Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA A ȘAPTEA

Insula lui Charles și Regele Câinilor

„… urlând furioși, ieșiră de prin stânci și văgăuni,

O mie de sălbatici zdrențuroși,

Pociți și strâmbi ca niște căpcăuni,

Și tăbărâră asupră-i, fioroși,

Cu arme stranii-n mâini, ciomege grele,

Pumnale ruginite, lăncii lungi

Sau fiare înroșite-n focuri rele…”

„Să nu muncim de loc, lăsându-i doar

Pe-aceșri bicisnici robi, lipsiți de har,

Să se spetească pe pământ mereu,

Căci minte n-au: muncească, deci, din greu!”

La sud-vest de Barrington se întinde insula lui Charles; în legătură cu ea știu o poveste, auzită mai de mult de la un matelot foarte versat în știința întâmplărilor ieșite din comun.

În timpul răscoalei victorioase a coloniilor spaniole împotriva bătrânei metropole, a luptat de partea Perului un anumit aventurier creol din Cuba, care, prin vitejia și norocul lui, a ajuns să capete un grad înalt în armata patrioților. La terminarea războiului, Peru s-a pomenit, întocmai ca atâția gentilomi curajoși, destul de liber și independent, dar cu punga cam goală; cu alte cuvinte, nu avea cu ce-și plăti trupele. Dar creolul acela, i-am uitat numele, s-a oferit să-și primească plata în pământuri, așa că i s-a propus să-și aleagă o moșie pe insulele Encantadas, care erau pe atunci, și au și rămas cu numele, proprietatea Perului. Ostașul nostru s-a îmbarcat numaidecât, a explorat insulele și s-a întors la Callao, unde a declarat că ar dori să capete insula lui Charles, urmând ca în actul de proprietate să se menționeze nu numai că de-aci înainte această insulă, aparține proprietarului său creol, dar și că e definitiv independentă față de Peru, întocmai ca Peru față de Spania. Pe scurt, aventurierul nostru a obținut titlul de stăpân suprem al insulei, devenind astfel unul dintre potentații acestei lumi.

El a dat cu acest prilej o proclamație în care-și îndemna concetățenii să vină în regatul său încă nepopulat. Vreo optzeci de suflete, bărbați și femei, au răspuns la acest apel și, fiind înzestrați de către căpetenia lor cu cele necesare, inclusiv felurite unelte, precum și câteva vite și capre, s-au îmbarcat spre acel Pământ al Făgăduinții; ultimul care s-a suit pe corabie a fost creolul însuși, însoțit în chip bizar de o disciplinată cavalerie de dulăi fioroși. Aceștia, așa cum s-a putut constata în timpul călătoriei, refuzau să se amestece cu emigranții, strângându-se ca niște aristocrați în jurul stăpânului lor pe dunetă, de unde aruncau priviri disprețuitoare spre mulțimea de rând adunată pe punte, întocmai cum soldații unei gar nizoane instalată într-un oraș cucerit privesc de pe metereze gloata lipsită de glorie pe care au misiunea s-o supravegheze.

Insula lui Charles seamănă cu Insula Barrington prin faptul că e mult mai locuibilă decât alte părți ale arhipelagului, dar e de două ori mai mare decât ea, având o circumferință de 40-50 de mile.

Debarcând în sfârșit pe insulă, oamenii s-au apucat, sub comanda stăpânului și patronului lor, să-i construiască o capitală. Zidurile de zgură și planșeele de lavă, așternute frumos cu cenușă, se înfiripau văzând cu ochii. Pe colinele mai puțin golașe pășteau vitele, în timp ce caprele, aventuroase din fire, explorau platourile pustii din interiorul insulei, în căutarea ierburilor rare ce le servesc drept hrană. Cât despre ceilalți desțelenitori, își aveau asigurată hrana prin belșugul de pești și de țestoase. Dezordinile care însoțesc de obicei colonizarea oricărei regiuni sălbatice, erau agravate în cazul de față de firea deosebit de arțăgoasă a multora dintre supuși, încât maiestatea sa a fost nevoită în cele din urmă să proclame legea marțială. Creolul a urmărit și împușcat cu mâna lui mulți rebeli, care, cu, intenții dintre cele mai dubioase, se refugiaseră clandestin în interiorul insulei, de unde se furișau noaptea, tiptil, în incinta palatului de lavă. De remarcat, totuși, că înainte de a recurge la asemenea măsuri drastice, înțeleptul monarh își alcătuise din oamenii mai siguri o gardă personală pedestră, subordonată cavaleriei canine.

Ne putem lesne imagina situația politică a acestei națiuni nefericite, dacă ne gândim că toți cei ce nu făceau parte din garda personală erau niște conspiratori și trădători înrăiți. În cele din urmă, pedeapsa cu moartea a fost tacit abolită, regele Nimrodian dându-și seama la timp că, dacă și-ar aplica prea strict justiția vânătorească împotriva unor asemenea supuși, ar rămâne curând fără vânat. Elementul uman al gărzii a fost trimis la muncile câmpului, să cultive cartofi, iar regimentul canin a rămas singura forță armată. Pe câte mi s-a spus, câinii erau de o ferocitate neobișnuită, deși printr-un dresaj sever deveniseră docili față de stăpânu! lor. Înarmat până-n dinți, creolul se plimba acum, însoțit de ienicerii lui canini, al căror lătrat înfricoșător se dovedi a fi la fel de eficace ca și baionetele pentru a înăbuși mișcările de revoltă.

Dar populația insulei, jalnic împuținată ca urmare a aplicării justiției și foarte puțin împrospătată prin căsătorii, începuse să-i ofere monarhului prilej de meditații amare. Trebuia neapărat să găsească un mijloc de a spori numărul locuitorilor. Având ceva apă și fiind destul de plăcută ca aspect, insula lui Charles primea din când în când vizita unor baleniere străine. Pentru a-și mări veniturile, maiestatea-sa le pusese totdeauna să plătească o taxă de ancorat. Acum, însă, urmărea alte scopuri. Folosind tot felul de vicleșuguri, începu să-i convingă pe unii marinari să-și părăsească vasele, pentru a se înrola sub drapelul lui. Constatând dispariția acestor marinari, comandanții respectivelor vase cereau permisiunea de a porni în căutarea lor. Majestatea-sa le dădea această permisiune, nu însă înainte de a-i ascunde cu grijă pe fugari. În consecință, aceștia nu mai puteau fi găsiți, iar navele plecau fără ei.

Și astfel, datorită politicii cu două tăișuri a vicleanului monarh, națiunea lui își spori simțitor rândurile, pe seama unor națiuni străine, care-și micșorau populația în mod corespunzător. Monarhul nostru îi răsfăța pe acești venetici renegați. Dar stratagemele perfide ale prinților ambițioși sunt sortite eșecului, iar gloria lor e deșartă ! Intocmai cum pretorienii de origină străină, pe care împărații romani făcuseră imprudența de a-i introduce în statul lor, și încă mai marea imprudență de a-i ridica la rangul de favoriți, au sfârșit prin a-i răsturna de pe tron, tot astfel și acești marinari nelegiuiți, împreună cu întreaga populație și cu ceea ce mai rămăsese din garda personală, au pus la cale o răscoală grozavă, sfidânduși stăpânul. Acesta porni împotriva lor cu toată oastea lui de câini. O luptă pe viață și pe moarte se încinse pe plajă și ținu trei ore, câinii bătându-se cu hotărâre și curaj, iar marinarii negândindu-se la nimic altceva decât la victorie.

Trei oameni și treisprezece câini rămaseră morți pe câmpal de luptă, laolaltă cu numeroși răniți din ambele tabere, iar regele fu silit să fugă împreună cu rămășițele regimentului său canin, pentru a scăpa de inamic, care, aruncând cu pietre-n ei, îi fugări până-n inima pustie a insulei. Încetând urmărirea, învingătorii se întoarseră în satul de pe țărm, destupară butoaiele cu spirt și proclamară republica. Morții fură îngropați cu toate onorurile cuvenite unor ostași căzuți în război iar leșurile cainilor fură zvârlite cu scârbă în ocean.

În cele clin urmă, nemaiputând îndura atâta suferință, creolul fugar coborî din munți și se oferi să încheie pace. Dar rebelii primeau pacea cu o singură condiție, exilarea lui necondiționată. Și astfel, prima corabie care acostă pe insulă îl luă pe fostul rege și-l duse în Peru.

Istoria acestui rege demonstrează încă o dată cât este de greu să colonizezi o insulă pustie cu niște pelerini lipsiți de scrupule.

Fără îndoială că monarhul exilat în Peru, care-i oferise, undeva la țară, un azil sigur în restriștea abătută asupra lui, va fi pândit fiece corabie venită din Encantadas, în speranța că va afla vești despre prăbușirea republicii, despre căința rebelilor și despre rechemarea lui pe tron. Căci el vedea desigur în republică o experiență jalnică, sortită unui eșec grabnic. Dar nu! Insurgenții se uniseră într-o democrație care nu era nici grecească, nici romană, și nici americană. Ba, de fapt, nici nu era o democrație, ci o răscoalocrație permanentă, ce-și făcea un punct de onoare din a nu recunoaște altă lege decât absența oricărei legi. Datorită marilor înlesniri acordate dezertorilor, rebelii își sporiră rândurile cu o sumedenie de netrebnici evadați de pe corăbiile ce poposeau la țărmul insulei. Insula lui Charles deveni oficial refugiul asupriților de pe toate corăbiile. Fiece matelot fugar era aclamat ca un martir al luptei pentru libertate, și dobândea numaidecât cetățenia zdrențuroasă a acestei națiuni universale. În zadar încercau comandanții vaselor cu pricina să-i recupereze pe marinarii fugari. Noii compatrioți ai acestora erau gata să crape capul tuturor urmăritorilor, fie ei cât de numeroși.

Tunuri prea multe nu aveau, dar cu pumnii lor nu era de loc de glumit. Așa se face că, până la urmă, nici o corabie nu mai cuteză să se apropie de insula lui Charles, oricât de imperioasă ar fi fost nevoia de a-și împrospăta proviziile: insula își câștigase o faimă rea, devenind o adevărată pacoste, un fel de Alsatia marină, un bârlog inexpugnabil al tuturor disperaților, care, în numele libertății, își făceau de cap. Numărul lor era în necontenită fluctuație. Marinarii care evadaseră pe alte insule, sau care fugeau de pe corăbii cu vreo barcă, se îndreptau spre insula lui Charles ca spre un adăpost sigur, dacă se aflau cât de cât în vecină-; tatea ei. Dimpotrivă, mulți dintre locuitorii insulei, sătui de viața dusă acolo, fugeau din când în când spre insulele din apropiere, unde, dându-se drept marinari naufragiați, îi convingeau pe comandanți să-i primească pe vasele lor, ce navigau spre litoralul spaniol, iar o dată ajunși acolo căpătau și ceva bani, de pomană.

În timpul primei mele vizite în arhipelag, într-o noapte toridă, când corabia noastră plutea învăluită într-o tăcere lâncedă, am auzit pe cineva de pe puntea din față strigând: „Lumină la orizont!” Ne-am uitat și am zărit, lateral, un foc ce ardea, undeva pe un țărm întunecat. Ofițerul al treilea nu prea era familiarizat cu această parte a globului pământesc. Apropiindu-se de căpitan, îl întrebă:

-Să trimit o șalupă, Sir? Or fi, desigur, niște naufragiați.

Căpitanul izbucni într-un râs sardonic și, agitându-și pumnul în direcția luminii, trase o înjurătură și spuse:

-Nu, nu, ticăloșilor, n-o să-mi șterpeliți o șalupă în noaptea asta binecuvântată! Bine faceți, tâlliarilor, că aprindeți un foc pe insula voastră, ca pe-un recif periculos: oamenii înțelepți nu se simt ispitiți să se ducă să vadă despre ce-i vorba.

Potrivă se țin cât mai departe de țărm, de țărmul Insulei lui Charles, adică… Brațează vergile, domnule secund, și lasă lumina aceea la pupa!