Herman Melville ENCANTADAS SAU INSULELE FERMECATE Cele două fețe ale unei țestoase

SCHIȚA A TREIA:

Stânca Bodondo.

De-această stâncă a Mârșavei Ocări,

Precum i se spunea, fugeau de teamă

Și pești și păseri; cele de pe mări

Veneau, însă, acolo, mai cu seamă

Bâtlanii, pescărușii, cormoranii

Și alte păseri lacome, de pradă…

La glasurile lor, blând răspundea

Legănătoarea mare și, de stâncă Spărgându-se, din valuri le zicea O melodie gravă și adâncă.

El îi ceru luntrașului, atunci,

Să-l ducă mai încet, ca s-o asculte… Deodată, se-abătu asupra lor Un stol de păseri rele, să-i sfâșie. Lovindu-i cu aripile, din zbor, Îi hărțuiră-n noaptea cenușie.

Tot neamul păserilor belalii Și neferice, se-adunase acolo.

A te urca într-un turn înalt de piatră nu este doar un lucru frumos în sine, ci și cel mai bun mijloc de a avea o vedere cuprinzătoare asupra regiunii din jur. E cu atât mai bine dacă turnul se ridică solitar și izolat, aidoma enigmaticului foișor din Newport, sau dacă e singurul supraviețuitor al vreunui castel ruinat.

Insulele Encantadas ne oferă tocmai un asemenea punct elevat de observație: o remarcabilă stâncă, a cărei singulară siluetă i-a făcut pe spaniolii de odinioară să o boteze stânca Rodondo, adică rotundă. Înaltă de circa douăsutecincizeci de picioare și ridicându-se drept din mare la vreo zece mile de țărm, stânca Rodondo ocupă, față de arhipelagul muntos ce sentinde spre sud și spre est, cam aceeași poziție, dar pe o scară mult mai mare, ca și faimoasa Campanilă, turnul-clopotniță al catedralei San Marco, în raport cu mulțimea de edificii venerabile din jurul ei. Dar acest turn marin solicită el însuși atenția noastră, înainte de a ne prilejui contemplarea insulelor Encantadas. Vizibil de la o distanță de treizeci de mile, el participă din plin la vraja ce învăluie întregul arhipelag: când îl zărești din larg, pentru prima oară, îl iei drept un catarg de corabie. Privindu-l de la o depărtare de patru leghe, prin pâcla aurie a amiezii, ai impresia că vezi vreun vas amiral spaniolesc, cu câteva rânduri de pânze scânteietoare. „Pânză la orizont! Pânză la orizont! Pânză la orizont!” se aude de la toate cele trei catarge. Dar pe măsură ce te apropii de ea, corabia fermecată se preface într-o fortăreață de piatră.

Am vizitat-o pentru prima oară în lumina cenușie a zorilor. Pornisem la pescuit în trei bărci, și navigam la vreo două mile distanță de corabia noastră, când, cu puțin înainte de revărsatul zorilor, ne-am pomenit drept în umbra lunară a stâncii Rodondo. La ceasul acela de două ori crepuscular, părea și mai grozavă, deși oarecum estompată. Luna plină ardea undeva la apus, foarte jos, aidoma unui foc de baliză pe jumătate consumat, care-ar fi așternut pe mare o lumină blândă, ca de tăciuni, într-o vatră, la miezul nopții; în vremea asta, la răsărit, soarele încă nevăzut își vestea apropierea prin semnale palide trimise de-a lungul întregului orizont. Vântul batea ușor, valurile se legănau leneșe, stelele pâlpâiau mocnit; întreaga natură părea ostenită de lunga veghe nocturnă și suspendată parcă într-o molcomă așteptare a soarelui. Era clipa cea mai prielnică pentru a surprinde stânca

Rodondo în perfecțiunea ei maximă: lumina de crepuscul ajungea pentru a-i dezvălui fiece trăsătură caracteristică, fără a sfâșia vălul cețos al vrăjii.

De pe o temelie în formă de trepte, spălată de valuri întocmai ca scările unui castel acvatic, turnul se ridică în straturi suprapuse, către un pisc pleșuv. Aceste straturi egale, care alcătuiesc trupul stâncii, constituie trăsătura ei cea mai caracteristică: la îmbucăturile lor, ele formează un fel de platforme ce se înalță una deasupra celeilalte, până-n creștetul stâncii. Și, întocmai cum streșinile unui șopron vechi sau ale unei mânăstiri sunt însuflețite de prezența rândunelelor, toate aceste platforme stâncoase adăpostesc forfota a nenumărate păsări acvatice. Streșini peste streșini, și cuiburi peste cuiburi. Ici colo, dâre lungi de găinaț, de un alb spectral, pătează turnul de jos până sus, ceea ce explică lesne de ce seamănă, de departe, cu un catarg. O liniște vrăjită ar învălui întreaga priveliște, dacă nar fi gălăgia infernală a păsărilor. Nu numai că umplu streșinile cu larma lor, dar zboară și deasupra, în stoluri dese, desfășurându-se într-un soi de baldachin înaripat, în perpetuă mișcare. Păsările acvatice de pe o rază de sute de leghe de jur împrejur își dau întâlnire aici. Spre nord, spre est și spre vest, nu se întinde decât eternul ocean; din această pricină, „șoimul fregatelor” pornit de pe coastele Americii de Nord, ale Polineziei sau Perului, face primul popas la Rodondo. Și totuși, deși Rodondo e terra firma, nici o pasăre terestră nu s-a așezat vreodată pe ea.

Încercați să vă imaginați un prigor sau un canar pe această stâncă! Bietul cântăreț s-ar vedea împresurat de stoluri întregi de păsări puternice, adevărați bandiți ai văzduhului, cu ciocurile lungi și ascuțite ca niște pumnale. Ar fi ca o cădere în mâinile filistinilor!

Nu cunosc loc mai prielnic decât Rodondo pentru studiul acelei ramuri a științelor naturii care se ocupă de păsările acvatice. E o adevărată colivie oceanică i Poposesc aici păsări care n-au atins niciodată vreun catarg sau vreun copac: păsările sihastre, care zboară totdeauna singure, păsările norilor, care sunt la ele acasă în straturile necercetate ale atmosferei.

Să aruncăm mai întâi o privire asupra platformei celei mai de jos, care este și cea mai lată, și care se înalță la numai o palmă deasupra nivelului mării. Ce ființe stranii sunt acestea? Stând drepte ca niște oameni, deși lipsite de simetria acestora, ele se înșiră de jur împrejurul stâncii aidoma unor cariatide care-ar sprijini rândul de streșini imediat următor. Trupurile lor sunt grotesc scălâmbăiate, ciocurile scurte, labele boante, iar membrele laterale nu seamănă nici cu o aripă, nici cu un braț, nici cu o aripioară de pește. Căci, de fapt, pinguinul nu e nici pasăre, nici mamifer, nici pește: ca hrană, nu e nici de post, nici de frupt. E, de departe, cea mai ambiguă și mai puțin simpatică dintre vietățile descoperite de om. Deși se bălăcește în trei elemente, având asupra fiecăruia dintre ele oarecari drepturi, pinguinul nu se simte acasă în niciunul. Pe uscat șchioapătă; în apă se bălăcărește, iar în aer bate din aripi. Rușinată parcă de eșecul ei, natura își ascunde acest prunc dizgrațios undeva la capătu! pământului, în strâmtorile Magellan și pe treapta cea mai de jos a insulei Rodondo.

Dar ce-s pilcurile astea funebre, aliniate pe treapta imediat superioară? ce sunt aceste păsări ciudate, înșârate în ordine de bătaie? acești monahi maritimi în sutane cenușii? Sunt pelicanii. Ciocurile lor prelungi și pungoaiele de piele ce spânzură de ele, le dau o înfățișare cât se poate de lugubră. Meditativi din fire, stau ore în șir laolaltă, fără să se miște. Penetul lor tern, cenușiu îi face să pară pudrați cu cenușă. E o pasăre a pocăinței, potrivit aleasă pentru a bântui țărmurile calcinate ale insulelor Encantadas, pe care s-ar fi putut statornici însuși Iov chinuitul, ca să se scarpine cu vreun hârb.

Cu un rând mai sus, se zărește albatrosul cenușiu, greșit numit astfel, căci e o pasăre lipsită de frumusețe și de poezie, care nu seamănă de loc cu mult slăvită ei rudă, fantomă albă a fermecatului Cap Horn și a la fel de fermecatului Cap al Bunei Speranțe.

Urcând și mai sus de la o treaptă la alta, îi găsim pe ceilalți locatari ai turnului, așezați în ordinea măreției lor: furtunari negri și pestriți, gaițe și găinușe de mare, pasărea balenelor, pescăruși de tot felul; parc-ar fi niște prinți sau despoți, cu tronurile așezate unele deasupra altora, într-o ierarhie solemnă. Și, presărată peste tot, ca un zbenghi repetat la infinit într-o broderie enormă, păsărică poreclită „găinușa Maicii Cary”, cu țipătul ei sfidător și speriat totodată; faptul că această misterioasă pasăre cântătoare a Oceanului, care, pentru sprinteneala și coloritul ei strălucitor ar fi meritat mai degrabă porecla de fluture al oceanului, dacă ciripitul ei sub pupa vasului nu li s-ar părea marinarilor de rău-augur, întocmai cum li se pare țăranilor de rău-augur tic-tacul funebru, auzit de după coșul căminului. Faptul că această pasăre și-a stabilit reședința tocmai pe insulele Encantadas, le sporește, în ochii marinarilor, vraja malefică.

Larma devine din ce în ce mai stridentă, pe măsură ce se face ziuă. Păsările sălbatice își oficiază cu țipete asurzitoare slujba de utrenie. În fiece clipă, stoluri întregi își iau zborul din turn, pentru a se alătura corului aerian ce fâlfâie deasupra, iar locurile lor sunt numaidecât ocupate de alte miriade de păsări. Dar prin acest haos discordant se aude, fără întrerupere, o cascadă de note, limpezi, argintii ca ale unui corn

-Ai spune că-s săgețile iuți ale unei ploi piezișe, torențiale. Mă uit în sus și zăresc o făptură angelică, albă ca zăpada, cu o pană lungă ca o lance în spate; e mirobolantul și inspiratul cocoș al oceanului, superba pasăre căreia, pentru imperiosul ci fluier muzical, i s-a dat pe drept porecla de „ajutor al șefului de echipaj”.

Viața aripată ce învăluie stânca Rodondo își are o replică perfectă în locuitorii solzoși ai apelor de la poalele ei. La temelie, stânca Rodondo îți apare ca un fagure de grote, oferind întortocheate ascunzători unor soiuri de pești feerici, foarte bizari și, unii dintre ei, neasemuit de frumoși, care ar face cinste celor mai costisitoare acvarii. În această mulțime te izbește originalitatea multora dintre indivizii care-o alcătuiesc; poți vedea aici nuanțe încă niciodată pictate, și forme încă necunoscute sculpturii.

Ca să vă faceți o idee despre forfota, lăcomia și îndrăzneala fără seamăn a acestor pești, vă voi da un exemplu: adesea, după ce scrutau o zonă de apă limpede, limpezită vremelnic prin salturile concentrice ale peștilor deasupra apei, oamenii noștri își aruncau cu grijă undițele spre fundul apei, unde lunecau încet peștii mai grei și mai neprevăzători. Dar în zadar: undițele nu puteau trece de zona superioară. Nu apuca bine cârligul să atingă apa, că sute de pești se băteau pentru onoarea de a fi capturați! Sărmani pești din Rodondo! Prin fatala voastră credulitate faceți parte din rândurile nesăbuitelor făpturi care se încred orbește în natura omenească, fără a o înțelege.

Între timp, s-a luminat de-a binelea. Stol după stol, păsările acvatice își iau zborul pentru a-și smulge hrana din adâncuri. Turnul rămâne solitar, deși în grotele de la temelia lui fojgăie peștii. Găinațurile strălucesc în razele aurii ale soarelui, aidoma tencuielii unui far înalt, sau aidoma pânzelor unei nave. Totuși, chiar în această clipă, când stânca ne apare pustie și moartă, alți călători jură că văd o corabie plină de viață și de însuflețire.

Dar aduccți frânghiile, ca să ne cățărăm pe insulă încetișor numai, căci nu-i așa de lesne…