De n-ar fi iubirile

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociații cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucerești un bărbat.

JANA: Să cuceresc? Un bărbat?

NATA: Dar acum nu mai are importanță. Radu nu se mai află în birou. A plecat.

JANA: Nu-i nimic, îl aștept.

NATA: Și aș mai fi vrut să-ți precizez că, de la o anumită vârstă, naivitățile – ca și rochițele prea scurte – devin puțin indecente.

JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ți răspund.

NATA (regretând): Dar m-ai înțeles greșit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aș fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăț cum să te îmbraci, cum să te porți, cum se cucerește un bărbat…

JANA (sec): Contez pe bunul simț.

NATA: Numai pe bunul simț? Fără să știi după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Și luându-și un șal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, și n-aș vrea să te intimideze prezența mea… (Râde, ca după o nouă glumă, și dispare.)

MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o bați, s-o lovești!

JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiți la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… și nu le spui nimic.

MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.

JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… așa… tot ce gândesc și ce simt, iar dacă am o bucurie – uitați-vă – mi se citește pe față!

MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.

JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!

MARIA: Poftim?!

JANA (cu importanță): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenției. N-ați înțeles?

MARIA: Mi se pare că nu.

JANA: Dar e o soluție cât se poate de simplă. V-aș putea-o explica… Și în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…

MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.

JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenții și iar intervenții. Numai șeful catedrei… (Și pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereți.) Îi fac o surpriză!

TEIU: Mincule!

JANA: Lucrez.

TEIU: Nu faci nimic.

JANA: Fac propuneri.

TEIU: Te ții de prostii.

JANA: Tehnice…

TEIU: Mai bine ți-ai aminti că ești ditamai inginer! …

JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!

TEIU: …și specialist în foraj! (Îi dă totuși scaunul.)

JANA: În intervenții! (S-a urcat pe un scaun și-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secțiune printr-o coloană.)

TEIU: Și linia aia, ce-i?

JANA: O idee…

TEIU: Prima oară o văd!

JANA: E o idee nouă.

TEIU: Și acolo, în dreapta?

JANA: Oglindă de beton.

TEIU: La cât?

JANA: La 1300.

TEIU: Și vrei să perforezi?

JANA: Se înțelege…

RADU (care a reintrat între timp și a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esență, rămâne însă tot o intervenție! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenție.

JANA (nedreptățită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forță majoră! O soluție de ultim moment! Nu înțeleg ce vă supără.

RADU: Totul! și mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluții, să-mi vină în ajutor…

TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiți.

RADU: „Pregătiți!” Ei bine, chiar și acest „pregătiți” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, și acum, aici” pentru a treia oară! Sunteți formidabili! Cum de v-ați putut aduna? Ce v-a adus?

TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.

RADU: Ba da! Altceva! M-au adus acești patru pereți! (Și pe neașteptate, simplu, pe tonul unei mari confidențe.) Interferența aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb și negru; un al doilea, teoretic (aprinde și stinge o veioză care-și împrăștie lumina pe rafturile de cărți); și în sfârșit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumțiilor, al calculelor și soluțiilor neașteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînțeles funda! (Măriei) Ți-o amintești?

MARIA (surprinsă): Funda?

RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viață fără să lași urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ți ștreangul!” (Janei, colegial.) Și am înlocuit ștreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.

TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.

RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …

TEIU: A, nu! (Nuanțându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!

RADU (ca pentru sine): Al patrulea…

TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!

MARIA (depășită de sens): De ce n-ați făcut un perete despărțitor?

TEIU: Ca să nu ne despartă…

FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 57 de atmosfere!

MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Și Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.

TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.

INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?

MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului și repeta la nesfârșit – cine știe cum și-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puțină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Și se făcuse liniște, multă liniște, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.

INTERPRETA (intrând și ea în birou): Și Jana?

MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl și răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi așteptat să fie mustrată (se uită, așteaptă), apoi s-a așezat la birou și a început să lucreze.

RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în fața ta un buletin – 57 de atmosfere -, să știu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poți interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana și-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluții, de a le susține!

JANA: Cred că va trebui schimbată și compoziția noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.

RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?

JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)

RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Și-ți venea mereu, nu știu de ce, să râzi. De ce râdeai?

INTERPRETA (smulgându-se parcă din fața lui și venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creștere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…

MARIA: Și tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniștită și nu erai… (ca o sugestie) și respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate și festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.

RADU: Câți ani ai, Jana?

JANA: 23…

RADU: Și-i cunoști de mult pe Teiu, pe Cristea?

JANA: De când mă știu.

RADU: Ți-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prostești?

JANA: Nu, niciodată. Și nu sunt… prostești.

RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzație de teamă și nevoia asta absurdă de a vorbi și de a auzi pe alții vorbind?

JANA: Uneori, la erupții…

RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupții?

JANA (grav): De zeci și zeci de ori.

MARIA (în șoaptă, ca o indicație regizorală): Dar nu așa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupție. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.

JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Și ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupția. De fiecare dată, unul dintre băieți murea – pentru că așa era jocul – și eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7

RADU: Un joc ciudat…

JANA: Și numai când am crescut, au început să mă ia și pe mine în echipă, uneori chiar ca șefa echipei, și trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam și o salvam singură, și nu-l mai sărutam pe niciunul!

NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.

FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 62 de atmosfere.

TEIU (reintrând și răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Și am vorbit și cu Cristea. El cunoștea soluția Janei mai de mult. Susține că la noi se potrivește mănușă. Exact ce ne trebuie!

RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenționam doar să fim pregătiți; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluția Janei este „exact ce ne trebuie”.

NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!

RADU: Ce vrei să faci?

NATA (luând biletele și rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.

RADU: Dar mai înainte, în tren, amintește-ți…

NATA: Nu trecuse de 40.

RADU: Și excursiile, omorârea preventivă a sondei…?

NATA: Nu trecuse de 50.

RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata și Teiu): Parcă v-ați fi schimbat rolurile!

NATA: A trecut de 60.

RADU: Și v-ați schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.

INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!

RADU (fără s-o fi putut auzi și deci în continuarea propriei sale replici): Și ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut și continuu să cred! Și-i munca mea! Sunt gândurile mele!

INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înțeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?

TEIU: Presiunea era în continuă creștere. șansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele și – ceea ce e din nou esențial pentru înțelegerea momentului – pozițiile noastre începeau să se deosebească.

INTERPRETA: Trebuia să-l previi.

TEIU: L-am prevenit. (Și întorcându-se spre Radu.) Nu-ți cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îți propui să refuzi ideea intervenției, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărțim. Pornim în direcții opuse.

RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.

TEIU: Iar odată cu apariția primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…

RADU: Cu sau fără?

TEIU: Și prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.

RADU: Interesant! Și oarecum explicabil: ți-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenție de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru șeful echipei de intervenție! (Apoi, mai mult decât ironic.) Și cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – șeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?

MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?

RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în fața Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îți rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubește (s-a apropiat de Nata) și mai ales m-ar iubi dacă aș fi mai puțin penibil, ridicol (Nata părăsește biroul); Janei, pentru că înțelege ce înseamnă toată această navigație spre adâncuri și-i conștientă, poate, de risc; iar mie – pentru că și mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!

MARIA (lui Teiu, în șoaptă): Ce înseamnă brecie?

TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…