Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA A DOUA

Cele două fețe ale unei țestoase

Hidoase forme și cumplite fețe,

De care chiar Naturii i-e rușine Sau teamă, că din mâinile-i istețe Au fost ieșit asemenea jivine.

Văzând aceste hibe, nu-i mirare

Că omul se-ngrozește, căci pe lângă

Făpturile din insule, îți pare

Tot ce-ți stârnește spaima, o nătângă Și bună de copii sperietoare.

„Să nu vă temeți, zise-atuncea magul,

Căci monștrii aceștia nu-s adevărați,

Ci doar strigoi, în monștri deghizați.” Și ridicându-și în văzduh toiagul, împrăștie cumplita oaste, care

La al lui Thetys sân găsi scăpare.

În lumina descrierii de mai sus, pot oare insulele Encantadas prilejui bucurie cuiva? Da! Arătați-i omului unde sălășuiește bucuria, iar el va fi bucuros. Într-adevăr insulele acestea aride și încenușate nu sunt numai jale, deși nici un privitor nu poate tăgădui că ele sunt vrednice de o foarte solemnă și superstițioasă considerație. Precum nici eu nu pot tăgădui că mă surprind, în ciuda celei mai ferme hotărâri, contemplând spectrala țestoasă, când iese din umbrosu-i bârlog, căci chiar țestoasa asta, cu toată spinarea ei tristă și întunecată, are și o față luminoasă; carapacea ei inferioară are adesea o nuanță galbenă sau chiar aurie. De asemenea, oricine știe că țestoasele de uscat ca și cele acvatice sunt așa fel alcătuite îneât, dacă le așezi pe spate, ele rămân așa, cu fața luminoasă la vedere, fără a se putea întoarce pe cealaltă față. Dar după ce le întorci tu însuți, nu mai poți pretinde că țestoasa n-are și o față întunecată. Bucură-te de fața ei luminoasă, ține-o mereu la vedere dacă ești în stare, dar fii cinstit și nu tăgădui existența celei negre. Dacă, dimpotrivă, nu ești în stare să schimbi poziția naturală a țestoasei, pentru a-i ascunde fața întunecoasă și a-i dezvălui fața mai luminoasă, așa cum ai întoarce spre soare un dovleac uriaș, să nu spui, din această pricină, că ai de-a face cu o imensă pată de cerneală. Țestoasa e deopotrivă întunecoasă și luminoasă. Dar să trecem la amănunte.

Câteva luni înainte de a pune pentru prima oară piciorul în arhipelag, corabia pe care mă aflam naviga prin imediata lui apropiere. Într-o bună zi, la amiază, ne-am pomenit în largul capului sudic al insulei Albemarle, nu prea departe de coastă. Parte dintr-un capriciu, parte din dorința de a explora un tărâm atât de ciudat, am trimis spre țărm o șalupă cu câțiva oameni, având misiunea de a observa cât mai amănunțit locurile și de a aduce cât mai multe țestoase.

Soarele asfințise când exploratorii s-au înapoiat la vas. Privind de pe bordul înalt, ca de pe ghizdul unei fântâni, am zărit vag șalupa, înfundată adânc în apă, ca și cum ar fi purtat o povară neobișnuit de grea. Au fost coborâte parâmele și, cu multe eforturi, au fost aduse pe punte trei țestoase enorme, cu aspect antediluvian. Căci nu păreau de loc să aibă o obârșie terestră. Petrecusem cinci luni pe apă, o perioadă îndeajuns de lungă pentru ca orice făptură a uscatului să capete, în mintea noastră visătoare, o aureolă fabuloasă. Dacă s-ar fi suit pe bord trei vameși spanioli, e probabil că i-aș fi privit plin de curiozitate, i-aș fi pipăit și i-aș fi mângâiat, așa cum fac sălbaticii cu oaspeții lor civilizați.

Dar în locul a trei vameși spanioli, au apărut trei țestoase realmente superbe, nu ca acelea arătate școlarilor, trei țestoase negre ca zăbranicele unei văduve și grele ca niște lăzi cu argintărie; carapacele lor enorme, rotunjite aidoma unor scuturi crestate și scorojite parcă în bătălii, erau acoperite ici-colo cu mușchi verzui și păreau vâscoase din pricina spumei strălucitoare. Aceste făpturi misterioase, smulse brusc, în puterea nopții, din indicibilele lor pustietăți și aduse pe puntea noastră aglomerată, mi-au pricinuit o tulburare greu de descris. Aveam sentimentul că se târâseră până la noi tocmai de sub temeliile lumii. Da, păreau să fie chiar țestoasele pe care, potrivit credinței hindușilor, se reazămă globul nostru terestru. Le-am cercetat mai îndeaproape cu o lanternă. Ce venerabile și sacre păreau! Ce verdeață catifelată le acoperea carapacea aspră și crăpată, cicatrizându-i rănile adânci! Parcă nu mai aveam sub ochi trei țestoase: transfigurându-se, s-au prefăcut pentru mine în trei Colișeum l-uri romane căzute într-o magnifică paragină. Și am rostit atunci:

-O, străvechi locuitori ai acestei insule sau ai oricărei alteia, deschidețimi, rogu-vă, cetățile voastre fortificate!

Făpturile astea îți inspirau înainte de toate sentimentul duratei, al unei tenacități infinite, nelimitate.

Într-adevăr, mă îndoiesc că vreo altă viețuitoare ar putea trăi și respira la fel de îndelung ca țestoasele din Encantadas. Ca să nu mai pomenesc de cunoscuta ior capacitate de a trăi fără să se hrănească timp de un an întreg; gândiți-vă numai la armura lor inexpugnabilă: care altă viețuitoare posedă un astfel de bastion înlăuntrul căruia să poată rezista asalturilor timpului?

În vreme ce, cu lanterna în mână, dădeam la o parte mușchiul pentru a contempla vechile cicatrice ale unor răni căpătate în multe prăbușiri oarbe pe povârnișurile munților de marnă ai insulei, cicatrice ciudat de mari, umflate și deformate, deși pe jumătate șterse, întocmai ca acelea ce se văd uneori pe scoarța copacilor foarte bătrâni, aveam sentimentul că sunt un geolog venerabil, studiind urmele de păsări și semnele scrijelite pe niște șisturi bătătorite cândva de inimaginabile dihănii, din care n-au mai rămas nici măcar duhurile lor fantomatice.

În noaptea aceea, culcat în hamacul meu, am auzit deasupra capului mișcările lente și ostenite pe care Ie făceau pe puntea aglomerată cei trei oaspeți greoi. Atât de mare li-era nerozia sau dârzenia, îneât nu ocoleau niciodată vreun obstacol. Una dintre cele trei țestoase a încetat să se miște cu câteva minute înainte de cartul de la miezul nopții. În zorii zilei am găsito proptită ca un berbece de piciorul masiv al arborelui trinchet, zbătându-se să-și deschidă, cu ghearele și cu dinții, o imposibilă trecere. Că aceste țestoase sunt victimele unui blestem sau ale unei vrăji malefice ori poate chiar diabolice, o dovedește cel mai deslușit mania lor stranie de a se apuca de o treabă deznădăjduită, manie ce le stăpânește de-atâtea ori. Le-am văzut cum, în peregrinările lor, se năpusteau eroic în câte-o stâncă și-o izbeau îndelung, opintindu-se și smucindu-se, ca s-o clintească din loc și să-și urmeze drumul inflexibil. Supremul lor blestem este această tenace aspirație spre rectitudine într-o lume plină de obstacole.

Celelalte țestoase, neîntâlnind un asemenea obstacol în drumul lor, se ciocneau doar de câte o piedică mai măruntă, ca de pildă vreo găleată, vreun scripete sau vreun colac de frânghie, iar uneori, încercând să treacă peste astfel de piedici, alunecau pe punte cu un zgomot asurzitor. Ascultându-le mersul târâș și căderile, mă duceam cu gândul la baștina lor, la insula aceea brăzdată de râpi și viroage metalice, hăuri fără fund scobite în inima unor munți spintecați și acoperiți cu desișuri încâlcite. Și parcă-i vedeam pe acești trei căpcăuni pasionați de rectitudine, îndârjiți ca niște fierari, lunecând veacuri în șir prin desișuri, târându-și cu atâta încetineală făpturile greoaie, îneât între labe le creșteau tot soiul de ciuperci iar pe spinări un mușchi fumuriu. În tovărășia lor am rătăcit prin labirinturi vulcanice, mi-am croit drum prin interminabile hățișuri putrede, și în cele din urmă m-am pomenit, în vis, călare pe cea mai înaltă țestoasă, între doi brahmani așezați ca și mine, cu picioarele încrucișate, și alcătuind împreună cu ei un trepied de frunți care sprijinea catapeteasma universului.

Acesta a fost fantasticul coșmar stârnit de prima mea impresie asupra țestoasei din Encantadas. Dar, lucru ciudat, în seara următoare m-am așezat la masă cu tovarășii mei și m-am delectat mâncând cotlete și tocană cte țestoasă; apoi, după cină, scoțându-mi cuțitul, am dat o mână de ajutor la transformarea celor trei carapace masive în trei originale castroane de supa, iar din cele trei tigve inferioare, plate și gălbui, am făcut, lustruindule, trei tăvi elegante.