Corigenta la dragoste

TABLOUL 8

În scenă – la interval de zile – Fana și și Ranet. Desfășurarea scenei, subliniem, trebuie să fie surprinzătoare nu numai pentru sală (spectacol), ci și pentru Fana Ifrim.

FANA (exasperată – până la plâns): Ești aici de aproape zece minute. M-ai întrebat lot felul de banalități: „dacă repetiția e fixată la trei” – deși a început totdeauna la trei; „de ce nu m-am repezit, între timp, până acasă?” când tu știai foarte bine că eu locuiesc îndeajuns de departe și n-ar fi avut nici un sens să mă duc, să mă întorc; „dacă am luat masa sau nu” – după ce adineauri m-ai văzut la bufet; și, în sfârșit, „ce se aude cu repetițiile noastre?”…

RANET: Exact, la a câta repetiție ați ajuns? (Nu fără sinceritate, dimpotrivă.) Mă interesa foarte mult.

FANA (maximă inimiciție): Nu te interesa, fii cinstit! Și, oricum, n-aș fi putut să-ți răspund, pentru că eu, timp de o săptămână, am refuzat să repet – ceea ce știai din nou cât se poate de bine; iar azi e prima repetiție la care am fost invitată stăruitor să revin. Așa că, sunt curioasă și eu (nu ironii – suspiciuni cu cele mai diferite nuanțe): vrei să-mi mulțumești pentru această bunăvoință? Vrei să-mi dai unele indicații suplimentare ca autor? Spune-mi, ce vrei?

RANET: Să te admir…

FANA (uimită): Să mă admiri?!

RANET (regretând „angajarea” și neputând bate în retragere): Ai un picior foarte frumos… Sau mai exact, ai două… Și o gleznă la fel. Adică nu, tot două… (Apoi, explicativ.) Mă meditează Ștefan. Mi-a spus că în 10 lecții devin cel mai interesant Ral Valone. Și pentru fiecare lecție teză. Crezi că e mult?

FANA (suspectându-l): Când ai început să iei lecții?

RANET: Acum opt zile, cred, după ce ai spus lui Ștefan să repete într-o piesă în care eroii…

FANA: Văd că ești informat cât se poate de bine.

RANET: Ștefan a susținut că piesa face parte dintr-o bibliografie pe care aș fi de-a dreptul obligat s-o parcurg pentru a înțelege… până unde poate să urce poezia.

FANA: Ranet, ce vrei?

RANET (conotație): Geo.

FANA: Geo, ce vrei? Tu ești un tip calculat, tu n-ai putut veni fără o justificare serioasă.

RANET: Nu-i prima oară când vin. E prima oară, doar, când te surprind și te scot din sărite (și pentru că Fana începe să râdă), ceea ce îmi face din nou o foarte mare plăcere – asta-i din lecția a doua – pentru că, în felul acesta, recunoști și tu, în sfârșit, că mă vezi.

FANA (fără ironie, grav): De când ții atât de mult să te vad?

RANET (cu o sinceritate care frizează „poezia”): Încă de acum opt ani, când am stat, din întâmplare, într-o zi, în aceeași bancă, prima de lângă fereastră…

FANA (uimită): Noi doi? Tu mă confunzi!

RANET: Exclus. De altfel, cu am continuat să stau în aceeași bancă cu tine; (încurajat de atenția cu care e urmărit) te priveam, îți vorbeam, îți spuneam cât mai e până sună… și mutam ceasul, firește, pentru că nu știam niciodată dacă după recreație n-ai să preferi altă bancă.

FANA: Dacă amuzamentul partenerei face și el parte din lecție…

RANET: Evident, dintr-a treia. Numai că nu e ușor să-ți amuzi „partenera”, cum spui, după ce ai stat cu ea într-o bancă, timp de aproape opt ani.

FANA (concluzie, nu lipsită de dramă): Deci, am stat…

RANET: Îți poți aminti ce-am făcut în fiecare zi, ce cărți am citit, câte secrete mi-ai spus.

FANA: Jocul „de-a amintirile” e inclus și el?

RANET (corectând-o): Sinceritatea. Într-a patra. (Și pentru că ea se amuză.) Sunt mai interesant acum, nu-i așa? (Un imens regret „abia acum”.)

FANA: Erai mai interesant înainte… (subliniind preferința pentru o naivitate reală în raport cu un calcul… perfect) când „mutai ceasul” nu știai dacă după „recreație”…

RANET: Poate mai amuzant, sau, cum voiai tu să spui uneori, dar n-ai îndrăznit, mai ridicol.

FANA: Ridicol – nu…

RANET: Ba da. Mi-ai spus-o chiar acum câteva seri când m-ai găsit la Eliza. Și eu ți-am dat dreptate.

FANA: Ridicol – nu!

RANET: Eram! Mai ales când născoceam toate naivitățile alea, în care-l făceam pe Ștefan – fizician, pe Cristina – biolog de prestigiu, pe Eliza – doctor în științe. Și totdeauna soare, niciodată averse…

FANA (depășită): Dar tu credeai în toate acele „naivități”. (Faptul că totuși credea îi acordă, într-un fel, circumstanțe atenuante.) Erai sincer convins!

RANET: Ei bine, mă dezic. Credeam pe jumătate… Sau nu credeam deloc. Dezicerea face parte din lecția a șaptea. Și mai credeam că, șocați de toate naivitățile mele, veți protesta cu toții, veți rupe piesa în bucăți. Că anticipația mea va rămâne un simplu pretext: „Vă amintiți de naivul acela, Ranet? Scria și un fel de texte… Ce-o fi ajuns, săracul?! (Nedepășind sensul unei ratări profesionale.) Cum? n-a ajuns nimic?”

FANA: Deci ai scris la întâmplare: fizician, biolog… dirigintă. (Ultimul cuvânt, fără voia ei, subliniat, ca ratarea unei perspective morale.)

RANET: A, nu, la diriguită m-am gândit foarte mult.

FANA: Tot de acum opt ani?

RANET: Nu, doar de anul trecut, din septembrie, când, invitată fiind să urci pe o scară… ai constatat că treapta a șaptea lipsește.

FANA: A opta… (Pauză.) Tot din bibliografie?

RANET: Firește. Am un meditator exigent. Deși metoda, în sine, cu scara care duce spre turn, mi-a fost explicată încă de anul trecut. A fost o dizertație publică, în fața unui auditoriu lărgit.

FANA: Înveți cu sârguință, Ranet.

RANET: Am memorie bună.

FANA: Sau, poate, „tact” (sens: lipsă de caracter). Pentru că nu oricine, aflând că am devenit obiectul unei dizertații, ar fi amânat aproape un an să mi-o spună.

RANET: Dizertația s-a oprit la metodă. Numele l-am aflat, sau l-am ghicit, abia a doua zi dimineața, când pentru prima oară, în bancă, am fost singur… Adică ai venit mai târziu și erai foarte absentă, nu-mi auzeai întrebările. Atunci am început și jurnalul intim.

FANA: Și ce-ai gândit despre mine?

RANET: Am așteptat.

FANA: Din punctul tău de vedere eram însă un caz!

RANET: Am așteptat, ți-am spus.

FANA: Ai fi putut, cel puțin, să mă întrebi ce se întâmplă cu mine.

RANET: Te-am întrebat. Aproape în fiece zi. Dar tu erai uimită… Călătoreai mult, foarte mult, pentru că fiecare iubire era pentru tine… o călătorie. Și tu îmi spuneai data viitoare, când mă întorc, îți răspund.

FANA (amuzându-se): Face și asta parte din lecție? Vrei să-mi vorbești despre utilitatea poeziei și rolul ei ca stimulent al încrederii? Ai uitat că îl citesc și eu pe Iovan?

RANET (neîndreptățit): Dar eu nu l-am citit!

FANA: S-ar putea… Dar asta nu schimbă nimic! Pentru că Iovan-scriitorul nu e numai tatăl Cristinei! „Iovan” e sinonim pentru mine cu un fel de a vorbi, nici o clipă real, nici o dată direct, și cu un fel de a trăi desprins și departe de noi… (Totul spus ca pe un fapt oarecare, nedidactic, pe amuzamentul propriu situațiilor paradoxale.) Și tu semeni cu el, te refugiezi în cuvinte (alarmându-l real). Cei îndrăzneți te opresc în mijlocul drumului, de parcă te-ar obliga: „hai, vino! te somez! …”

RANET: Somația face parte din lecția a noua… De îndată ce o învăț.

FANA: Asta nu se învață, Ranet. Și nu se poate imita…

RANET (cu disperare): Ba da! (O prinde de braț, schițează o apropiere și, evident, nu îndrăznește s-o ducă până la capăt.) Vrei să parcurgem toată lecția a noua sau să trecem direct la final?

FANA (hohotind): N-ai pic de haz, Ranet!

RANET: De aproape opt zile, de când te-ai întors ultima oară din călătoriile tale…

FANA (iritată de această pendulare continuă, cu totul nepotrivită): Fără călătorii! … (Cu cuvintele tale.)

RANET: …și de când l-ai rugat pe Ștefan să repete… nu am!

FANA: Erai și-atunci în sală?

RANET: Am fost, dar n-am auzit nimic din ce ți-a spus și i-ai spus. Nici măcar un cuvânt. Și-ar fi fost inutil: te-am văzut…

FANA: Arătam prost?

RANET (vechiul stil): Obosită…

FANA (acceptând): Da, căutam ceva…

RANET: Și Ștefan, care nu întrevedea decât reluarea unei vechi aventuri. „Fana, mai stai! … Nu pleca! … Am să te sun diseară!” Asta m-a scos din sărite și m-a făcut să-i las un bilet.

FANA: Ai uitat de Cristina…

RANET: Atunci am înțeles că ești și tu foarte singură…

FANA: Iar seara, disperat c-o pierzi pe Cristina, telefonai Elizei.

RANET: Disperat, eu? (Contestă.) Fericit! Că mă eliberasem de misterul reflectorului, de turnul imaginar și de „treapta a opta lipsește”. Miracolul lor nu era decât tehnică și antrenament. O mișcare organizată ca la înot, o deprindere. Cristina era cu totul în afară! De Cristina uitasem… Și nu m-a preocupat niciodată. (Văzând-o foarte absentă.) Tu n-auzi ce-ți vorbesc?! (O întoarce cu fața spre el.) Nu vrei și mă cunoști?

FANA: Semeni cu Eliza, Ranet!

RANET: Nu semăn deloc… Dimpotrivă. Nu mă apropii în nimic.

FANA: Totuși, semeni, Ranet! Și când ți-am citit în ziua aceea jurnalul, am avut sentimentul că citesc jurnalul ei, al Elizei… Recitește-l și tu, pe al tău, cu alți ochi… Și-ai să înțelegi, nu știu cum să ți-o spun, că te cunosc de mult și-am trăit și eu, lângă tine, nu opt, ci peste 18… Fenomenal, 18 ani!

RANET: Spune, ce-ai citit din jurnal?

FANA: Cred că ultima pagină, o pagină aproape nescrisă, în care fiecare cuvânt, fiecare notație mi se părea că ascund o invidie, iar rândurile nescrise – refulări.

RANET: Amintește-ți exact ce scriam!

FANA: „Puncte-puncte, s-a întors!” Dar lipsea cu desăvârșire subiectul. Și, în continuare: Urăsc călătoriile ei…” Și din nou puncte-puncte…

RANET: Nu înseamnă nimic…

FANA (rece, lucid, înțelegând întreaga semnificația tragică): Ba da, o îngrozitoare minciună ascunsă. Pentru că spaima de a nu te trăda și neîncrederea față de toți cei din jur îmbrăcau haina discreției… Pentru că n-am întâlnit nicăieri cuvântul atât de simplu și care n-ar fi trebuit să lipsească: „iubesc”. Și pentru că nu-i pot suferi (în sfârșit) pe băiețeii foarte cuminți, care simt nevoia să-și consume sentimentele nobile în jurnale intime și care, într-o bună zi, prind curaj și se grăbesc să facă cea mai marc prostie. Spune-mi de ce-ai venit?

RANET: Ca să fac o mare prostie.

FANA: Numai că prostiile mari nu se anunță – se fac. Tu ai calculat-o prea mult…

RANET: M-am decis într-o singură zi. Îți pot spune și clipa…

FANA: Nu-mi spune… (Explozie maximă.) Tu știi să calculezi știi să aștepți: știi să devii agresiv sau, dimpotrivă, sentimental… Dar pe mine nu mă interesează ce știi, ci cum ești… Și mi se pare îngrozitor ca la 18 ani să-ți disimulezi sentimentele și să încerci să pari altceva decât ești… să înlocuiești cuvintele hotărâtoare și simple numai cu puncte-puncte…

RANET (disperat c-o pierde): Am să completez toate spațiile albe. am să șterg punctele, n-am să las nici o suspensie, am să scriu cu litere mari…

FANA: E din lecția a zecea? (Un râs foarte ciudat… un râs, dacă se poate, trist.)

RANET (sincer): Nu e.

FANA: Ba da. Altminteri mă vei obliga să te asigur… că, ești lipsit de haz. (Râsul de accentuează.)

RANET: Pot să fiu!

FANA: …că ai rămas un mare naiv. (Hohotind.)

RANET: Nu mă interesează nimic…

FANA: …și că, uneori, chiar și la 18 ani, există un „prea târziu” (Întrerupând hohotul de râs.) Și există!

RANET: Nu cred, nu vreau, nu poate exista…

FANA: Ba da. Iar eu nu știu să joc decât într-o singură piesă: a mea. O piesa în două, în trei sau poate în cinci personaje (aceiași, plus Ștefan, care va rămâne neobservat), dar o piesă în care, fiecare în parte, prin oricâte erori și prin oricâte experiențe ar trece – înțelege-mă, Geo -, aspiră spre ceva. Spune-i cum vrei… Spune-i frumos adevăr, puritate. (Îl zărește pe Ștefan.) Intră, Ștefan.

ȘTEFAN: Deranjez?

FANA: Chiar dacă ai deranja, ești obligat să intri! Te numeri printre eroi… Și n-ai încotro, trebuie să joci până la capăt…

ȘTEFAN: Să joc? (Îngrozit, lui Ranet.) Ai scris o piesă nouă?

FANA: Am scris-o eu, Ștefan. Sau o voi scrie cândva…

ȘTEFAN (condiție): La indicativul prezent. Altminteri…

FANA: Se înțelege!

ȘTEFAN Și cu scene în doi, în semiîntuneric… Plus reflectorul albastru…

FANA: Neapărat! Iar tu vei fi – te văd – cuceritorul simpatic, micul farsor, marele don Ștefan… Un Raf Vallone ratat…

ȘTEFAN (provocat): Iar tu ceea ce ești! …

FANA: Ce sunt? Hai, e important pentru piesă, vorbește… Care e vina mea? (Tensionare subită.) Și cu ce am greșit refuzând veșnicul „fă așa, nu fă altfel!”, fără să mi se spună de ce? Și ce-am pierdut, mai ales? Cu ce sunt eu mai rea?

ȘTEFAN: Știi foarte bine și tu!

FANA: Știu doar atât: că sunt mereu acuzată și că învinuirile – ca și prejudecățile – lasă urme, apasă. Și, ceea ce Eliza va afla pe la vreo 30 de ani, dacă nu mai târziu, eu am aflat cu 12 ani înainte. (Pauză.) Poate asta am pierdut: 12 ani… Am sărit viitorul întâi… Și mă simt, uneori, obosită… (Apoi aparent fără nici o legătură directă.) De ce ai venit, Ranet?

RANET: Ca să-ți spun că n-ai 30 de ani.

ȘTEFAN (regretând agresivitatea anterioară): Confirm și eu. Se vede după gleznă… Nu mai vorbesc de suflet… Și chiar dacă ai 30, atunci am și eu 30 sau 34… Și te întâlnesc pe stradă. „Fana tu ești? … Îți amintești reflectoarele… și turnul acela în care? …”

FANA: A fost un joc, Ștefan. L-am repetat, ca să-l jucăm mai bine.

RANET: Iar eu am scris o piesă, Viitorul al doilea, care era o prostie.

FANA: Poți s-o rescrii, Ranet. Va trebui s-o rescrii. Și corista ne va da indicații… Va veni și un fotograf din oraș… (Apoi, abia stăpânindu-și plânsul.) „Nu mai mișcați, copii. Cei care joacă în piesă – vă informez – să rămână în scenă… Facem fotografii, zece lei bucata… Iar voi, băieții din mijloc, mai dârji! Să vi se simtă durerea! Mai colțuroși, copii!”

ȘTEFAN (primul care se angajează în joc): Și acum, fotografia nr. 2 „Fana Ifrim, joci în locul prințesei, nu mai ești „vrăjitoare”, te informez… Și prințesa iubește… e fericită! Nu, mult mai fericită…”

FANA (plâns, real, interior): Dar ce înseamnă iubire? Când s-a îndrăgostit? Și pe cine iubește?

ȘTEFAN: Iubește copacul din dreapta. Sau, poate, pe cel din stânga: ce tot pui întrebări? … Ștefan, reflectorul albastru!

FANA: Dar eu am 18 ani… Nu pot iubi un copac! Și nici un om – la întâmplare, aflat în stânga, sau – cine știe? – în dreapta: m-am săturat să tot fiu vrăjitoare, peste noapte prințesă și să aflu că iubirea transformă… Vreau să joc rolul meu! Să fiu Fana Ifrim, un om care e undeva, așteptat, care mâine o să intre în viață, și pentru asta nu-i suficient să ai câteva note de trecere… Eu, Fana Ifrim, unde trec? Și de ce încerc sentimentul acesta că am îmbătrânit peste noapte? Cum am pierdut 12 ani?

ȘTEFAN: Fana, vei fi eliminată!

FANA: Și ce-au pierdut Ștefan și Cristina? Cum au trecut pe lângă o mare dragoste și au transformat-o într-un joc? Și de ce plânge Eliza? (Apoi, spre Ranet.) Numai să nu uiți nici o întrebare. Ranet… Include-le în replica Fanei, în replica ei de final… Faptul că, în sfârșit, se întreabă e primul răspuns câștigat…

ȘTEFAN: Fana, eu scot reverberația… Sting tot!

FANA: Nu stinge încă! Invită, mai întâi, spectatorii, părinții acestor eroi, colegii lor, sau prietenii, să rămână astă-seară mai mult lângă Ștefan și Ranet, lângă Cristina, Eliza și Fana. Să-i însoțească spre casă… Invită-i neapărat, și insistă… și abia pe urmă, Ștefan, lasă încet cortina, sau n-o lăsa… (luminile, treptat, încep să se stingă) … pentru că unele piese continuă chiar și după ce cortina respectând o tradiție, încearcă să anunțe: sfârșit!

— CORTINA –-