Corigenta la dragoste

— ÎNTUNECARE -

TABLOUL 2

Pe podiumul aflat din nou în lumină, 6-7 elevi, mai mult decât agitați, se ajută și se încurca reciproc în îmbrăcarea costumelor ultracomplicate, de epocă, în lipirea unor mustăți menite să-i îmbătrânească, totul între desuet și ilar.

O VOCE (din semiîntunericul sălii, atât cât să bănuim că ar fi vocea unei regizoare în vârstă): Copii! Vă informez! Facem fotografii! Cei care joacă în spectacol – și figuranții, vă informez – să rămână pe scenă! Vom fi expuși la panoul cel mare, vă informez: 10 lei o fotografie, cine vrea amintiri… Cea mai bună o s-o dăm la ziar… Ascultați, vă rog, indicațiile. (Elevii s-au așezat în scenă conform ierarhiei prestabilite, în timp ce fotograful – tip de profesionist de cartier – își pregătește blitzul, imun la avalanșa de indicații regizorale, absolut inutile.) Voi doi, băieții din mijloc, mai colțuroși, copii! Să vi se simtă durerea! Mai dârji! (Cei doi, 16-17 ani, se încrunta atât cât le stă în putere, dar… inutil.) Și tehnica! nu uitați – este o noapte adâncă …Vreau reflectorul albastru! (Se aprinde imediat reflectorul, moment de care blitzul profită și el, emoționând „distribuția”.) Iar tu, Luiza dragă, reține că ești fericită, te rog! Vreau să zic că iubirea transformă… Nu, mult mai fericită! (Blitzul o surprinde prompt lângă un amoraș cu săgeți.) Acum, ultima scenă, ce faceți?! Scena cu Vrăjitoarea, adică clementul nostru opus, pe care îl anihilăm… Dar unde e Fana Ifrim, dumnezeule? De ce n-ați chemat-o? Ca s-o elimin odată! Că doar a știut foarte bine… Fără ea – nu! Vrăjitoarea exprimă ceva! Vreau să spun – o idee! Nu vă uitați la mine! Ce așteptați? Aduceți o fată, oricare, pe cine găsiți pe coridor! Să i se potrivească doar rochia! S-o marcăm ca prezentă. O vom lua din profil… (Agitația generală culminează cu aducerea în scenă a Cristinei Iovan, transformată la vedere într-o vrăjitoare „ad-hoc”. I se înfundă bine peruca, i se trage în jos rochia, atât cât să-i acopere gleznele, și, în sfârșit, blitzul acționează odată cu ultima indicație.) Copii, vă informez, tot colectivul în curte, lângă statuia cea mare, figuranții sunt liberi, vă informez… Lângă marele nostru poet! Cei mici să se așeze în fată! (Elevii părăsesc scena, cu excepția Cristinei Iovan, înlocuitoarea de ultim moment a Vrăjitoarei; peruca de sperietoare de ciori, costumația cu totul nepotrivită îi subliniază și mai pregnant tinerețea, o anume simplitate frumoasă și o mare nedumerire față de neașteptata ei „aruncare” în scenă. În semiîntunericul sălii – de reținut -, silueta unui tânăr. Ranet, tentat, s-ar părea, să se apropie de podium. Dar Cristina, relaxată și amuzata de tot ce vede în jur – nu se știe observată de nimeni -, a izbucnit într-un hohot de râs. Este momentul în care, spre surpriza ei, dar și a lui Ranet, tânărul de care aminteam că se aflu în sală, s-a făcut auzită o voce.)

O VOCE STRANIE: Ofelia, deci?! (Cristina a scos un țipăt.) Julieta, atunci? Ori, poate, cu adevărat vrăjitoare?! (Cristina își smulge peruca.) Deci, tot Julieta, știam! (Apoi, revoltat.) N-am întâlnit încă fata căreia să nu-i placă teatrul. (Cristina, intrigată.) și mă jurasem, zău! Cum o descopăr – gata! Un Corso, două filme, trei declarații – și mă îndrăgostesc nebunește. (Ranet se retrage continuu.) Dar îți place să joci… Mortua est, Julieta!

CRISTINA (căutând): Cine a vorbit? Cine ești?

VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta, (Într-adevăr, reflectorul o urmărește atent.)

CRISTINA: Și vocea?

VOCEA: Dinăuntru… Vreau să spun din cușca sufleurului.

CRISTINA (verifică): Un mincinos! În cușcă nu e nimeni!

VOCEA: Simbioză perfectă. Am instalat lângă reflectoare un microfon și îndeplinesc două funcții: electrician și sufleur. (Apoi, prevenitor, Cristina agită firele instalației.) Nu trage de fir, c-ai să-l rupi. Este avut obștesc! (Ranet, imobil, urmărește discuția.)

CRISTINA: Elev?

VOCEA: Oarecum… Sunt în curs de divorț.

CRISTINA: Din ce clasă?

VOCEA: Ultima înfățișare. A XII-a.

CRISTINA: Minți iar?

VOCEA: Pot dovedi. Te cheamă Cristina Iovan, stai pe rândul întâi, banca a treia, iar eu pe rândul doi, banca n-o spun, secret. (S-a mai aprins un reflector; fasciculele celor două reflectoare se agită a clipă, de parcă s-ar căuta reciproc, apoi unul dintre ele se stinge.) M-ai văzut de prea multe ori ca să-mi poți ține minte…

CRISTINA: Acum știu.

VOCEA: Povești! Nu știi nimic și ți-e teamă. Dacă nu ți-ar fi, ai urca până sus să vezi cu cine ai vorbit.

CRISTINA: Mă faci să râd.

VOCEA: Atunci, te rog… (Reflectorul îi luminează scara.) Este fixată solid. (Cristina începe să urce.) Și te grăbești să urci, ca să nu se vadă că tremuri… (Fasciculul de lumină însă îi urmărește, insinuant, fiecare îndoire a genunchiului.)

CRISTINA: Mai sus, te rog.

VOCEA: Vezi că treapta a opta lipsește!

CRISTINA: Eu vorbeam de lumină…

VOCEA: Ai în față un pasaj. A doua ușă pe dreapta este ușa cabinei. Scrie „Sonorizare-lumini”. (Cabina se luminează, ieșind din anonimat exact în clipa în care Cristina va intra înăuntru.)

CRISTINA: Ștefan!

ȘTEFAN: Se zice: „Mâinile sus!” (Schițează capitularea.)

CRISTINA: Puteam să jur!

ȘTEFAN: Nu le ridic, că minți. (Lasă mâinile în jos.)

CRISTINA: M-a derutat doar vocea.

ȘTEFAN: Pe reverberații. E simplu.

CRISTINA: Deci și anul trecut, la serbare, tot tu m-ai orbit. Bine că știu!

ȘTEFAN (acum nuanțat): Te-am subliniat… (Pardon.) Eu te-am pus în lumină.

CRISTINA: Și acum doi ani…

ȘTEFAN: M-a rugat Gavriliu, de la fizică, nu puteam să-l refuz…

CRISTINA: Ca și acum trei ani, mi-amintesc foarte bine!

ȘTEFAN: Eu – conform indicațiilor regizorale… (Imitând.) „Ștefane, eroina iubește, adică scoate-i ochii, comutează rapid…” Și-am comutat: roșu intens – iubire, galben murdar – trădare; violet eflorat – gelozie… Până m-am pus și eu la curent. (Orientate la întâmplare, reflectoarele luminează, rând pe râtul, peruca Vrăjitoarei, nimerită pe capul amorașului, o spadă înfiptă într-o rochie de epocă.) Viața are legile ei…

CRISTINA: Violetul nu arde!

ȘTEFAN: Când treci prea repede de la roșu la galben, intervine un blocaj.

CRISTINA (atentă la inscripții): Minți! Violet nici nu ai!

ȘTEFAN: Se combină. Din roșu scăzut și albastru. (Trecându-și mâna peste mâna Cristinei). Trebuie doar să centrezi. Nu te speria… Vreau să spun, cu răbdare… Foarte, foarte atent.

CRISTINA (eliberându-și mâna): Observ… E dificil… Se cere și o anumită vocație… (Se privesc îndelung, cercetător, supraveghindu-și reacțiile.) Vreau să spun… un foarte mare talent.

ȘTEFAN: Acum ai spus o prostie.

CRISTINA: Ai combinat greșit… (Pauză lungă.) Roșul tău și albastrul au refuzat să dea violet…! Într-adevăr, cele două culori au rămas separate, distincte.)

ȘTEFAN: Adică… nu vrei să-nveți?!

CRISTINA: Vreau să mă conduci până la ușă. (În semiîntuneric, ușa complet etanșa e, într-adevăr, greu de distins.)

ȘTEFAN: Poftim! (Se apropie de ușă.) Cursul e facultativ. Fiecare învață când îi face plăcere. (Ștefan apasă pe clanță, mai apasă o dată, o zgâlțâie puternic – pe fața lui un moment de surpriză -, apoi cu o înverșunare neașteptata, începe să lovească în tăblia metalică a ușii.) Nenorociții! Îi distrug! Ne-au închis înăuntru.

CRISTINA (alarmată): Cum ne-au închis? Nu se poate!

ȘTEFAN: Au făcut rost de o cheie. Au pus o siguranță pe afară… Dar mă duc cu ei la director! Nu-mi scapă! Aici e un loc de muncă! (Continuă să bată în ușă.)

CRISTINA: Poate că au glumit.

ȘTEFAN: Sparg ușa! Cu mine nu se glumește! Și nici măcar n-o sparg. (Trage o măsuță lângă peretele lateral.) Am să cobor pe burlan. (Se apleacă peste pervazul unei ferestre plasate direct sub tavan.) Îi ucid!

CRISTINA (încercând să-l oprească): Ștefan, te rog…

ȘTEFAN: Nici 20 de metri! Poftim! (O ajută să se urce pe masă.) Într-o clipă sunt jos.

CRISTINA: Îți interzic! (Se privesc clipă, surprinși, apoi, Cristina, spre cineva de jos.) Ei, portar! (Lui Ștefan.) Uite-l că mătură curtea! Strigă-l și tu. Portar!

ȘTEFAN: Ne-ar trebui o grenadă. E surd. Încă din primul război. Uite, am găsit un pahar.

CRISTINA (dezamăgită): A reintrai în clădire.

ȘTEFAN (consolare): Pe la vreo nouă încearcă de obicei toate ușile, controlează lumina.

CRISTINA: Dar mai sunt șase ore. Tu ești nebun?

ȘTEFAN: Dacă e vreme urâtă, vine chiar pe la opt.

CRISTINA: Eu am nevoie de aer!

ȘTEFAN: Aer avem…

CRISTINA: Și ideea în sine că sunt închisă, înțelegi, că nu pot hotărî eu însămi ce fac… Eu nu pot sta într-un loc!

ȘTEFAN: Atunci poate tot reflectoarele… Dacă centrăm foarte – foarte atent…

CRISTINA: Trebuia să te las să cobori pe burlan!

ȘTEFAN: Ar mai fi și un pic-up, făcut de mine, serios! Cu discul acela nou.

CRISTINA: Poate îl sparg!

ȘTEFAN: Gajuri… (Scoate un pachet de cărți.)

CRISTINA: Le rup!

ȘTEFAN Și dacă nu poți sta într-un loc, asta e foarte bine. Urcăm pe acoperiș, facem plajă la soare…

CRISTINA: Nu trebuia să mă chemi!

ȘTEFAN: De sus se vede întregul oraș. Se vede foarte bine și gara. (Privind.) Parcă aș zări și un tren… (Se aude un șuierat.) Să știi că-i trenul de trei fără cinci.

CRISTINA: Ce importanță are?

ȘTEFAN: Ar fi trenul lui nea Marin. Am fi salvați. Și e chiar trei fără cinci, dumnezeule!

CRISTINA: Care Marin?

ȘTEFAN: De pe „Pacificul” mare. Mecanicul! (Apoi, cât se poate de tare, în direcția gării.) „Întoarce-te mai repede. nea Marine și deschide-ne ușaaaaa!” (Se aude un nou șuierat. Ștefan îl „cronometrează”.) …patru, cinci… șase… șapte. (Apoi, Cristinei.) Ai auzit. La șapte fix se întoarce. Și-i parolist, îl cunosc. Stăm în același bloc. Tine la mine teribil.

CRISTINA (reproș): Ștefan!

ȘTEFAN: Fără Ștefan! Ar fi o intimitate. Spune-mi, te rog, Răducu.

CRISTINA: Nu putem aștepta înțelege-mă! Să cerem cuiva ajutor.

ȘTEFAN: Evident… (Privind din nou pe fereastră.) „Hei, pictoreee!” (Cristinei.) Se face că nu aude, măgarul… (Apoi, din nou chemare.) „M-au închis aici cu o fatăăăăă… Sunt compromis! Ajutoooor!”

CRISTINA: Mă mir că nu ți-e rușine! (Suspectându-l.) Eu nu văd nici un pictor.

ȘTEFAN: Cel care vine în direcția școlii, pe bicicleta aceea ciudată… Cu „șevaletul-catarg” legat chiar de ghidon.

CRISTINA: Zi că-l vezi prima oară!

ȘTEFAN: L-am cunoscut în vacanță. M-a invitat și acasă. (Chemare.) „Hei. pictoreeeee! …” Nimic. (N-a auzit.) Tocmai lucra la un nud.

CRISTINA: De bărbat?

ȘTEFAN: Nu propriu-zis… Mai curând…

CRISTINA: Tânără?

ȘTEFAN: Neinteresantă cu totul. Jumătate romantică, jumătate emancipata, cum e mai rău. Și locuia foarte departe. Apropo…

CRISTINA: Eu locuiesc în centru.

ȘTEFAN: Dară vrei să fii spirituală…

CRISTINA: Laconică. Cum ieși din piață, prima stradă pe dreapta. Ne-am mutat de trei săptămâni.

ȘTEFAN: Pe bulevard? Noul cvartal? (Jucând marea surpriză.) Și eu, care n-am știut, nu te-am condus… Deși. Oricât, e un timp, zile la rând…, asta e de-a dreptul criminal… Și dacă socotim…

CRISTINA (socotind): Trei ori șapte – 21 de zile.

ȘTEFAN: Trage-mi, te rog, o palmă. Cristina… (Explicându-se.) De câte ori sar peste cal și tu simți (oferindu-i obrazul), ai dreptul la o palmă. (Cristina ridică mâna și se pregătește… să-l sperie. Dar înainte de a-l „sancționa” se aude un târâit prelung de telefon.)

CRISTINA (cu mâna în aer): S-a auzit ceva…

ȘTEFAN: Iertarea! Semn de la Dumnezeu…

CRISTINA (ascultând): Un telefon…

ȘTEFAN: Ceresc. Și sună jos, la portar. Poate că-i mama ta. A văzut că întârzii și vrea să afle de ce. (Pauză.) Și mai ales cine-i măgarul cu care…

CRISTINA: Mama se întoarce luni. E plecată.

ȘTEFAN: Atunci e tatăl tău. (Telefonul insistă.) Parcă și aud convorbirea… A spus că vine la școală… A și pornit… E aici… Și va trebui să te iau de nevastă, ca să salvăm aparențele.

CRISTINA: Tatăl meu e la capătul lumii.

ȘTEFAN (refuzând): L-am văzut acum două zile!

CRISTINA: Nu e plecat, e aerian complet. Și n-a fost niciodată la școală. Nici nu telefonează. Are principiile lui.

ȘTEFAN (admirativ): Modern, frumos… să ia exemplu și alții.

CRISTINA: În plus, are de predat un roman, scrie foarte încet. Dar dacă totuși vrei să mă ceri…

ȘTEFAN (conformându-se): „Ștefan Răducu, accepți să iei în căsătorie, de bunăvoie și nesilit de nimeni…” (Pauză.) A încetat să mai sune. (Răsuflă ușurat.) Aveam mustrări de conștiință!

CRISTINA: Că m-ai chemat?

ȘTEFAN: Nu… Dar l-am zărit mai înainte pe Geo Ranet ieșind din curtea liceului și aș fi putut să-l strig.

CRISTINA: Geo Ranet? De ce nu l-ai strigat?

ȘTEFAN: Ar fi fost în stare să vină. Și pe urmă. Ranet n-ar fi înțeles mai nimic. Sau ar fi înțeles altceva… Ar fi scris și în jurnal. …Că are un jurnal, ai cuvântul meu de onoare!

CRISTINA: De mâine mă îndrăgostesc de Ranet.

ȘTEFAN: S-a îndrăgostit el, mai de mult; nici o grijă. Te-a și văzut urcând. Era mai înainte în sală.

CRISTINA: Poate că el ne-a închis!

ȘTEFAN: Nu, asta nu! Fantezie nu are!

CRISTINA: Cineva ne-a închis…

ȘTEFAN: În orice caz, un om care a avut o idee, care a gândit… Ceva în genul destinului!

CRISTINA: Sau poate un nud de-al tău… Cineva cu care te-ai înțeles să ne închidă aici! Dar mâine am să reclam! Că ai un milion de relații, știu eu… Și am fost o proastă că am venit până aici!

ȘTEFAN (urmărind pe ceas): 23 de secunde… Mă așteptam la 30. (Punând o placă.) De câte ori ai iubit?

CRISTINA: De un milion de ori. Ca și tine, exact!

ȘTEFAN: „De câte ori ai iubit” e titlul melodiei.

CRISTINA: Iar eu te-am informat că am iubit de un milion de ori. (Văzând că a oprit discul.) De ce l-ai oprit?

ȘTEFAN: Am auzit parcă un zgomot… Se apropie cineva.

CRISTINA: Deci, și laș pe deasupra!

ȘTEFAN: Ar fi vorbit toată școala…

CRISTINA: Eu vreau să se vorbească! Pune-l din nou! Mai tare!

ȘTEFAN (intuind exact răbufnirea): Deci, ți-e teamă de mine…

CRISTINA: De mine!

ȘTEFAN: Și n-ai iubit niciodată?

CRISTINA: Ți-am spus.

ȘTEFAN: Nu-nu? (chiar nu?) sau nu reții?

CRISTINA: Ce să rețin?

ȘTEFAN: Nimic. Înseamnă că merita.

CRISTINA: Cine și ce merita? De ce atâtea mistere?

ȘTEFAN: Un măgar! Mi-a spus ceva despre tine… Susținea că nici nu știi să săruți!

CRISTINA: Ba știu! Dar nu ți-a spus nimeni – nimic, niciodată! Sunt obișnuitele tale minciuni, tehnica tatonării. Ca să știi cât de departe poți să mergi. Și dacă te voi iubi… Ei bine, află că nu, nici măcar un sărut! Să știu bine că stăm aici până mâine! Pentru că ești cel mai banal dintre puști, și pe deasupra un laș!

ȘTEFAN: Iar tu vrei să faci trei copii cu inginerul acela supermoral, în vârstă de 51 de ani, care te iubea de la 16.

CRISTINA (depășită): Ce inginer?

ȘTEFAN: Marele laureat, tipul acela cu bani…

CRISTINA: Nu înțeleg deloc…

ȘTEFAN: Am făcut și eu un efort de memorie și am citat din Horațiu Iovan, tatăl tău, cunoscutul scriitor pentru tineretul școlar, pagina 63 sau 165, în care eroina, demnă și cuvioasă, respinge sărutul penibil care i-ar fi alterat viitorul și certificatul nupțial.

CRISTINA: Sărută-mă, poftim! Plata pentru citat.

ȘTEFAN (regretând): S-a aprins lumina pe stradă…

CRISTINA: Insist. Vreau să fiu sărutată!

ȘTEFAN: Dar scrie prost, recunoaște! Și ne desfigurează, nu c-ar fi tatăl tău… Și te-ai învățat să repeți frazele lui care „sună”. De ce ne face frumoși și nu așa cum suntem?

CRISTINA: Din cauza ta! Pentru că minți excelent și pentru că afară, pe stradă, și în clasă ești un altul, schimbat. Și minți chiar și în clipa aceasta, discutând cu mine despre literatură, atunci când tu urmărești un lucru precis și respiri agitat… Iar eu sunt la fel ca și tine, o prefăcută și o proastă, acceptând să discut despre tați. Și el, naivul, retras la capătul lumii, ne crede…

ȘTEFAN: Tații-s naivi, e drept.

CRISTINA: Pe la vreo 9, diseară, îi voi spune că am avut repetiție la cor. Am să-l mint excelent.

ȘTEFAN: Cred că au mințit și ei. Ar trebui să știe.

CRISTINA: Dar fără violet și albastru. Fără pic-up, locomotive. „Pacific” și pictori… (Pauză.) Ai tăi ce sunt?

ȘTEFAN: Aș prefera să dansăm.

CRISTINA: Merit mai mult.

ȘTEFAN: De băut n-am nimic. Am fost tăiat de la primă.

CRISTINA: Deci ești sărac…

ȘIEFAN: Am 31 de străzi ale mele, 3 parcuri, 22 de bănci, și mai am o scară metalică – treapta a opta lipsește -, o scara ducând direct spre acest „turn” izolat…, pentru că nu e o cabină de sonorizare, cum ar părea la prima vedere, e un turn, o redută, și acesta-i punctul meu de observație. (Deschide larg fereastra). Ce înseamnă sărac?

CRISTINA: Foarte sărac. Ca și inginerul acela de la pagina 65. Fără nimic în plus, poate ceva mai tânăr…

ȘTEFAN: Caută-ți atunci inginerul! Aruncă-te de gâtul tăticului care a crescut o madonă!

CRISTINA: N-am să mă arunc, am să-i spun adevărul. Cum am urcat pe scară, cum am venit aici…

ȘTEFAN: Dar e absurd!

CRISTINA: Ești laș!

ȘTEFAN: Nu va înțelege nimic.

CRISTINA: Am să-i explic că am venit să te caut, cu bună-știință, înadins. Că aș fi vrut să fie ca niciodată în viață… Dar tu mi-ai propus să dansăm și mi-ai vorbit de cele 31 de străzi ale tale, ca în cărțile lui Horațiu Iovan… scuzându-te… că nu ai coniac. Eu însă voiam să mă înveți ce nu știu… Cum se trăiește între patru pereți… Și să te văd cine ești! (El aprinde un reflector, ea îl stinge.) Pe dinăuntru, Ștefan.

ȘTEFAN: Apropie-te de ușă, apasă, acum, pe clanță. (Ea se apropie, apasă și ușa se deschide.) N-a fost nici o clipă închisă.

CRISTINA Știam. Acum ai fost bogat!