Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA A PATRA

Vedere de pe Pisga

Drept care-l duse-n piscul cel mai ‘nalt

De unde-i arătă până departe…

Iată cititorule, ce te sfătuiesc să faci, dacă vrei să te cațeri pe stânca Rodondo: ocolește de trei ori pământul, stând pe verga cea mai de sus a celei mai înalte fregate; fă un an, doi ucenicie pe lângă ghizii care-i conduc pe excursioniști până-n Teneriffe, și încă odată pe-atâția pe lângă un dansator pe sârmă, apoi pe lângă un scamator indian, și în cele din urmă pe lângă o capră neagră. Abia după aceea, vino și bucură-te de priveliștea ce ți se oferă din înaltul turnului nostru. Numai noi știm cum se ajunge acolo. La ce le-ar folosi dacă le-am spune-o și altora? Destul că eu și dumneata, cititorule, ne aflăm colo sus. Oare omul din lună, sau cel ce se avântă spre ceruri într-un balon, cuprinde cu ochii un spațiu mai întins? Cam așa arată, cred, universul contemplat din bastioanele cerești ale lui Milton. Un soi de Kentucky acvatic fără de hotare. Daniel Boone ar fi trăit fericit aici.

Nu te gândi deocamdată la pământul pârjolit al Insulelor Encantadas. Privește pieziș, dincolo de ele, spre miazăzi. Deși nu vei vedea nimic, îngăduie-mi să-ți indic direcția, dacă nu și poziția anumitor centre de interes aflate pe întinsul acestei mări, care, după ce sărută poalele turnului, se desfășoară ca un sul de pergament spre polul Antarctic.

Ne aflăm la zece mile distanță de Ecuator.‘Undeva, spre est, la vreo șase sute de mile, se întinde continentul: stânca noastră se află cam pe aceeași paralelă cu orașul Quito.

Încă un amănunt vrednic de remarcat: ne aflăm într-unul din cele trei grupuri de insule nelocuite care, la distanțe aproape egale de continent și la mari intervale unul de celălalt, străjuiesc întregul litoral al Americii de Sud, încheind într-un mod original teritoriile specific sud-americane. Niciunul dintre nenumăratele arhipelaguri polineziene din vest nu are însușirile caracteristice insulelor Encantadas (sau Galapagos), insulelor San Felix și San Ambrosio, insulelor Juan Fernandez și Mas-a-Fuera. Despre cele dintâi, nu e cazul să vorbim aici. San Felix și San Ambrosio se află puțin mai sus de Tropicul Capricornului: niște stânci înalte, neospitaliere și nelocuibile, dintre care una seamănă leit cu o enormă ghiulea cu două capete, din pricina celor două gâlme rotunde legate printr-o lespede joasă, pe care le înfățișează privitorului.

Insulele Fernandez și Mas-a-Fuera, situate la 33° latitudine, sunt abrupte, sălbatice și despicate la mijloc. Juan Fernandez este un nume prea cunoscut pentru a mai avea nevoie de o explicație. Mas-a-Fuera e un nume spaniolesc care vrea să spună că insula botezată astfel se întinde ceva mai în afară, adică mai departe de continent decât vecina ei juan Fernandez. Insula Mas-a-Fuera are un aspect foarte impunător de la o distanță de opt sau zece mile. Când te apropii de ea pe vreme noroasa, silueta ei înaltă și colțuroasă, și mai ales pantele culmilor ei late, îi dau înfățișarea unui iceberg uriaș care plutește într-un echilibru înfricoșător. Coastele ei sunt ciuruite de grote întunecoase: ai spune că-i o catedrală veche, cu capele de jur-împrejur. Când, după o lungă călătorie, te apropii din larg de una dintre aceste strâmtori și zărești vreun proscris în zdrențe, coborând, cu un toiag în mână, povârnișurile ei prăvălatice, încerci o senzație ciudată, dacă bineînțeles ești amator de pitoresc.

Am avut de multe ori prilejul de a vizita, la diferite epoci, fiecare dintre aceste arhipelaguri, ca participant la expedițiile de pescuit organizate chiar de pe vase. Străinul care trece cu barca pe sub falezele lor amenințătoare, are impresia că e, fără doar și poate, primul lor explorator, într-atât de neștirbită li-e liniștea și pustietatea. E locul să menționăm, în treacăt, modul cum europenii au descoperit pentru prima oară aceste insule: faptul e cu atât mai vrednic de menționat, cu cât s-a produs și în cazul insulelor Encantadas.

Înainte de anul 1563, corăbiile spaniole navigau cti mare dificultate din Peru până-n Chile. În lungul coastelor acestora, bat îndeobște vânturile din sud, iar corăbierii obișnuiau să se țină foarte aproape de țărm, potrivit credinței superstițioase a spaniolilor, că, dacă n-ar mai zări uscatul, atunci eternul alizeu i-ar târî spre apele fără hotar și fără întoarcere. Prinse într-un labirint de capuri și promontorii sinuoase, de recifuri și bancuri de nisip, și având veșnic vântul în față, un vânt adesea ușor, iar alteori, timp de zile și săptămâni în șir, redus la un calm absolut, vasele coloniale treceau de multe ori prin cele mai grele încercări, în cursul unor traversări care astăzi ni se par neverosimil de îndelungate. În cronica dezastrelor nautice se pomenește de o corabie care, pornind într-o cursă ce urma să dureze zece zile, a rămas patru luni pe mare și nu a ajuns de fapt niciodată la liman, deoarece a sfârșit prin a eșua. Oricât ar părea de ciudat, corabia aceea nu a trecut prin nici o furtună, ci a fost doar jucăria acalmiilor și a curenților perfizi.

De trei ori, lipsa de provizii i-a împins pe marinari să se întoarcă spre câte un port intermediar și să pornească din nou la drum, pentru a se întoarce însă de fiecare dată. Corabia era mai tot timpul învăluită în ceață, astfel îneât nu i se putea stabili niciodată poziția exactă; iar la un moment dat, când membrii echipajului se așteptau, bucuroși, să vadă la orizont portul de destinație, ceața s-a risipit, dezvăluind în fața ochilor lor munții de lângă care porniseră la drum pentru prima oară. Din pricina acelorași cețuri înșelătoare, corabia a sfârșit prin a se ciocni de un recif, ceea ce a dus la un lung șir de calamități, prea îngrozitoare pentru a fi povestite. Faimosul pilot Juan Fernandez, imortalizat de insula ce-i poartă numele, a fost cel care -a pus capăt acestor tribulații costiere, prin îndrăzneața lui încercare de a naviga în larg, experiență făcută înaintea lui în Europa de către Vasco De Gama. În larg, el a găsit vânturi prielnice pentru călătoria spre sud; apoi, îndreptându-se spre vest până ce a scăpat de influența alizeelor, s-a apropiat din nou de coastă fără nici o dificultate; în felul acesta, a descoperit un drum care, deși foarte ocolit, s-a dovedit a fi cu mult mai expeditiv decât itinerariui așa-zis direct.

Tocmai pe această rută nouă au fost descoperite, prin 1670, insulele Encantadas și arhipelagurile-sentinelă, cum ar putea fi numite cele din jurul lor. Deși, după știința mea, nu există nici o mărturie care să ateste dacă vreuna din ele era sau nu locuită, se poate deduce, în mod rațional, că insulele acestea erau pustii din vremuri imemoriale. Dar să revenim la Rodondo.

La sud-vest de turnul nostru se întinde, la sute de leghe depărtare, întreaga Polinezie; dar drept spre vest, chiar pe paralela turnului, nici un petec de pământ nu se mai arată, înainte ca vasul să atingă punctul numit Kingsmills, după o călătorie lungă de vreo cinci mii de mile.

După ce am stabilit prin aceste repere depărtate, singurele posibile pentru Rodondo, poziția noastră relativă pe harta oceanului, să luăm în considerație niște obiective mai puțin depărtate. Să privim insulele Encantadas, lugubre și calcinate. Promontoriul acesta apropiat, în formă de crater, face parte din Albemarle, cea mai mare insulă a arhipelagului, căci are o lungime de cel puțin șaizeci de mile și o lățime de circa cincisprezece mile. Ați privit oare vreodată Ecuatorul, pe cel adevărat? Ați pus oare vreodată piciorul pe el? Ei bine, promontoriul acesta în formă de crater, alcătuit în întregime din lavă gălbuie, este tăiat de Ecuator întocmai cum o turtă de dovleac e tăiată în doua de un cuțit. Dacă ați avea vederea destul de ageră pentru a străbate, deasupra promontoriului, dincolo de țărmul acela scund și fisurat, ați zări insula Narborough, cea mai înaltă din tot arhipelagul. E de sus până jos, un munte de zgură, tară pic de pământ, și plin de grote negre ca niște covălii; țărmul ei metalic răsună sub pași aidoma unei plăci de fier; vulcanii grupați în centrul insulei îți evocă un horn gigantic.

Narborough și Albemarle se învecinează într-un chip foarte ciudat. Următoarea diagramă ilustrează această vecinătate.

Tăiați o secțiune la încheietura literei de mai sus: membrul transversal median va fi Narborough iar restul va fi Albemarle. Vulcanicul Narborough e prins între fălcile negre ale insulei Albemarle întocmai ca limba roșie a unui lup în botu-i căscat.

Dacă doriți să cunoașteți populația insulei Albemarle, vă voi cita, în cifre rotunde, următoarea statistică, potrivit celor mai demne de încredere evaluări făcute la fața locului:

Oameni…Niciunul mâncători de furnici…Număr necunoscut mizantropi idem șopârle. 500.000 șerpi. 500.000 păianjeni 10.000.000 salamandre. Număr necunoscut demoni idem total net 11.000.000 în care nu se include un incalculabil număr de demoni, mâncători de furnici, mizantropi și salamandre.

Albemarle își deschide botul spre soare-apune. Fălcile-i relaxate formează un mare golf pe care Narborough, limba lui, îl împarte în două jumătăți: una botezată „Golful dinspre vânt” iar cealaltă „Golful de sub vânt”; promontoriile vulcanice care-i prelungesc țărmurile se numesc Capul Sud și Capul Nord. Menționez aceste golfuri, pentru că sunt celebre în analele vânătoarei de balene. Balenele vin aici în anumite perioade, ca să nască. Mi s-a spus că primele corăbii ce se aventuraseră până aici obișnuiau să blocheze intrarea „Golfului de sub vânt”, în vreme ce șalupele lor, trecând prin canalul Narborough, dădeau ocol „Golfului dinspre vânt” și-i lăsau astfel pe leviatani închiși ca-ntr-un țarc.

A doua zi după ce-am pescuit la poalele Turnului Rotund am avut vânt prielnic și-am pornit să dăm ocol promontoriului nordic, când deodată ne-a apărut în față o flotă de cel puțin treizeci de vase, toate cu pânzele sus, ca un escadron în linie de bătaie. Mândra priveliște, această întrecere pașnică a carenelor lu~ necând pe valuri! Cele treizeci de etrave zbârnâiau ca tot atâtea strune de harfă, și păreau la fel de întinse ca acestea, în timp ce-și lăsau pe mare dârele paralele. Dar vânătorii erau prea mulți la număr! Vasele se răzlețiră, pornind fiecare pe drumul lui și lăsând la fața locului doar propria-mi corabie și două nave zvelte din Londra. Acestea două, neavând mai mult noroc decât celelalte, dispărură la rându-le, iar „Golful de sub vânt”, cu toate bogățiile sale, rămase la dispoziția noastră, fără nici un rival. Modul de navigație în aceste ape este următorul: plutești în derivă la intrarea golfului.

- Nu întotdeauna, ca în alte părți ale arhipelagului, un curent năpraznic se abate asupra golfului, punându-i-se curmeziș. Drept care, cu toate pânzele sus, trebuie să ai grijă să faci boltă-n vânt. De câte ori n-am contemplat, în zori, din vârful catargului de mizenă, acest tărâm de zgură, brăzdat nu de râuri scânteietoare ci de torenți încremeniți de lavă zbuciumată, în vreme ce prova noastră răbdătoare se răsucea printre insule!

Pe măsură ce vasul înaintează din larg în apele golfului, Narborough își dezvăluie țărmul ca un stei masiv și întunecat, înalt de cinci, șase mii de picioare și învăluit de nouri grei, a căror limită inferioară se conturează la fel de limpede pe stânci precum zăpezile pe Anzi. Cumplite năpaste clocotesc în beznele acelor înălțimi! Demonii focului, activi acolo, aprind în unele nopți o stranie lumină spectrală, vizibilă de la zeci de mile jur-împrejur, deși fără vreun alt acompaniament; alteori, își vestesc brusc prezența prin zguduituri teribile, desfășurând întreaga dramă a unei erupții vulcanice. Cu cât e mai negru norul acela în timpul zilei, cu atât mai luminată va fi noaptea. Adeseori vânătorii de balene s-au pomenit în preajma acestui munte arzător tocmai când strălucea ca o sală de bal. Sau, pentru a folosi o comparație și mai potrivită, se poate spune că insula asta sticloasă, cu înaltele-i hornuri, seamănă cu un candelabru de cristal.

De-aici, de pe Rodondo, unde ne aflăm, nu putem vedea toate celelalte insule, deși e un loc prielnic pentru stabilirea pozițiilor lor. Deslușesc, totuși, undeva în direcția est-nordest, o creastă fumurie. E insula Abington, una din cele mai nordice membre ale arhipelagului: solitară, pustie și depărtată, ea ne apare ca o Țară a Nimănui aflată în largul acestei coaste septentrionale. Mă îndoiesc că vreo pereche de oameni i-au călcat vreodată pragul. Pentru insula Abington, Adam și miliardele lui de urmași parcă nici n-ar fi fost zămisliți.

Așezată la miazăzi de Abington, și ascunsă aproape în întregime după lunga spinare a insulei Albemarle, se află Insula lui James, botezată astfel de către primii corsari în amintirea nefericitului Stuart, duce de York. În treacăt fie spus, insulele Encantadas au fost botezate mai întâi de către spanioli, cu excepția acelora dintre ele care-au fost botezate într-o epocă relativ recentă, primind, mai toate, numele unor amirali celebri; dar numele acelea spaniolești au fost îndeobște înlocuite, pe hărțile engleze, cu numele consecutive date insulelor de către corsari, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, le-au atribuit numele unor nobili și regi englezi. Vom vorbi ceva mai încolo despre acești pirați loiali și despre isprăvile ce-i leagă de Encantadas. Să menționăm totuși chiar acum un fapt mărunt, și anume că, între insula lui James și Albemarle se ridică o insuliță fantastică, botezată în chip ciudat „Insula fermecată a lui Cowley”, Cum, însă, întreg arhipelagul trece drept fermecat, trebuie găsită o explicație farmecului aparte cuprins în această denumire dată chiar de eminentul corsar Cowley, cu prilejul primei lui vizite pe insulița cu pricina.

Iată ce scrie el în memorialul său de călătorie s „Ideea de a o boteza „Insula Fermecată a lui Cowley” mi-a fost inspirată de faptul că, văzută din diferite unghiuri ale compasului, insula aceasta ne apărea de fiecare dată sub o altă înfățișare, când ca o fortăreață în ruină, când ca un mare oraș etc.” Nu-i de mirare că în Encantadas se produc tot felul de iluzii optice și miraje.

Faptul că temerarul Cowley și-a legat numele de această insulă schimbătoare la chip și înșelătoare, te face să te gândești că ea i-a oferit, poate, o imagine simbolică a propriei lui personalități. Dacă, ceea ce nu e de loc exclus, corsarul ar fi fost rudă cu blajinul și melancolicul poet contemporan Cowley, atât de sever cu sine însuși, ipoteza aceasta n-ar fi lipsită de temei, căci un sentiment de felul aceluia care-a dus la botezarea insulei, poate fi întâlnit și la un poet și la un pirat, deoarece ține de sângele omului.

Tot la miazăzi de Insula lui James se află insulele Jervis, Duncan, Crossman, Brattle, Wood, Chatham și multe altele mai mici, alcătuind, în majoritatea lor, un arhipelag arid, fără locuitori, fără istorie și fără speranța de a avea vreodată o populație sau o istorie. Nu departe de ele se află, însă, câteva insule cu oarecare faimă: Barrington, Charles, Norfolk și Hood. Capitolele următoare vor dezvălui temeiurile acestei notorietăți.