Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA A CINCEA

Fregata și corabia fugară.

Privind în largul mării nesfârșite,

Văzui un mândru vas, care plutea Voios pe valuri. Flamuri strălucite La vergi și sus pe gabie, avea.

Nu ne putem lua rămas bun de la Rodondo, înainte de a aminti că în 1813 fregata americană Essex, comandată de căpitanul David Porter, era cât pe ce să rămână în vecii vecilor aici. Într-o dimineață fără vânt, pe când nava era împinsă rapid spre stâncă, de un curent puternic, a fost zărită o corabie ciudată, ce părea să se zbuciume sub un vânt năpraznic, în timp ce fregata rămânea locului, ca vrăjită, fapt ce părea să confirme zvonurile despre natura fermecată a acestor meleaguri. Dar curând începu să sufle o briză ușoară și atunci fregata porni cu toate pânzele sus, în urmărirea presupusului inamic, o balenieră engleză, pe cât se părea; curentul era însă atât de puternic, încât „inamicul” fu repede pierdut din vedere, iar la amiază fregata Essex se pomeni, în ciuda lestului ei, atât de aproape de stâncile biciuite de spumă ale turnului Rodondo, încât toți cei de pe bord o crezură pierdută. În cele din urmă, însă, o briză prielnică o ajută să evite ciocnirea, în chip miraculos.

Rămânând astfel teafără, fregata se folosi de prilej pentru a încerca să nimicească vasul inamic. Pornind din nou pe urmele lui, în direcția în care acesta dispăruse, cei de pe Essex îl zăriră a doua zi dimineață. Atunci corabia arboră drapelul american, dar se ținu la distanță de Essex. Pe mare se așternu un calm plat; Porter, încredințat mai departe că vasul urmărit era englez, trimise un cuter, nu pentru a-l aborda, ci pentru a-l sili să-și retragă șalupele care-l remorcau. Cuterul își îndeplini misiunea. Atunci alte cutere fură trimise pentru a captura vasul inamic, căci într-adevăr acesta arborase între timp culorile engleze, în locul drapelului american. Când, însă, ambarcațiunile fregatei ajunseră la câțiva pași de prada mult râvnită, se stârni din nou briza, iar vasul străin o zbughi spre vest, cu toate pânzele sus, și, până la căderea nopții, se mistui la orizont, în timp ce Essex rămăsese pe loc.

Misterioasa corabie, care naviga cu toate pânzele sus pe o mare calmă, arborând dimineața pavilionul american iar seara cel englez, nu mai fu văzută niciodată. O corabie fermecată, de bună seamă! Cel puțin așa jurau mateloții.

Această expediție a fregatei Essex în Pacific în timpul războiului din 1812 este, poate, cel mai straniu și mai tulburător episod din istoria marinei americane. Essex a capturat nave pornite spre cele mai depărtare orizonturi, a vizitat cele mai exotice mări și insule, a zăbovit îndelung în preajma arhipelagului fermecat, și, în cele din urmă, și-a dat vitejește duhul, bătându-se cu două fregate engleze în portul Valparaiso. Îl pomenim aici din același motiv ce ne va îndemna să vorbim despre corsari: aidoma acestora, Essex, navigând multă vreme printre insule, a vânat țestoase pe țărmurile lor, pe care le -a explorat cu osârdie; din acest motiv, și din altele, fregata e strâns legată de Insulele Encantadas.

E locul să spunem aici că nu există decât trei martori oculari vrednici de a fi menționați în legătură „cu Insulele Encantadas: Cowley, corsarul (1684); Colnett, exploratorul zonelor de vânătoare a balenei (1793) și Porter comandantul de vas (1813). În afara mărturiilor lor, se pot găsi doar unele aluzii banale și inutile, în relatările câtorva călători sau compilatori.

SCHIȚA A ȘASEA

Insula Barrington și corsarii

„Disprețuind robia de orice fel,

Noi, fiii acestei lumi atât de vaste,

Averea strămoșească s-o-mpărțim

Și să ne cerem drepturile noastre

La zestrea care-i astăzi, precum știm,

Pe mâna câtorva stăpâni pizmași…

A noastră fiind lumea, vom umbla

Oriunde vom dori, cu slobozi pași.”

„Ce viață strașnică și veselă ducem acum, cât de aproape suntem de moștenirea noastră dintâi, ce liberi de spaime și de necazuri mărunte! …”

Cu aproape două veacuri în urmă, Insula Barrington slujea drept adăpost acelei vestite flotile a corsarilor din Indiile de Vest care, alungată din apele cubane, a traversat Istmul lui Darien pentru a pustii litoralul Pacific al coloniilor spaniole, ieșind cu regularitatea și precizia unui vas poștal modern, în calea corăbiilor trezoriere regale ce navigau între Manila și Acapulco. După aceste obositoare lupte piraterești, veneau aici să-și spună rugăciunile „să petreacă în tihnă, să-și numere pezmeții din butoaie și arginții din casete și să-și măsoare mătăsurile orientale cu lungile lor săbii de Toledo.

Pe vremea aceea nu se putea găsi refugiu mai sigur, ascunzătoare mai greu de descoperit. În mijlocul unei mări întinse, liniștite și foarte puțin umblate, înconjurați de insule al căror aspect inospitalier îl putea pune pe fugă pe navigatorul în trecere pe acolo, și totuși la numai câteva zile distanță de bogatele țări pe care le jefuiau, acești corsari nepedepsiți găseau aici liniștea pe care-o tăgăduiau cu cruzime tuturor porturilor civilizate din acea. Parte a lumii. Aici veneau să se ascundă acești bătrâni pirați, când îi alunga vreo furtună, când erau vremelnic înfrânți de dușmani, sau când trebuiau să fugă repede cu prada lor de aur. Refugiu sigur și cuib liniștit, locul acesta era strașnic de folositor și în alte privințe.

Într-adevăr, insula Barrington este, din multe puncte de vedere, neobișnuit de prielnică pentru reparații, pentru carenaj și pentru alte asemenea îndeletniciri marinărești. Pe lângă faptul că oferă apă bună și loc bun de ancoraj, adăpostit de vânturi grație înaltului scut al Albemarleului, această insulă este cea mai roditoare din întregul arhipelag. Abundă aici țestoasele bune de mâncat, copacii buni de ars și o iarbă înaltă, numai bună ca să-ți faci culcuș în ea, pentru a nu mai pomeni de frumoasele promenade naturale și de variatele priveliști de pe insula. Într-adevăr, deși prin poziția ei aparține arhipelagului Encantadas, insula Barrington se deosebește într-atâta de majoritatea vecinelor ei, încât nici nu prea pare înrudită cu ele.

„Am debarcat o dată pe țărmul ei apusean, în fața căruia se ridică neagra fortăreață a insulei Albemarle, povestește un călător sentimental de odinioară. Am umblat pe sub pilcuri de copaci, nu prea înalți ce-i drept, și, firește, nu palmieri sau portocali sau piersici, dar cu toate astea, după o călătorie atât de lungă pe mare, era foarte plăcut să te plimbi sub crengile lor, chiar dacă nu erau încărcate de roade. Și ce credeți c-am văzut aici, la marginea liniștită a câte unui luminiș și pe culmile umbroase ale unor povârnișuri ce dominau cele mai pașnice priveliști? Ei bine, am văzut jilțuri vrednice de un brahman sau de președintele vreunei ligi pentru promovarea păcii: aceste splendide ruine ale unor culcușuri simetrice de piatră și de iarbă, purtând toate semnele muncii omenești și ale trecerii timpului, erau de bună seamă opera corsarilor. Una din ele, o canapea lungă, cu brațe și spătar, era exact canapeaua pe care i-ar fi plăcut poetului Cray să se întindă, cu cartea lui Crebillon în mână. Cu toate că zăboveau uneori luni în șir pe insula asta, folosind-o ca depozit pentru catargele, pânzele și butoaiele lor de rezervă, e foarte puțin probabil că pirații și-au durat vreodată case de locuit.

Ei nu rămâneau aici în lipsa corăbiilor lor, pe bordul cărora și dormeau, mai mult ca; sigur. Subliniez acest lucru deoarece socot că întocmirea unor astfel de jilțuri romantice nu poate fi atribuită decât unei înclinații pașnice și unei dorințe sincere de. Comuniune cu natura. E foarte adevărat că acești corsari săvârșeau cele mai mari fărădelegi și că unii dintre ei erau niște ucigași de rând; dar se știe că, ici colo, se ridica din mijlocul lor câte un Dampier, un Wafer sau un Cowley și alții așijderea lor, oameni a căror ‘supremă fărădelege era starea lor deznădăjduită: și pe care prigoana, vrăjmășia soartei sau cine știe ce samavolnicii cu neputință de răzbunat îi împinseseră să fugă de societatea creștinilor și să-și caute un refugiu solitar sau o viață aventuroasă pe mare. În orice caz, atâta timp cât vor rămâne pe insula Barrington aceste culcușuri în ruină, aidoma unor monumente ciudate, vom avea dovada că nu toți corsarii erau niște monștri.

Dar în peregrinările mele prin insulă, am descoperit curând și semne de sălbăticie, semne destui de conforme imaginii pe care „nu fără temei, oamenii și-o fac, îndeobște, despre tagma piraților.

Dacă aș fi dat peste catarge vechi și doage ruginite, m-aș fi gândit doar la dulgherul și la dogarul corăbiei. Dar am găsit vechi securi și pumnale care, deși rău mâncate acum de rugină, fără îndoială că se înfipseseră cândva între. Coastele unor spanioli. Iată ce semne rămăseseră de pe urma ucigașilor și tâiharilor! Dar și bețivii își lăsaseră urmele: pe plajă, printre scoici, se vedeau ici colo hârburi de clondire, ale unor clondire de tipul folosit și astăzi pe litoralul spaniol pentru îmbutelierea vinului și a spirtului de Pișco.

Cu o bucată de pumnal ruginit într-o mână și cu un ciob de clondir în cealaltă, m-am așezat pe zdrențuita canapea verde despre care-am vorbit, și m-am gândit îndelung și temeinic la corsarii aceia. Cum de erau în stare ca, într-o zi să jefuiască și să ucidă, în altă zi să petreacă, iar în a treia zi să se odihnească, devenind niște filosofi meditativi, poeți bucolici și constructori de jilțuri? La urma urmelor, nici n-ar fi de mirare dacă ne gândim la firea schimbăcioasă a omului. Dar oricât de ciudat ar părea, nu mă pot lepăda de gândul, mai pios, că printre acești aventurieri se rătăciseră și câteva suflete nobile și generoase, capabile să prețuiască adevărata virtute și adevărata liniște.