Corigenta la dragoste

TABLOUL 6

Din nou, interiorul casei Ifrim. O ordine mai mult decât neașteptată confirmă absența Fanei. În scenă – Ranet și Eliza. O atmosferă ciudată. Fiecare vorbește mai mult pentru el și cu sine… Dar replicile, interferându-se, creează aparența de dialog. Treptat, pe măsură ce vor îndrăzni să devină mai sinceri, scena va fi mai alertă, cu acuzații reciproce, ca între doi complici, care abia acum au căpătat conștiința că au acționat corelat. Apariția Fanei va pune acest fapt în lumină, rămânând, paradoxal, tot o scenă în doi: de o parte, Eliza-Ranet (o singură identitate), de alta. Fana, oponentul lor declarat.

ELIZA: Cum e viața, Ranet! Mai că-mi vine să râd. Și, de fapt, n-ar fi de râs. Ar fi așa, dimpotrivă.

RANET: Ce ar fi dimpotrivă?

ELIZA: Nimic.

RANET: Ai început totuși ceva. De ce ți-e teamă! Vorbește.

ELIZA: Mă gândeam că te cheamă Geo Ranet. Și de 11 ani ți se spune Ranet. Mie – Ifrim… Eliza și Geo ar fi fost altceva. Ar fi sunat altfel…

RANET: Poate că da.

ELIZA: Cristina cum îți spune?

RANET: Ranet.

ELIZA: Vrei să pun muzică?

RANET: Nu.

ELIZA: Și poate nu m-aș fi gândit niciodată la alta, dar într-o zi Fana s-a supărat pe mine și mi-a spus „Ifrimule, așa și pe dincolo…” Dar nu din răutate. Și Cristina la fel „Ifrimule, așa și pe dincolo…”

RANET: Eliza sună prea intim. Deși nu mi se pare urât. E chiar frumos. Și după ce ai să te căsătorești, e de la sine înțeles…

ELIZA: A, da, de asta sunt convinsă și eu… N-o să rămân toată viața Ifrim. Nici tu – Ranet… Dar ce voiam?

RANET: Să pui un disc.

ELIZA: Adevărat. (Pune un disc.) În general, am memorie bună. Rețin foarte ușor. Fana spune că asta e un mare „atu”. N-o spune admirativ… Îmi aruncă mereu că am să ajung doctor în științe și am să mă mării cu un bărbat de 41 de ani (se amuză), care o să mă iubească etern.

RANET: Nu văd nimic de râs.

ELIZA: Nici eu. (Continuă să râdă, apoi oprește discul.)

RANET: De ce ai oprit?

ELIZA: Mă gândeam la Cristina. Tu ai venit să vorbim de Cristina și eu „așa și pe dincolo…”

RANET: Nu ți-am spus de Cristina nimic, dar nimic! Și tu ai început cu „așa și pe dincolo…”

ELIZA: Este o vorbă de-a mea. N-aș putea s-o explic. Deși Fana susține că a întâlnit odată un inginer și era suficient să-i treacă ei prin minte că ar dori să se plimbe și el îi și spunea „Fana, tu vrei să te plimbi!” Și se plimbau. A fost prima ei dragoste. Se spune că au și trăit împreună. Dar eu nu cred. Ți s-ar părea o crimă?

RANET: Știu și eu?! Dacă n-ai date certe… (Pare totuși interesat.)

ELIZA: Nu am… Dar voiam să-ți spun că, într-un fel, semeni cu inginerul acela al Fanei.

RANET: Nu te înțeleg.

ELIZA: În privința Cristinei, firește… Te simt mereu lângă ea… Adică, te gândești aproape tot timpul la ea.

RANET: La cine?

ELIZA: La Cristina.

RANET: Nu mă gândesc deloc. Tu n-auzi? Abia ți-am explicat… Ce tot vrei cu Cristina? Nu mă preocupă deloc…

ELIZA: Oricum, este drăguță, adică este binefăcută, înaltă… Are glezne subțiri… Și-asta-i baza… glezna, cel puțin așa susține Ștefan…

RANET: Vorbeai de inginer.

ELIZA: A plecat în provincie.

RANET: Corespondență?

ELIZA: Nu.

RANET: Și tu, mai termină cu glezna! … Toți oamenii au glezna, ai fi putut să observi…

ELIZA: Deci, tu n-ai fi pentru gleznă… ci, mai mult așa, pentru suflet…?

RANET: Poate că da, știu eu?! S-ar putea să mă înșel…

ELIZA: Și eu mă înșel uneori. Adică îmi place să cred altceva și până la urmă cred.

RANET: Cum arata inginerul?

ELIZA: Nu l-am văzut niciodată. Fana zicea că-i un Ștefan mai bătrân. (Pauză.) Cristina știe c-o iubești?

RANET: Tu încetezi cu Cristina sau nu?

ELIZA (concesiv): Atunci, în general… Dacă ai spus vreodată cuiva… vreau să spun, unei fete…

RANET: Nu cred. Adică, am vrut să spun cuiva, într-o seară, asta acum vreun an… Avea însă bilete la film. (Se amuză.)

ELIZA: Nu văd nimic de râs.

RANET: Nici eu. Dar avea realmente bilete. Cum îți explici?

ELIZA: Eu cred că există un fluid. Când vorbesc cu tine, să nu te superi. Geo, nu simt nimic. Iar la reuniunea din vara trecută, când am dansat cu Ștefan, cum să-ți explic, am simțit așa, un fior…

RANET (indispus): Fiindcă sunteți toate la fel. Tu, și Cristina, și Fana. Numai că Fana-i cinstită… Adică și voi… Dar Fana n-are prejudecăți…

ELIZA: „Toate la fel” – ai descoperit un secret! Tu nu ești la fel ca Ștefan? Nu visezi și tu cuceriri… sentimente? Dar ai să fii dus de nas toată viața. Nici o Fana n-o să alerge să te caute, nici o Cristina n-o să te viseze în somn, iar în ceea ce mă privește…

RANET: N-am vrut să te jignesc. Am spus așa, într-o doară…

ELIZA: Nici eu. Dar vezi… Tu ești deștept acolo, la școală, dar în problemele simple de viață, când vorbim, bunăoară, o gleznă – cum s-a întâmplat – pentru că are o importanță și glezna, să nu te superi Geo, nu ești foarte deștept.

RANET: Depinde de situație, de anturaj… Vreau să spun că depinde… Uite, mă gândeam, într-o zi, tu și cu Fana sunteți surori… Și parcă totuși n-ați fi. Fana e altfel, mai vie. Tu ești mai mare ca ea?

ELIZA: Nu. Fana e mai mare cu un an. Dar am început școala împreună. Părinții noștri sunt toarte ocupați. Și am crescut – vezi, asta-i ciudat – în aceleași condiții, în aceeași casă, am învățat chiar și în aceeași școală. Și Fana e vie, frumoasă, cum spui, iar eu… Evident că depinde.

RANET: Exagerezi. Tu ești foarte stimată.

ELIZA: De profesori, de diriginți, de părinți, pentru că eu nu exist, nu le creez probleme și n-am nimic al meu…

RANET: Nici eu.

ELIZA: Dar Fana are vrea să fie artistă. E nebunia ei. Și face un milion de exerciții… Că uneori mă și întreb dacă inginerul acela a existat. (Ranet, foarte surprins.) Iar Ștefan are cabina aceea, cu toată electronica lui… Crezi că a avut aventuri?

RANET: Un seducător de duzină. Un prefăcut. Iar noi ne entuziasmăm, asta e, în loc să-i spunem pe nume.

ELIZA: Ce-ar schimba?

RANET: Nu l-ar mai căuta nici o fată (ipoteză), l-ar ocoli.

ELIZA: L-ar apăra!

RANET: Nu te pricepi…

ELIZA: Ei, află atunci că i-am spus totul Cristinei – dar absolut tot – și ea ce crezi că a răspuns: „Am știut totul dinainte, Ifrim. Îl acuzi pe nedrept. Ștefan este cel mai cinstit. Și, în orice caz – asta ca să mă-nfurie – sărută excelent. Roagă-l să te sărute.”

RANET: Credeam că i-a spus Fana… N-a vorbii Fana cu ea?

ELIZA: Eu am vorbit, și m-am simțit pălmuită, înțelegi? Pentru că pe mine m-au sărutat numai așa, la jocuri… Și nici nu sună frumos: „M-am sărutat cu Ifrim”.

RANET: Foarte ciudat… Puteam să jur că Fana…

ELIZA: Evident, pentru că există ceva, un fluid, ți-am mai spus… Dar tu să nu te superi, Geo, nu-l ai… Mă gândesc la Ștefan, comparam. Și vii mereu cu uniforma asta, cu pantalonii burlan, cu gulerul care nu e foarte curat… Și când vorbești, deși s-ar putea să ai un suflet frumos, dar nu de suflet e vorba, parcă ar mai fi un al treilea de față. Mereu politicos, diplomat, chiar când te scot din sărite. Bunăoară, acum: de ce nu explodezi?

RANET: Te-aș jigni.

ELIZA: O să-mi facă plăcere… Te rog.

RANET: Uite-te în oglindă, atunci…

ELIZA: M-am uitat de o mie de ori. Te-am înțeles foarte bine. Fana își schimbă ceva la o rochie și rochia ei este alta, mereu. Iar eu le schimb… și sunt toate la fel.

RANET: Nu pentru asta, Eliza. Pentru că ne-am resemnat. Și l-am acceptat pe Ștefan cum era: ca pe un coleg oarecare, bolnav de oreion sau de pojar… În loc să-l bat, să-l distrug… Uitând că oreionul se ia, vreau să spun că-i foarte periculos… Mă refer la Ștefan. Și a devenit cu timpul marele don Ștefan. Ba mai mult, l-am apărat și la școală. L-am ajutat la teză. Iar acum „gloria” lui mă distruge pe mine. El pare cel îndrăzneț! Pe când, în realitate, ce reprezintă? Zi! E un om oarecare… Tot așa cum tu ai ascuns aventurile Fanei, pentru că ai invidiat-o în secret… Vina ta! Și i-ai creat – eu am discutat și cu alții, să știi – aureola și mitul de a fi cucerit nu știu care inginer. Dacă l-a cucerit… Și ai ascuns-o până și acasă, față de ai tăi ca să te sufoce acum, prin cuceririle ei, prin rochiile ei, prin frazele ei… Dar am să-i distrug pe amândoi! Voi fi mai rău decât toți! Pentru că există și un al doilea Ranet. (Pe ultimele fraze a intrat și Fana.)

FANA: N-ai să ne distrugi niciodată, Ranet. Cel mult ai să te înfurii, ai să țipi, ai să alergi să spui tot dirigintei, ai să convoci nu mai știu câte ședințe, vei cere să fie sancționat cineva și va fi, Eliza, la rândul ei, mă va spune părinților, sau va bate toba pe stradă, că m-am încurcat cu nu știu care inginer, cu un student… Poate ca voi fi și eu, până la urmă, condamnată… dar „mitul” de care spuneai va rămâne. Ștefan va fi, și pe mai departe, „marele don Ștefan”, iar eu, poți discuta cu oricine, celebra Fana, vrăjitoarea, artista…

RANET: Și-atunci, după tine, să rabd și să tac, să ascund?

FANA: Să te lupți cu Ștefan și cu mine, să te aperi cu dinții, să ne înfrunți, n-am nimic împotrivă, dar nu printr-un jurnal de la 1800.

RANET (alarmat): Ce ai citit din jurnal?

FANA: Nici un rând, liniștește-te! Dar dacă ar fi cuprins un lucru cât de cât pasionant, aș fi știut. Adică s-ar fi vorbit… Jurnalul însă a trecut neobservat, nimeni nu a reținut nici o frază, nimeni nu a înțeles de ce ai început un jurnal. Și, plictisindu-se cu toții, de la primele rânduri, ti l-au adus înapoi, filă cu fila, întreg.

RANET: Pentru că nimeni n-a înțeles…

FANA: Au înțeles, în schimb, că n-ai pic de curaj nici când rămâi singur cu tine. Și pentru cuceriri e nevoie de curaj, de fantezie, de izbucniri, ca cea de mai înainte. Și de felul tău de a fi cel real… Pentru că nu există un al doilea Ranet. Și chiar dacă ai reuși să-l creezi – poate ai și început, cine știe? – eu îl prefer pe adevăratul Ranet. Iar pe Ștefan, n-ai să-l îndrepți cu amenințări și cu sancțiuni oficiale, ci râzând de toate minciunile lui, de cuceririle pe care nu le-a făcut, sau le-a făcut, dar au fost atât de ușoare încât n-a cucerit, ci a fost cucerit.

ELIZA: N-o asculta, Ranet. Vrea să te liniștească. E îndrăgostită de el. Vrea acum să-l salveze. Dar tu ai spus foarte bine: trebuie să fim răi, cât mai răi! Să nu mai ascundem nimic. Să bat toba pe stradă! Să spun tot ce știu…

FANA: Și ce știi, fără să știi de la mine? Că am iubit trei bărbați? Un Ștefan mai bătrân, un inginer, pe care nu l-ai văzut niciodată; unul ceva mai tânăr, care, poate nici n-a existat decât în imaginația mea; și un al treilea, un coleg, tot un Ștefan și el. Dar, spune-mi, te rog, chiar dacă au existat, să admit, și i-am iubit pe toți, de ce oare trebuie să fiu acuzată? Cu ce sunt mai nedemnă? Nu voi mai fi cândva o soție ideală? N-am să mai pot preda literatura, copiilor? Voi fi o dirigintă mai rea decât altele?

RANET: Și atunci?

FANA: Nu cunosc rețete, Ranet. Știu doar că nu e bine să-l copiezi pe Ștefan. Vei fi o copie ștearsă. Și ar fi mai simplu, cred, să rămâi cel care ai fost astă-seară, cinstit, agresiv – poate e felul tău… Iar tu, Eliza să nu mă invidiezi. Nu mă lua drept model! Și nu te înverșuna că avem firi diferite.

ELIZA: Voi spune totul dirigintei. Chiar azi!

FANA: I-am spus eu, acum un sfert de oră. I-am spus tot adevărul. (Concluzie: tardiv.)

ELIZA: Ai fost la ea? Astă-seară?

FANA: Am fost… Și ți-a pus „10” la primul subiect, la porți. Dar din al doilea, în schimb, n-a înțeles nici o iotă. „Ziua ta cea mai frumoasă”, spunea, i s-a părut apăsătoare și neagră. Iar pe Cristina – deși va trebui să dea teza din nou – a spus că o invidiază pentru compunerea ei… Iar de compunerea ta, Ranet, a spus că nu-și amintește… nici un cuvânt, serios!

ELIZA: Sunt invențiile tale! E teatru! Am știut-o din primul moment. Dar am vrut să ascult toată scena. Și mi-e necaz că nu pot să-ți spun ce-ai pierdut. Mi-e necaz că vei fi mai departe iubită, iar eu, mai departe, Ifrim. Și mi-e necaz că eu voi lua doctoratul în Științe, mă voi căsători foarte târziu… iar tu, o foarte mare artistă.

FANA: Te-nșeli, Eliza. Voi fi o diriguită. Atât!

ELIZA: Cea mai rea dintre toate!

FANA: Adevărat, Ifrim. Cea mai rea! Dar asta-i meseria diriginților buni… Și n-ai nici un motiv să te superi, nici să te încrunți, să plângi… pentru că devin, fără să vreau, invidioasă… (Se amuză, dar amendamentul e fals.) Eu n-am mai plâns de mult.

— ÎNTUNECARE -

TABLOUL 7

Decorul primelor scene: mica sală de festivități a liceului în scenă, abia intrând – Ștefan. Nu pare grăbit să urce spre cabina de sonorizare ci, dimpotrivă, preferă podiumul, scena sălii de festivități. Sus, în cabina de sonorizare, distingem silueta unei fete, pe care abia mai târziu o vom identifica. Spre surpriza lui Ștefan, amintind oarecum desfășurarea scenei a doua, o voce ciudată, pe reverberații, i se adresează direct.

VOCEA: Romeo, deci? Mefisto? Sau, poate don Juan? … Dar nu! Ești tot Romeo… (decepționată). Și mă jurasem, zău, de cum întâlnesc un Ștefan care refuză teatrul, mă îndrăgostesc nebunește. Dar tu l-ai acceptat… Mortua est, Ștefan!

ȘTEFAN: Cine e sus?

VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta.

ȘTEFAN: Hai, fără glumă.

VOCEA: Nu glumesc (și cu un anume regret), sunt reflectorul cel mai serios.

ȘTEFAN: Deci tu erai… Te știu.

VOCEA: Nu știi nimic, te lauzi.

ȘTEFAN: Ai o memorie. Fana, de adevărată actriță. Felicitări!

VOCEA: Tu, nici măcar intuiție… Ești un Romeo ratat.

ȘTEFAN: Deci și ratat… Probabil că azi după-amiază, în grabă, ai uitat să mi-o spui…

VOCEA: Azi, după-amiază? Eu?

ȘTEFAN: …Și te-ai întors special!

VOCEA: …Nici n-aveam ce să uit…

ȘTEFAN: Atunci, or fi trecut din nou 15 ani…

VOCEA: Ștefan, tu mă confunzi!

ȘTEFAN: Pentru că nu-ți convine… Dar eu vreau să știu ce-ai decis. Consideri și acum că eliminarea ar fi cea mai bună soluție? Hai, da sau nu?

VOCEA (imitându-l): Da sau nu…

ȘTEFAN: Fana, tu să încetezi!

VOCEA: Voiam să-ți propun să vii sus…

ȘTEFAN: De la distanță discut mai degajat. De ce voiai să vin sus?

VOCEA: Știu și eu?! … (Ironie discretă.) Să mă recucerești!

ȘTEFAN: Tu să-ți bați joc, auzi…

VOCEA: Nu vreau să aud…

ȘTEFAN (uimit): Parca-i fi altă Fana…

VOCEA: Și sunt!

ȘTEFAN: Poate de când ai început să repeți în piesuța aceea a iubitului nostru Ranet…

VOCEA: Cu totul altă Fană!

ȘTEFAN: Nu există o alta. Și chiar dacă ar fi… Între noi totul a fost spus, dragă Fana. Nu vreau să-ți câștig simpatia, nici să-ți cer ajutor.

VOCEA: Atunci, imaginează-ți că aici, sus, nu e Fana, ci cucerirea a șaptea, a zecea… Sau, poate, ultima dintre ele; imaginează-ți c-aș fi Cristina, Ștefan. Fiica scriitorului care-ți place teribil.

ȘTEFAN: Cu atât mai bine. Mă bucur.

VOCEA: Deci, nu mă crezi?

ȘTEFAN: Te cred.

VOCKA: Și ești îndurerat de această subita schimbare?

ȘTEFAN Fana, te rog, încetează! Nu am nervi de oțel.

VOCEA: Pari iritat.

ȘTEFAN: Sunt vesel. Aștept eliminarea.

VOCEA: Deci, tot eliminarea…

ȘTEFAN: Prostia! Prostia ta și a lor. Pentru că mi-am bătut joc de Ranet, încă din clasa întâi, fără nici un motiv, și am fost, de fiecare dată, iertat. Toată lumea a râs iar o singură dată i-am spus cinstit adevărul, că el e mai periculos decât mine, pentru că minte „frumos” și pentru că are un jurnal ca pe vremea bunicii… Și-atunci, gata sunt vinovat!

VOCEA: Față de mine ești!

ȘTEFAN: Fața de tine cel mai puțin. Fără tine n-aș fi știut niciodată să inventez întâmplări care nu se pot întâmpla, să creez un pictor fictiv și un mecanic pe care încă nu l-am văzut. Și tot de la tine am ajuns să-i înțeleg exact pe ai mei…

VOCEA: Nu de la mine. Ștefan.

ȘTEFAN: Ba da. Tocmai de aici reîncepe prostia… Creez impresia falsă că părinții mei se înțeleg foarte bine și că trăiesc într-un cămin fericit, deși sunt doi străini, despărțiți sufletește… Și totul este perfect. Într-o zi însă, îi spun lui Ranet adevărul, c-aș avea patru părinți, că m-am săturat de atmosfera de acasă… și atunci sunt acuzat chiar și de tine, Fana.

CRISTINA: Eu nu te acuz. Ștefan! Dimpotrivă… Mă bucur.

ȘTEFAN (iritat): …Că ești Cristina, am înțeles, mi-ai spus…

VOCEA (inversând rolurile): … că sunt Fana Ifrim… și că ai ghicit, neașteptat de ușor, cine sunt. Fără să mă confunzi nici o clipă cu… Cristina Iovan. Pe care, vrei să mă faci să cred c-o iubești… Sau, poate, n-o mai iubești… Hai, zi!

ȘTEFAN: Cu Cristina-i la fel… Timp de trei ani, începând dintr-a IX-a, a X-a, fac cele mai mari nebunii, am un „Pacific” al meu, nu știu câte aventuri elogiate și toată lumea se amuză: marele don Ștefan. O singură dată, în schimb, aventura nu mai e aventură și sunt cinstit – mă îndrăgostesc de o proastă sau ca un prost, ceea ce, într-un fel e totuna…

VOCEA (întrerupându-l): Deci, te-ai îndrăgostit!

ȘTEFAN: …și totul se complică sancțiuni, eliminări. (Apoi, anulând tot.) Ce să mă îndrăgostesc încetează… Asta a fost așa… și-a trecut… Eu îți vorbeam de eliminare!

VOCEA (cu un mare regret): De eliminare, da. Cred că te-ai speriat fără rost. Nu poți fi eliminat pentru o teză, fie ea și înlocuită.

ȘTEFAN: Dar spuneai că diriginta a aflat de jurnal.

VOCEA: Nu, n-a aflat nimic… (Surprinsă.) Ranet a primit tot jurnalul înapoi și a spus că-i este indiferent, nu mai voia să reclame.

ȘTEFAN (intrigat): Și vărul meu, care a fost la dirigintă acum câteva ore…

VOCEA: A, da, îmi amintesc… Mă aflam chiar în hol. A întrebat cineva, un bărbat, mi se pare, de dirigintă. Dar după ce diriginta plecase. Spunea că a venit pentru tine, adică din partea familiei… Și s-a retras imediat.

ȘTEFAN: Mi-ai spus că i-ai trimis un bilet.

VOCEA: Nu știu de nici un bilet. (Apoi izbucnind.) Și m-am săturat de tot acest joc: Tu mi-ai spus, eu ți-am spus…”

ȘTEFAN: Deci, m-ai „jucat” frumos! (Apoi, rezumând.) Vărul meu a sosit după ce diriginta pictase; Ranet n-a reclamat: și eu care mă credeam în pragul eliminării… fără nici o vină reală!

VOCEA: Față de mine ai… Eu sunt Cristina Iovan.

ȘTEFAN: N-am chef de jocuri, Fana!

VOCEA: Imaginează-ți totuși că sunt Cristina Iovan și gândește-te dacă față de mine, Cristina, n-ai făcut o greșeală…

ȘTEFAN: O imprudență nu trebuia să spun că ușa n-a fost închisă.

VOCEA: Dar asta o știam… Am urcat în cabină cunoscând toate legile jocului. Știam că sunt a 15-a…

ȘTEFAN: Fana, nu-mi strica ultimul lucru frumos.

VOCEA: Hai sus…

ȘTEFAN: Predau cheia cabinei. Nu mai urc niciodată.

VOCEA: Adică vrei să te îndrepți în final, ca eroii lui Horațiu Iovan? E tardiv… Tu trebuie să mori ca Romeo.

ȘTEFAN: Fana, nu-ți bate joc!

VOCEA: E legea ta interioară.

ȘTEFAN: Hai jos.

VOCEA: Nu, vino mai bine sus. (Reflectorul, care l-a urmărit până în acest moment, a fost stins.)

ȘTEFAN: Fana, tu îmi distrugi reflectoarele!

VOCEA: Nu le distrug, le-am stins.

ȘTEFAN: Și-abia te mai aud.

VOCEA: Am scos reverberația. Cred că am dat loc la ceva… (Ștefan urca în fugă scara și intră în cabină.)

ȘTEFAN (stupefiat): Cristina!

CRISTINA: M-ai văzut de prea multe ori ca să mă poți ține minte.

ȘTEFAN: Cum de-ai urcat?

CRISTINA: Voim să învăț să centrez. Să găsesc violetul. Dar tu ți-ai uitat rolul Ștefan. Bate cu pumnii în ușă! Și-amenință-i pe toți: „Nenorociții! Îi distrug!”

ȘTEFAN: N-o mai închid niciodată.

CRISTINA: O voi închide eu. (Închide ușa cu cheia, deschide fereastra și aruncă cheia în curte).

ȘTEFAN (speriat): Ce faci? Avem o singură cheie!

CRISTINA: Ai să cobori pe burlan. Nici 20 de metri. Sau am să cobor eu. (Schițează gestul de a trece pervazul.)

ȘTEFAN: Îți interzic!

CRISTINA: Cel puțin să fac plajă. Dacă plouă, și duș… (Privind fereastra; constatare dublată de un mare regret.) Și-ntr-adevăr, nici măcar n-ai mințit. De sus se vede întregul oraș.

ȘTEFAN (alarmat): Poate-l vezi pe portar…

CRISTINA: E surd… (Descoperind că „minciunile” lui aveau și un fond de adevăr.) Văd un tren care pleacă: „Hei, nea Marin, vino și deschide-ne ușaaaa!” Văd și un pictor: „Pictoreee! Nu pot ieși de aici! Ajutooor!”

ȘTEFAN: Este sâmbătă seara, Cristina. Rămânem până luni.

CRISTINA: Spuneai că portarul încearcă, pe la 9, absolut toate ușile. Și mă temeam de portar…

ȘTEFAN: Nu încearcă nimeni nimic. Singurul lucru real e că-i surd încă din primul război.

CRISTINA: Pune-mi atunci un disc. Cel mai frumos. Unul fără cuvinte. Aprinde și reflectorul albastru, centrat spre interior. Și cucerește-mă! Zi: te iubesc Cristina!

ȘTEFAN: Te iubesc, încetează!

CRISTINA: Nu m-ai convins.

ȘTEFAN: Atunci nu te iubesc…

CRISTINA: Acum a fost mai bine.

ȘTEFAN: Am să te urăsc toată viața!

CRISTINA: Ai început să intri în rol. Numai că ai spus-o prea tare.

ȘTEFAN: Nu te urăsc deloc.

CRISTINA: Dar eu te-nvăț de bine. Vreau să fac din tine un artist. Să spui cum n-a spus nimeni vreodată: „ura!”

ȘTEFAN: Cristina, înțelege, atunci a fost un joc, o măgărie, o farsă. Eram a 15-a, da… Deși n-am socotit niciodată. Și te-am chemat într-o doară, să mă amuz… Recunosc. Și tu ai fost o naivă.

CRISTINA: Naivă, eu?! Care știam cine ești și am venit înadins?

ȘTEFAN: Dar jocul s-a terminat…

CRISTINA: Ușa-i închisă real. Vom sta aici până luni.

ȘTEFAN: Pentru că ești o nebună! Nu trebuia s-o încui!

CRISTINA: Speram să inventezi ceva epocal. Să pui un magnetofon în fereastră și să strigi: oameni buni, nu veniți, nu vreau deloc să deschideți. Să afle întregul oraș că nu mai sunt o simplă aventură… Dar n-ai fost inspirat. Sunt tot o aventură, Ștefan.

ȘTEFAN: Dar mai înainte: ți-am spus-o chiar eu.

CRISTINA: Mi-ai spus-o cât se poate de bine. Că a fost ceva… și-a trecut.

ȘTEFAN: …că de data aceasta, aventura n-a mai fost aventură…

CRISTINA: Mi-ai spus-o prea târziu…

ȘTEFAN: Sunt însă sincer, Cristina. De data asta nu mint.

CRISTINA: Mint eu atunci. Sau m-am schimbat…

ȘTEFAN: Nu te-nțeleg.

CRISTINA: În prima zi, mi-era teamă de tine. Și n-aș fi fost în stare să fug, deși știam că nu-i nici o ușă încuiată. Acum e închisă real, și totuși mă simt foarte liberă…

ȘTEFAN: Suntem închiși, Cristina, până luni dimineața!

CRISTINA: Și sunt liberă, cred, pentru că nu mai ești reflectorul albastru, ci un coleg; oarecare. Un partener de joc. Un joc banal, cuminte, care s-a terminat, și-acum fiecare își face în gând socoteala: cât a pierdut, cât a luat…

ȘTEFAN: Nu trebuia să închizi.

CRISTINA: A fost invenția lui Horațiu Iovan, scriitorul acela care-ți place teribil…

ȘTEFAN: Ți-a spus el să închizi?

CRISTINA: Da. Sigur că da… (cât să se simtă contrariul). Mi-a spus că vei fi toarte speriat. Că vei deveni un puști oarecare, alarmat de ce ar urma. Îngrozit ca vei sta o zi și o noapte cu o fată. Pentru că tu ai un repertoriu de numai 15 minute… Și ca să rămâi 24 de ore închis între patru pereți, fără să minți, trebuie să fii matur, foarte matur, sau cel puțin… cinstit.

ȘTEFAN: Și ți-a dat voie să rămâi o noapte întreagă cu mine?

CRISTINA: M-a obligat. Pune, te rog, un disc.

ȘTEFAN: Atunci, va veni el aici, ne va surprinde, sunt sigur.

CRISTINA: E prea comod pentru asta. Dar va scrie o piesă cu un băiat și o fată… Iar sus, în loc de moto: lui Răducu Ștefan. Nu, nu i-am spus nimic. N-ar fi înțeles niciodată.

ȘTEFAN: De ce tot jocul acesta? Spune-mi de ce? (El aprinde lumina, ea o stinge.)

CRISTINA: Ca să te vad mai bine. Și cheia n-am aruncat-o. (Se apropie de ușă, deschide.) Putem pleca, Ștefan.

ȘTEFAN: S-o aruncăm! Să batem ușa în cuie! Pun magnetofonul să urle.

CRISTINA: La revedere. Ștefan…