Corigenta la dragoste

TABLOUL 4

În scenă, în limitele aceluiași decor funcțional, camera celor două surori. Fana și Eliza Ifrim, importantă fiind nu atât alegerea elementelor care vor sugera decorul, cât crearea, cu ajutorul recuzitei, a acelui amestec de ordine exagerată și dezordine-limită, specifice oricărei camere în care locuiesc două temperamente atât de profund diferite. Dacă o terasă, bunăoară, un fotoliu, o măsuță de lucru și o frânghie de rute pot avea același efect, camera – evident – e în plus. Ca desfășurare a scenei, subliniem că, tocmai în momentele de maximă confruntare, le vom regăsi sufletește surori. Dușmănia lor este tot afecțiune. Dar o afecțiune aparte. Iar acuzațiile reciproce, paradoxal, sunt tot atâtea prilejuri de reciprocă invidie.

FANA (sporind dezordinea camerei): Am nervi – sunt nervii mei! Turbez – cu atât mai bine! Explodez – mă privește! Dar dacă pun un lucru pe masă vreau să-l găsesc tot acolo. Pe masă! Pantofii lângă scrisori, și ciorapii acolo unde am vrut eu să-i arunc, sub dulap!

ELIZA: Zi că-l iubești!

FANA: Iubesc dezordinea mea! Nu mai fi atât de subtilă, șarpe cu ochelari!

ELIZA: Te-ai trădat ca o proastă!

FANA …Dar un șarpe cu aer de madonă sixtină! Gata să mă salvezi la fiecare două minute de la ultima compromitere. Cea mai îngrozitoare!

ELIZA: Îl iubești pe Ștefan!

FANA: Iubesc toți Ștefănii din lume!

ELIZA: Și ești înnebunită din cauza ei, a Cristinei, c-au stat toată după-amiaza acolo, sus, în cabină.

FANA: Să fi rămas toată noaptea. Nu-i treaba mea.

ELIZA: Dar au stat. A urcat la el. Asta-i adevărul. A văzut și Ranet.

FANA Binevoitorul Ranet, care a dat imediat telefon colegei sale, Ifrim. Să afle toată școala, tot orașul! Nu cumva să nu aflu și eu! Și-am să-l ucid.

ELIZA: Nu m-ar mira deloc.

FANA: Am să-l ucid pe Ranet. Și mai ales pe tine. Că v-ați adunat, doi îngerași, veniți direct din viitorul al doilea, să discutați despre iubire. Ei, nu, îl cobor eu pe domnul Ranet pe pământ!

ELIZA: Nu știa ce să facă…

FANA: Și ți-a cerut ție sfatul! Ție – marca specialistă a liceului, responsabila cu toceala, tu, care n-ai sărutat nici un câine!

ELIZA: Suferi că ți l-a luat!

FANA: …Și-ați hotărât imediat o adunare festivă, o discuție în clasă, o scrisoare la ziar… sau poate i-ați spus dirigintei?

ELIZA: Ți-ar fi convenit, cred și cu. Ai fi fost răzbunată.

FANA: Eu – răzbunată?

ELIZA: Uite-te cum arăți. Ești gata să mă zgurii!

FANA: Ba bine că nu! Poate ai vrea să te mângâi! Ce ți-a venit să te amesteci? Cine ți-a dat dreptul să judeci ceea ce nu înțelegi?

ELIZA: Fii cel puțin cinstită. Zi că-l iubești!

FANA: Nu-l pot iubi. Ștefan e pentru mine un puști. Un puști cu care m-am plimbat într-o seară. M-a sărutat sau nu… Asta a fost cândva și am uitat. Eram însă a 15-a lui aventură sau prima. Iar eu, din naivitate, am încercat să-l trezesc și să-i spun că „aventurile (subliniind, cu bună-știință, livrescul) – chiar și cele frumoase – citește! (îi aruncă o carte) – ucid în noi aventura. Și viitorul al doilea – dar nu al lui Ranet – trebuie să devină prezent” Tu înțelegi ceva?

ELIZA: Ce-i viitorul al doilea?

FANA: „Terasa de peste drum – stai că găsesc (răsfoiește același volum) – iar prezentul este terasa asta, a noastră. A scris-o chiar Horațiu Iovan. (Apoi, renunțând la volum, nici un moment metaforă, ci plasticizate imediată, prozaică.) Și poate că are dreptate și el: terasa de-acolo (gest peste drum) n-o văd, e în întuneric. Nu-i locuita. Blocul n-a fost încă predat. Și pe mine, în plus, mă interesează ce se întâmplă aici, pe această terasa, a noastră.

ELIZA: Și ce s-a întâmplat sus, în cabină.

FANA: Cabina-i tot aici. Este… acest fotoliu!

ELIZA: Atunci, e aici și Cristina…

FANA: Firește… (Se așază pe fotoliu, își aprinde veioza, o stinge, o aprinde din nou.) Cristina este ziarul de azi, care-i mai nou decât cel de ieri, dar mai puțin decât ziarul de mâine… Și un ziar nu-l poți citi decât o singură dată. Mâine, împachetezi cu el un pantof… Dar tu nu mă poți înțelege… (Stinge încă o dată veioza, aruncă ziarul din mână.) Pentru tine, ziarul e ziar, și fotoliul – fotoliu!

ELIZA: Cristina-i mai frumoasă ca tine, de ce complici? Resemnează-te! Nu mai fă teorii!

FANA: Frumoasă? Și tu ești mai frumoasă! Vino în fața oglinzii. (O trage lângă ea.) Mult mai frumoasă chiar… Mai ales când iți vine să plângi… Dar cine-ți vrea frumusețea? Cine se schimbă cu tine? Ești un Ranet în fustă. Nu atragi o privire!

ELIZA: N-am să-ți mai vorbesc niciodată.

FANA: Învață mai întâi să vorbești! În loc să plângi, să te aperi… Și asta fără să alergi pe terasa de peste drum, ca Ranet!

ELIZA: Să pleci! Să nu te văd!

FANA: Cu singura deosebire că tu mă invidiezi – ceea ce-i foarte frumos -, în timp ce Ranet, din întuneric, de acolo (gest spre terasa opusă), mă acuză!

ELIZA: Te acuz și eu!

FANA: Plângând. Dar plânsul nu se vede. Rămâne aici, între noi. Și pentru cei dinafară rămâi cea mai nevinovată: fata care n-a plâns, n-a râs, n-a vorbit, n-a tăcut. Și-ai să te căsătorești într-o zi cu un Ranet de vreo 41 de ani!

ELIZA Și tu niciodată, cu nimeni!

FANA De ce niciodată, Ifrim? Pentru că nu sunt premiantă ca tine? Pentru că văd ceva mai departe? Ori pentru că îmi place să cânt, să dansez, să mă îmbrac?

ELIZA: Te-ai sărutat cu o sută!

FANA Nu-mi amintesc de niciunul.

ELIZA: Dar inginerul acela? …

FANA: A fost un inginer, a fost o zi, o seară… A fost revelația că există un astfel de om. Un Ștefan mai bătrân…

ELIZA: Și studentul de la filologie?

FANA: Tot un Ștefan… Dacă-l voi întâlni vreodată, îi spun.

ELIZA: Mi-e rușine că am o soră ca tine.

FANA: Și mie. Pentru că vei deveni un apreciat doctor în științe, o femeie foarte stimată, dar cu o mie de crize care va plânge în pumni! …

ELIZA: Ești rea! Ești rea! Și inventezi… Ești rea!

FANA: O vrăjitoare, sau, dacă vrei, o dirigintă… Ăsta e rolul meu! Nu l-am ales, mi-a fost dat.

ELIZA: Te iubești doar pe tine.

FANA: Și tu la fel. E, de altfel, singurul nostru lucru comun. Poate și răutatea… Dar tu n-ai fantezie, îți lipsește cianura…

ELIZA: Parcă-i văd braț la braț, într-un parc… (Răzbunată.) Pot avea fantezie și eu!

FANA: Te înșeli. E târziu. Acum dorm amândoi și se visează cel mult pe banca din colțul aleii, unde e becul ars.

ELIZA: Se sărută…

FANA: S-au sărutat în turn. S-au sărutat la gară…

ELIZA: Și te doare… Te leagă amintiri.

FANA: Mă leagă o mare tristețe. Și mă doare pentru pictorul cu șevaletul-catarg. Mă doare pentru locomotiva „Pacific” și mă doare mai ales că, încă în seara aceasta, Ștefan, notându-și numele noii sale cuceriri în agendă, îi va trece alături un „nouă plus”, sau – cine știe – dacă a fost prea cuminte, un „șapte”… Mă doare pentru el.

ELIZA Dacă te durea și l-ai fi înțeles mai demult, nu ajungea aici.

FANA Acum îl aperi tu? Nu înțeleg!

ELIZA: Are și el o dramă. Mi-a spus-o mai înainte Ranet. Dar tu n-ai fi bănuit niciodată.

FANA: Ștefan – un c”m cu drame? (Se amuza îndelung.) A, nu… Ștefan este un mic actoraș, cu un singur rol, incapabil să inventeze al doilea.

ELIZA: Are două case și patru părinți…

FANA: E o minciună! Este invenția lui! Se scuză prin cei patru părinți, ca să fie compătimit și iertat. Dar este un truc, dumnezeule! Am să-i spun totul Cristinei! Chiar acum, imediat!

ELIZA: Să nu îndrăznești!

FANA (formând un număr de telefon): Alo! … Bună scara… Cristina? Ascultă-mă bine și nu mă întrerupe, sub nici un motiv. Dacă întrerupi, închid. Nici să nu întrebi de unde știu tot ceea ce-ți voi spune acum. Ascultă-mă foarte atent… Jur să nu mint! Și, ca să pot vorbi, te asigur, îmi trebuie un foarte mare curaj. Nu răutate! Curaj! Un curaj care, privit din exterior, poate să pară urât, foarte urât! Dar nu-i nici într-un caz gelozie… Să nu crezi cumva că-l iubesc pe Ștefan! Nu! Nu-l iubesc! Poate că nu l-am iubit niciodată. Dar nici el – e singura lui dramă reala – nu mai poate iubi… Și tu ai fost pentru dânsul un joc! Te-a trecut în carnet: aventura cu numărul 16 și ți-a pus un „nouă plus” sau poate, numai un „șapte”… Dar atât: o notă, un număr, un nume. Ai fost o experiență. Ultima pentru orgoliul lui. Iar prietenii lui, pictorul și nea Iancu, Marin, de pe „Pacific”, și turnul, străzile lui cu amintiri, sunt doar un joc. Un ritual. Ferește-te! Mâine va afla toată școala. Ștefan va povesti tuturor: lui Ranet, lui Ifrim – care sunt două molii… Și n-are patru părinți, cum va încerca să se scuze. E și aici o minciună. Un subterfugiu comod, care a simțit că „se poartă”. Să aibă o dramă și el: o familie, care a încetat să mai fie familie… Dar nu-i adevărat! Așa că, mâine, Cristina, așteaptă-l la intrarea în școală și spune-i tu, mai întâi, că ai glumit. Că ai vrut doar să-l cunoști, să te amuzi puțin… Și repetă același lucru față de Ranet și de Ifrim. Pentru că nu sunt decât două molii, doi ingerași oribili! Au și vorbit despre voi! După ei, ar fi trebuit convocate ședințe și planificate discuții… Și-ți spun toate acestea, Cristina, pentru că tu ești altfel. Ești cuminte, frumoasă. Și n-ai uitat încă să râzi. Tu râzi foarte frumos. Și nu ești acuzată, ca mine, că le-ai sărutat cu o sută… Dar eu nu mai țin minte pe nimeni. Și dacă nu țin minte, înseamnă că n-a fost așa. Numai tu, înțelege-mă bine, consideră totul o experiență închisă. O simplă experiență. A fost o lecție doar… despre dragoste. Dar nu ni s-a predat „când” și „cum” trebuia, și-am dat extemporal… Am luat „3”. Important e să fie ultimul „3”. La revedere, Cristina!

ELIZA: Fana, tu vei fi o mare actriță!

FANA: Ce vrei să spui?

ELIZA: Că eu sunt o proastă, Fana. Nu sunt nimic… Sunt Ifrim!

FANA: Tu ai înnebunit! De ce plângi?

ELIZA: Plâng pentru mine, Fana. Că n-am luat niciodată un „3”. Și pentru că tu ai format numai cinci numere, nu șase. Și n-ai vorbit cu nimeni. Ai vorbit doar pentru mine. Și mi-ai vorbit cum nu mi s-a mai vorbit niciodată. Tu vei fi o mare artistă!

FANA: Nu vreau să plângi!

ELIZA: Nici nu plâng. Mă bucur. Și râd… uite, (încearcă, dar inerent – eșec), că mi-ai spus adevărul… Și mă bucur că nu te-ai iubit niciodată cu nimeni… Sau te-ai iubit, dar ai uitat, și-atunci n-a fost totuși iubire… Și-mi pare rău că n-ai avut curajul să-i spui totul Cristinei. Cineva trebuie să aibă curaj…

FANA: Va afla într-o zi…

ELIZA: Nu într-o zi! Trebuie să afle peste un singur minut, peste o singura clipă! … Și-am să-i spun cu adevărul!

FANA: Eliza, te rog… (Încearcă s-o oprească.)

ELIZA (la telefon): Alo! Buna seara. Cristina… La telefon. Ifrim.

— ÎNTUNECARE -

TABLOUL 5

Scena se desfășoară la interval de 7 zile. Câteva noi elemente de decor sugerează sala de gimnastică a școlii. În scenă, Fana, în picioare, pe bârnă, încearcă să ajungă la capătul ei.

ȘTEFAN: Fana, te rog! Este absolut fără sens! Și nici nu e momentul…

FANA: A fost ideea ta!

ȘTEFAN: Ideea mea? Să faci exerciții la bârnă?

FANA: Să ne întâlnim în sala de sport. Nu m-aș fi gândit niciodată.

ȘTEFAN: Fana, eu îmi joc cartea cea mare. Peste două ore exact, pot fi dat afară din școală.

FANA: Și ești speriat?

ȘTEFAN: Speriat.

FANA: Superstițios?

ȘTEFAN: Termină!

FANA (prezicătoare modernă): Dacă ajung până la capătul bârnei fără să cad, îți rămâne o șansă…

ȘTEFAN: M-a chemat diriginta… De discuția asta depinde… Tu nu auzi ce-ți vorbesc?

FANA (aceiași joc): Mă concentrez. Este spre binele tău.

ȘTEFAN: Fana, diriginta are încredere în tine. Știe că ești nebună… Tu ai putea să-i explici…

FANA: Și pentru „explicații” ți-ai amintit că există o Fana… Vechea Fana Ifrim!

ȘTEFAN: Tu mă cunoști… Tu ești singura care…

FANA: Singura – eu? (Își pierde echilibrul.) Fii cel puțin cinstit. (Sare jos de pe bârnă.) Spune-mi că, față de Cristina, sau de oricare alta, trebuie să „pari” și să-ți păstrezi o imagine nealterată… Că pentru acești îngerași – nu-i așa? – trebuie să ai o cămașă curată și un suflet de neînțeles. Pe când cu mine-i mai simplu eu te cunosc de mult, și n-o să se întâmple nimic dacă vei fi mai neîngrijit și îngrozitor de speriat. Dar, hai, spune odată ce vrei: o mângâiere, un sfat, ori, poate, să-i dau asigurări dirigintei că Ștefan Răducu, dintr-a XII-a, se va îndrepta peste noapte?

ȘTEFAN: Deci, mă refuzi!

FANA (cu emoția unei declarații de dragoste): Luminal – dacă vrei, 20 de pastile, oricând!

ȘTEFAN: Tu ești lucidă, Fana.

FANA Pe vremuri era un defect: „ești prea lucidă. Fana! Tu și când săruți, reflectezi…”

ȘTEFAN: Au mai rămas două ore! Voi fi dat afară din școală!

FANA: Să fii!

ȘTEFAN: Dar nu am nici o vină, înțelege! S-au adunat aparențe! Nu-s strălucit la română, admit: nu am decât note de „3”; sunt uneori și obraznic… adică spun în fată ce cred și, poate, cui n-ar trebui; n-am înțeles nici de ce ar fi fost necesar să fac pe călugărul la vârsta de 18 ani împliniți și am recunoscut că am avut două-trei cuceriri, nu am stat să le număr… Dar care-i vina reală?

FANA: Una singură!

ȘTEFAN: Spune-o!

FANA: Aerul de nevinovat. Și ideea asta stupidă de a încerca să joci teatru cu mine, când eu te cunosc – și tu știi – cum îmi cunosc buzunarul… Și faptul că-ți scoți, în prim plan, cuceririle – pentru că m-aș număra printre ele dar ascunzi foarte abil, ceea ce e mai grav, că ești un mic profitor.

ȘTEFAN: Eu profitor?!

FANA: Da, profitor! Și pentru un sărut, două comutatoare, „roșu intens și albastru”, plus o centrare lentă – interesate și ele – i-ai cerut unei naive patente să-ți facă teza a doua zi, la româna „Hai, Cristinel, te rog, să nu rămân corigent…”

ȘTEFAN: N-a fost așa!

FANA: Ba da!

ȘTEFAN: Ne-a dat două subiecte, ascultă: poetul preferat – o prezentare banală, dar eu n-am nici un poet preferat; și o compoziție liberă: „Ziua cea mai frumoasă”, ceva cu floricele, la care nu mă pricep…

FANA: Pentru că n-ai avut o astfel de zi.

ȘTEFAN: N-am avut…

FANA: Să fi scris adevărul… Pentru sinceritate ți-ar fi dat două puncte în plus.

ȘTEFAN: Că pe dirigintă o fi chemând-o Fana Ifrim, și-i dementă!

FANA: Vrei să spui genială…

ȘTEFAN: Își bagă nasul în toate!

FANA: Are un nas genial!

ȘTEFAN: Dar n-am copiat, tu n-auzi?! Cristina a ridicat foaia de hârtie spre mine și, pe foaie, fără să ne fi înțeles dinainte, scrisese numele meu. Ce-aș fi putut să mai fac?

FANA: Nu înțeleg… Tu îmi spui mie cam ce-ai dori să-i transmit eu dirigintei, sau vrei, într-adevăr, să te cred?

ȘTEFAN: Nu puteam s-o opresc, ăsta-i adevărul curat.

FANA: Deci, tu ai fost obligat să accepți toată această substituire: tu te-ai sacrificat, ai fost constrâns, victima întâmplării…

ȘTEFAN: Victimă, da… (Apoi, renunțând.) Am avut și ghinion…

FANA Și dacă teza ți-ar fi fost anulată, fără nici un fel de sancțiune… ai fi fost liniștit? Recunoaște! …

ȘTEFAN: Anulată? Cum?

FANA: Vin de la dirigintă. Mi-a spus că reflectează… Adică, s-a și decis…

ȘTEFAN: Simt invențiile tale. Ce căutai la ea?

FANA (fără să-și dezvăluie improvizația): Știa cam fost într-o vreme prieteni și-a vrut să-și formeze o părere. Adică, să mă întrebe ce cred.

ȘTEFAN: Pe cuvântul tău de onoare?

FANA: Am plecat de la ea acum o jumătate de oră. (Calculând cu precizie efectul.) Secretara tocmai „bătea” decizia de eliminare.

ȘTEFAN: Decizia? Doar tu singură ai spus…

FANA: Nu scria pentru ce. Adică scria… Dar nu era nimic despre teză.

ȘTEFAN: Pentru jurnal, e clar! M-a reclamat Ranet: (Pauză.) Știa și de jurnal, nu-i așa?

FANA: Absolut tot. Aflase. Dar nu de la Ranet, de la tine!

ȘTEFAN: Că-s somnambul și vorbesc noaptea-n somn!

FANA: Te poți trăda și altfel. Și te-ai trădat încă de-a doua zi, deși… Interesant… Cum ai reușit să i-l furi?

ȘTEFAN: Mi l-a dat, pur și simplu. M-a rugat să-l citesc.

FANA: Și tu, ca să-l îngrozești pe Ranet, ai întrebat-o pe dirigintă dacă jurnalul literar nu reprezintă, în zilele noastre, un gen desuet. (Pauză.) Cum ți l-a dat? Voia să-i faci cumva o recenzie? Dacă l-ai avut de la el, cu atât mai mult nu aveai voie să-l rupi și să trimiți fiecărui elev câte o foaie. Pentru că tu le-ai trimis, recunoaște!

ȘTEFAN: Să dovedească, poftim!

FANA: Diriginta nici n-a urmărit să dovedească ceva. Mi-a și spus: clasa știe exact adevărul, opinia e creată… Pe ea o interesa (se simte c-ar dori să vorbească în stilul dirigintei) „cum n-ai înțeles până azi că un jurnal intim nu se poate fura, că-i altceva… e un om…”

ȘTEFAN: „Un suflețel rănit… (Persiflant.) Ranet să-mi înalțe o statuie că i-am spus adevărul. Să se mai termine odată cu sensibilii ăștia, îngropați în jurnale!

FANA: Ți-era teamă de el, pitecantropus! Voiai să-l compromiți! Deși în fața lui ai încercat, numai în urmă cu câteva seri, să-l înduioșezi cu dramele tale, pe care nu le-ai trăit, cu cei patru părinți… Și asta i s-a părut de acum dirigintei…

ȘTEFAN: Deci, tot de la Ranet! Și mai voiai să-l aperi!

FANA: Nu, asta știa de la mine. Pentru că invenția cu cei patru părinți n-am putut s-o ascund. Nu mai era o teza înlocuită în mod stupid, nici un jurnal pe care ai îndrăznit să-l distrugi. Era de-acum un calcul și – cum zicea diriginta (din nou efortul de a-și aminti exact) – o mașinație, o înțelegere dubioasă a vieții și o adaptare la consensul unei aparente morale: „Nu eu, părinții mei…”

ȘTEFAN: Trebuia să mă aștept.

FANA: Eram obligată s-o fac… Numai că n-am fost în stare. N-am putut să i-o spun nici Cristinei. Și numai naivul Ranet a încercat să te apere în fața dirigintei, rugând-o să nu te elimine… pentru că ai avea patru părinți.

ȘTEFAN (bănuitor): Naivul Ranet… Vrei să spui…

FANA: El nu putea bănui…

ȘTEFAN: Și diriginta?

FANA: Știi cât se poate de bine. Te-a rugat să inviți pentru astăzi, la școală, pe unul dintre cei patru părinți.

ȘTEFAN (sincer sau jucând foarte bine): Că apăs pe un buton și-i aduc la comandă. Nu-i cunoști pe ai mei. N-am avut pe cine să chem.

FANA: Eu m-aș fi dus la pictor. L-aș fi rugat să se prezinte la școală și să se recomande drept tatăl meu adoptiv.

ȘTEFAN: De care pictor vorbești?

FANA: Cel cu șevaletul-catarg, pe care l-ai cunoscut în vacantă și lucra la nud… Dar tu n-ai îndrăznit, se înțelege, pentru că pictorul, fiind și el un naiv, ar fi spus adevărul.

ȘTEFAN: Pictorul n-a existat niciodată. A fost creația ta.

FANA: Atunci l-aș fi adus pe nea Marin de pe „Pacificul” mare, colocatarul de bloc.

ȘTEFAN: N-a existat nici el… L-am inventat împreună, tu ai uitat?

FANA: Dar dacă i-am inventat împreună și-au fost cândva ai noștri…

ȘTEFAN (întrerupând-o): Deci, asta e!

FANA: Da, asta… Ar fi trebuit să mă întrebi cel puțin! Și să nu iei aerul acesta de acuzat pe nedrept… Pentru că nu mie mi-a venit prima oară ideea să mă prezint la școală cu un tată fictiv!

ȘTEFAN: Ce vrei să spui?

FANA: Că s-a prezentat, ieri după-amiază, la cancelaria școlii, actorașul acela cu care te-am văzut de câteva ori împreună și despre care ți-am spus că-mi displace, că are ceva de ratat.

ȘTEFAN: E vărul meu.

FANA: Asta a spus-o și el dirigintei. Că tatăl tău este bolnav și e plecat în provincie și alte zeci de justificări la fel de puțin verosimile. Dar mintea prost, se temea de urmări și se contrazicea la fiecare pas.

ȘTEFAN: Deci, diriginta a simțit?

FANA: Am simțit eu… și i-am trimis un bilet.

ȘTEFAN: Dirigintei?

FANA: Lui, personal: „Fă-te imediat nevăzut, cabotin mizerabil”.

ȘTEFAN: Iar inventezi!

FANA Dacă nu-l expediam, zburai pentru totdeauna din școală. Pe când așa, diriginta a înțeles că nu mă număr printre naivele tale (sugerând din nou vorbirea dirigintei), care ar fi fost gata s-o roage, în genunchi, să te ierte. Și în loc să-și piardă încrederea în mine, mi-a cerut s-o ajut.

ȘTEFAN: Deci, sunt eliminat?

FANA: Încă nu. Diriginta nu știa ce să facă și m-a rugat să mă transpun în situația ei. Numai să fiu cât se poate de sinceră, pentru că părerea mea, cum spunea ea, va fi hotărâtoare în privința eliminării.

ȘTEFAN: și tu?

FANA: I-am cerut un răgaz de 24 de ore.

ȘTEFAN: Înseamnă că-s salvat!

FANA: Acum un an ai fi fost.

ȘTEFAN: Ce vrei să spui?

FANA: Că nu mai știu care e adevărata salvare… Să fii iertat încă o dată sau, poate… (Nuanțează alternativa eliminării.)

ȘTEFAN: Fana, ce ți-a venit?

FANA: Am făcut tot felul de prostii, poate mai multe ca tine. Dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să chem la școală un străin, un tată… adoptiv, de ocazie. Și nici să inventez patru părinți. Cum i-ai putut inventa?