port peruvian sau chilian, fie el cât de mic și de rustic, se expune primejdiei de a fi prins; ca să nu mai pomenim de primejdia jaguarilor. O recompensă de cinci pesos îndeamnă câte cincizeci de spanioli fricoși, înarmați cu pumnale, să cutreiere zi și noapte pădurile, în speranța de a pune mâna pe fugar. Nici în insulele Polineziei nu e prea ușor să scapi de urmărire: acelea dintre ele care au cunoscut o oarecare influență a civilizației, ridică în calea evadatului piedici întru totul asemănătoare celor întâlnite în porturile peruviene, indigenii „avansați” fiind la fel de mercenari și de pricepuți în mânuirea pumnalului și în adulmecarea unei urme, ca și spaniolii „înapoiați”. Iar proasta reputație de care se bucură toți europenii la acei dintre băștinași care au auzit întâmplător despre existența lor, face ca o evadare pe insulele polineziene să fie lipsită de speranță. Iată de ce insulele Encantadas au devenit refugiul preferat al fugarilor de tot felul, dintre care unii ajung să descopere, cu amărăciune, adevărul că fuga de tiranie nu-ți oferă implicit un adăpost sigur, și cu atât mai puțin un cămin fericit.

Nu rareori s-a întâmplat să se sihăstrească pe aceste insule și câte unii dintre cei ce veneau să vâneze țestoase. Mai toate insulele fiind acoperite de păduri încâlcite, accesul spre interiorul lor e nespus de impracticabil; aerul e fierbinte, înăbușitor și provoacă o sete insuportabilă, pe care n-o alină nici un izvor. Vai de omul care se rătăcește pe insulele Encantadas! Câteva ore petrecute sub soarele lor ecuatorial, sunt de-ajuns pentru a-l slei de puteri! Pentru a explora cum se cuvine aceste insule e nevoie de săptămâni întregi, căci sunt destul de întinse. Corabia așteaptă o zi-două întoarcerea celui plecat în explorare; văzând că nu mai vine, nerăbdătorul comandant înfige pe plajă un țăruș, cu o scrisoare în care-și exprimă regretele, și după ce-i lasă o lădiță cu pesmeți și un butoiaș cu apă, îi întoarce spatele pentru totdeauna!

S-au văzut și cazuri când unii comandanți neomenoși n-au pregetat să se răzbune, fără riscuri, pe niște marinari care cutezaseră să le înfrunte firea orgolioasă ori capricioasă. Bieții marinari, azvârliți pe plaja fierbinte, ar fi pierit cu siguranță, dacă n-ar fi ajuns, printr-o trudă amarnică, să descopere câteva picături de apă mustind în vreo stâncă sau pe fundul vreunui fost lac de munte.

Am cunoscut îndeaproape un om care, pierdut pe insula Narborough, a fost împins de sete la o asemenea deznădejde, încât nu și-a putut salva viața decât curmând viața altei ființe, a unei foci mari, care se cățărase pe plajă; s-a repezit asupra ei, i-a înfipt în grumaz un cuțit și, trântindu-se peste trupul ei fremătător, a început să-i soarbă sângeie din rana deschisă: palpitațiile inimii animalului muribund i-au insuflat viață!

Un alt marinar, azvârlit cu o barcă pețărmul unei insule răzlețe, la care nu poposise niciodată vreun vas, din pricina sterilității ei absolute și a stâncilor ce-o înconjurau, a omorât două foci și umflându-le pieile, își întocmi din ele o plută, cu care porni spre insula lui Charles, pentru a se alătura republicii instaurate acolo, căci simțea că-l așteaptă o moarte sigură dacă-ar mai rărriâne în acest iad, și că, părăsindu-l, nu se expune la nimic mai îngrozitor decât moartea.

Dar oamenii care nu-s însuflețiți de curajul necesar pentru asemenea încercări deznădăjduite, n-au altă scăpare decât să pornească grabnic în căutarea unui ochi de apă, fie el cât de mic, să-și înjghebeze o colibă și să vâneze țestoase și păsări; pregătindu-se pentru o viață de schivnici, ei așteaptă ca timpul, fluxul sau vreo corabie în trecere pe-acolo să vină să-i salveze.

La poalele prăpăstioaselor povârnișuri ale multora dintre aceste insule se găsesc niște mici jgheaburi rudimentare, parțial năpădite de ierburi sau tufe putrede, uneori jilave. La o cercetare atentă, aceste jgheaburi dezvăluie urmele uneltelor cu care au fost săpate în stâncă, de către vreun marinar părăsit sau de către vreun fugar încă și mai nenorocit: le săpaseră în locurile unde credeau că s-ar putea să se scurgă în ele, de sus, măcar câteva picături de rouă.

Rămășițele sihăstriilor și ale jgheaburilor de piatră nu sunt singurele urme omenești ce se pot găsi pe insule. Lucru curios, locul care, de-obicei, e cel mai însuflețit într-o așezare omenească stabilă, prezintă, în insulele Encantadas, un aspect cât se poate de mohorât. Deși poate să pară extrem de ciudat să vorbești de oficii poștale într-o asemenea pustietate, totuși ele se pot întâlrii din loc în loc, sub forma unor țăruși în care sunt înfipte niște sticle, conținând scrisori. Acestea nu sunt numai sigilate, ci și astupate cu un dop. Ele sunt depuse în sticle mai ales de către căpitanii balenierelor din Nantucket, care țin să-i informeze pe pescarii în trecere pe-acolo despre rezultatele obținute în vânătoarea de balene și țestoase. Se întâmpla, însă, adesea să treacă luni și chiar ani întregi, fără să se ivească vreun destinatar. Țărușul putrezește și cade, oferind o priveliște nu tocmai veselă.

Dacă adăugăm că pe unele insule se pot găsi și pietre funerare, sau mai bine zis scânduri funerare, tabloul va fi complet.

Pe plaja insulei lui James s-a putut vedea, timp de mulți ani, un grosolan stâlp indicator, îndreptat spre interior. Luându-l drept un indiciu de posibilă ospitalitate, din partea vreunui pustnic inimos care s-ar fi hrănit cu scoarță de copaci pe aceste meleaguri altminteri pustii, te puteai duce pe cărarea astfel indicată, dar la capătul ei nu te întâmpina, în liniștita sihăstrie, decât un mort, iar în loc de bun venit găseai o inscripție gravată pe un mormânt: „Aici în zorii unei zile din anul 1813 a căzut într-un duel, cutare locotenent de pe fregata americană Essex, în vârstă de 21 de ani”. Își atinsese majoratul în moarte…

E normal ca, după pilda acelor vechi instituții monastice din Europa, care nu-și îngroapă morții în afara propriei lor incinte, ci chiar acolo unde sau săvârșit din viață, insulele Encantadas să procedeze la fel cu morții lor, așa cum procedează de altfel și pământul, această mare mânăstire obștească.

Se știe că aruncarea cadavrelor în mare este doar o necesitate a vieții marinărești, necesitate căreia oamenii i se supun numai atunci când uscatul se află foarte departe la pupa, și nu se zărește limpede la prova. Iată de ce insulele Encantadas oferă un cimitir comod corăbiilor care navighează în preajma lor. După terminarea înmormântării, vreun inimos matroz cu suflet de poet sau de artist își scoate penelul și scrie un epitaf burlesc. Multă vreme după aceea, când alți marinari inimoși se nimeresc pe-acolo, movila funerară devine pentru ei o masă, în jurul căreia se strâng ca să închine un păhărel pentru odihna sărmanului suflet răposat.

Iată un asemenea epitaf, găsit într-o sinistră văgăună de pe insula lui Chatham:

„O, frate care treci pe drum, Eram și eu cum ești acum,

Tot pus pe chef și veselie, Dar nu mai am nici o simbrie. Zac fără văz și fără gură,

Cu oasele-ngropate-n zgură!”