De n-ar fi iubirile

RADU (care tocmai s-a apropiat și a reușit să audă ultimele replici): Nu crezi? Interesant. (Ușor ironic.) Ai putea să ne spui și de ce?

TEIU (surprins și, poate de aceea, puțin prea grav): În urmă cu o singură oră – și nu mă așteptam să uiți chiar atât de curând – ne mai aflam pe peron. (Apoi, Măriei, în timp ce un reflector descoperă un colț de peron.) Și Radu, dacă n-ai uitat cumva și dumneata, tocmai fusese chemat la telefon… (Revenind cu privirea spre Radu, ajuns între timp lingă telefon.) Și la început – exact: – ai ezitat să răspunzi… Și-ți părea chiar rău că mama dumitale și cu mine, urmându-te (au intrat și ei în atmosfera peronului), ne-am așezat pe o bancă (se și așază) la numai câțiva pași…

RADU (la telefon): Nu văd nici un motiv să ne alarmăm chiar dacă presiunea a ajuns la 37 de atmosfere! E un proces firesc, logic… și stabilizarea presiunii va interveni cu siguranță dintr-un moment într-altul. In orice caz, dacă, prin absurd, ar continua să crească, telefonați, vă rog, la inginera Natalia Goran, la 11.64. (A închis telefonul și s-a apropiat de Maria Andone.) Mă suspectezi?

MARIA: De câte ori nu te văd o perioadă mai lungă, îmi pari totdeauna schimbat.

RADU: Poate că agitația, apropierea sfârșitului și emoția. (Și ca s-o împace, conspirativ.) Emoția serbărilor de sfârșit de an, amintește-ți…

MARIA: Am totuși impresia că se întâmplă cu tine un lucru ciudat. De ce taci?

RADU: Probabil ca să nu mint.

MARIA: Și când te gândești că pe vremuri îmi plăcea să cred că sunt singura profesoară căreia elevii nu-i puteau ascunde nimic. Ezitau doar câteva clipe, apoi… Nu vrei să-mi spui?

RADU (nu fără rezerve): Azi urmau să fie extrase primele tone de țiței. Și mai urma – ceea ce ar fi fost esențial – să verific tot ce am făcut până azi. Să mă verific! … E amuzant, nu-i așa?

MARIA: Și-n ultima zi?

RADU: În ultima zi… (Cu ironie.) A serbării de sfârșit de an, au apărut presiuni în spatele coloanei de extracție1. Dar asta n-ai cum să înțelegi. Când am plecat de la sondă, erau 34 de atmosfere. Când am vorbit la telefon – 37! De ce zâmbești?

MARIA: Ți s-a părut. Întreabă-l și pe tovarășul Teiu.

TEIU: Și totuși ai zâmbit, am observat și eu.

MARIA: Poate pentru că nu reușesc să înțeleg de ce atâta agitație în jurul unei sonde. Ce înseamnă o sondă? Și dacă o să se piardă o sondă? Nu vor mai exista sonde? (E gata să râdă.)

RADU: Vor exista. Dar sonda asta, sonda cu nr. 243… sunt totuși eu. Omul care a creat-o. Și cin tarul – pentru că în tot și în toate există un cântar – n-are decât două gradații: ratare și succes.

MARIA: Trebuia să-mi fi spus…

RADU: Nu m-am înstrăinat îndeajuns pentru a-ți comunica liniștit o îndoială.

MARIA: Și nu se mai poate face nimic?

RADU: Ba da: să nu pui întrebări. E o superstiție. Și să așteptăm. E și singura soluție. Coloana-i calculată pentru 100 de atmosfere. Presiunea n-a ajuns decât la 37. N-am nici un motiv să-mi creez singur obsesii… (Apoi, lui Teiu, grăbind prin aceasta finalul retrospectivei.) Și în general, nu vreau să-mi amintesc de nici un peron (peronul se întunecă), de nici un fel de discuții… (Și reintrând simultan în atmosfera festivității.) Ne aflăm aici, în locuința Nataliei Goran, și lumea – poftim! – petrece, e liniștită, e veselă!

TEIU (ca și la începutul retrospectivei): În liniștea acestei clipe nu cred! (Și pentru că Radu, ostentativ, a ridicat din nou paharul.) Și nu crezi nici dumneata… N-are sens! Nu beau!

RADU (surprins, renunțând la prima intenție și apropiindu-se de Maria Andone): Atunci, în doi! Pentru revedere. Pentru că n-am ciocnit de mult. Și pentru că n-aș fi vrut să-ți faci griji.

MARIA: Dar poate n-ar trebui nici noi. Radule… Poate mai târziu…

RADU (încercând s-o liniștească): Dac-ar fi existat un pericol real, imediat, tovarășul Teiu s-ar fi aflat în această clipă la sondă.

TEIU: Și inginerul Andone, sunt sigur, n-ar fi întârziat să-l urmeze.

RADU (agravând): O ipoteză? O sugestie? O prevenire?

TEIU: Mai mult, poate. (Ridicând paharul ca pentru un pact mutual.) O dovadă de încredere.

RADU (din nou cu ostentație, renunțând să mai bea): Nu! Pentru încredere, pentru… înțelegere, pentru… stimă și pedagogie, refuz! (Noua intervenție a lui Horia îl va găsi de acum în colțul opus, cât mai departe de Teiu și Maria Andone.)

HORIA: Tovarăși, îngăduiți-mi… (Și pentru că nimeni nu-l ia în serios.) Sau nu! Îngăduiți-mi, vă rog, mai târziu!

JANA (din apropierea lui Radu, mizând pe surpriză): Sunteți prost dispus. nu-i așa?

RADU (neconvins): A, nu… O impresie…

JANA: Mi-am dat seama din felul cum v^ați așezat aici, în fotoliu.

RADU: M-am așezat, cred, normal.

JANA: Vă înșelați. (Apoi, ca o dovadă.) La facultate cel puțin, mi se dusese vestea, era suficient să vă văd apropiindu-vă de catedră, ca să-mi pot da seama de tot. Și cum vă merge cu sănătatea, cu lucrarea… și dacă aveți vreun motiv de îngrijorare…

RADU (preluând): Iar la limită… tot ce gândesc, ce mă frământă, ce simt…

JANA (dezarmant): Da. Totul.

RADU: Atunci, și-n clipa aceasta… Putem verifica!

JANA: În clipa aceasta, încercați să fiți ironic… sobru… distant (cu părere de rău) și, pe cât se poate, să găsiți un pretext pentru a schimba subiectul discuției.

RADU: A, nu… deloc! (Încercând s-o dezmintă și implicit confirmând.) Mă gândeam doar că nu v-am văzut de mult.

JANA: Nici eu… încă din primul semestru.

RADU (conversație de salon): În vacantă?

JANA: Da, ultima vacanță.

RADU: Și peste câteva luni…

JANA (preluând): Cu diploma în buzunar, cu trei ștampile și „cu distincție”…

RADU: Mi se pare c-ați susținut ceva legat de foraj.

JANA: Noi metode de intervenție. (Apoi, nemairezistând „conversației” și izbucnind într-un hohot de râs.) M-ați făcut să râd.

RADU: Dar n-am spus nimic…

JANA: Tocmai pentru asta. Dumneavoastră îmi vorbeați de intervenții, iar eu mă gândeam ce amuzant ar fi să mă invitați 1a dans: profesorul cu fosta lui studentă…

RADU (ridicându-se și invitând-o): Sunteți invitată.

NATA (ca din pământ lângă ei): Și tocmai în momentul în care Radu Andone se pregătea să se încline în fața partenerei, soarta – în persoana inginerei Natalia Goran – interveni între ei. (Apoi, Janeu) Ți-l răpesc! Și ca să nu intrăm în conflict, cu aprobarea și sub privirea încurajatoare a familiei.

MARIA (amuzata de scenă): Nu te-ai schimbat deloc, Nata!

NATA (la brațul lui Radu): Toată arta e să nu se observe schimbările.

MARIA: Și așa cum te știam dintotdeauna: spirituală, cu surâsul pe buze.

NATA: O femeie care surâde e de două ori mai tânără.

MARIA: Categorică, fără ezitări.

NATA: Ezitările sunt specialitatea bărbaților.

MARIA: Și, tot ca de obicei, rea.

NATA: A fost visul meu… Dar n-am avut înclinații, talent.

MARIA: O fată atât de capabilă…

NATA: Inutil, talentul e nativ.

HORIA: Tovarăși, îngăduiți-mi să ridic un pahar în cinstea Nataliei Goran!

CRISTEA (în șoaptă): Ce faci, Pândele?

PÂNDELE (cu referire la Horia): S-a calculat! La următorul e sub masă!

HORIA (continuând toastul): Dar nu în cinstea gazdei atât de primitoare, închin. Și nici a inginerei, atât de capabile… presupun, d a femeii, a simplei Nata (și întorcându-se spre ea), da, Nata… pentru că tu, Nata… (celorlalți) și când spun „tu”, mă gândesc la eternul și neînlocuibilul „tu”, cel de-al doilea personaj al existenței umane, nelipsit în casă, pe stradă, în familie sau… în afara familiei, dar în esență, „tu, Nata”, femeia care iubește și nu poate avea altă menire. Să ban, tovarăși! (Începe primul să aplaude.)

MARIA (lui Teiu, observând că nici nu s-a atins de pahar): În locul dumitale, cel puțin aș fi aplaudat.

TEIU: Au aplaudat alții și pentru mine. (Și vizându-l direct pe Radu, a cărui reacție a urmărit-o tot timpul toastului.) Și fără nici un fel de rezerve. Din toată inima!

RADU (nerezistând): Am impresia că am început să mă bucur (umplându-și un nou pahar) de o prea mare atenție…

TEIU (nu fără aluzie): Nu era nevoie să-l umpli… Paharul de alături e tot al dumitale. De la toastul anterior.

RADU: Și în general, beau cât îmi place, aplaud cât vreau, iar în problema relațiilor mele cu Nata, pentru că aici voiai să ajungi…

TEIU (anticipând): Preferi să ți se spună ceea ce îți convine.

RADU: Îmi convine absolut tot!

TEIU: În urmă cu o jumătate de oră, în tren, păreai mai puțin convins.

RADU (minimalizând): Să presupunem…

TEIU: Numai că, spre deosebire de mine, dumneata… uiți mult mai ușor.

RADU: În privința Natei, n-am uitat niciodată nimic.

TEIU: Atunci e și mai grav: te minți!

RADU (infirmând): O cunosc de peste zece ani!

TEIU: Așa cum a „cunoscut-o” probabil și mama dumitale…

MARIA (regretând c-a fost amestecată): Tovarășe Teiu!

TEIU (surprins): Sau poate ai uitat și dumneata că, în urmă cu o jumătate de oră, aflându-ne pe același coridor al vagonului și la aceeași fereastră, aveai cu totul altă părere… Să vă reamintesc atunci… Ar fi păcat să nu vă reamintesc. (Într-un alt colț al scenei se luminează coridorul unui vagon de cale ferată. Muzica, jocul luminilor etc. accentuează senzația de mișcare a tronului.)

NATA (în tren): Peste 20 de minute, în Vălureni. Peste alte 10, în jurul unei mese frumos ornate…

RADU (de la aceeași fereastră a vagonului): Și, în sfârșit, va începe.

NATA: În sfârșit, se va termina.

RADU (surprins): Aveam impresia că apropierea festivității…

NATA: Abia o aștept! Dar nu festivitatea. Nu mă înțelege greșit!

RADU: Atunci?

NATA: Clipa! Singura clipă în care inginerul Radu Andone nu-i nici prea absent, nici foarte preocupat…

RADU: Și există?

NATA: Da. Atunci când termini un calcul, un proiect, un studiu, și n-ai început următorul.

RADU: Mă și imaginez: plicticos, susceptibil …

NATA: Îngrozitor! Și ceea ce-i mai grav: tandru, declarativ! (Imitându-l.) „Nata, dacă te gândești bine, viața noastră e ciudată…”.

RADU (prins): Și-ntr-adevăr e ciudată.

NATA: „Și familia, din moment ce există atâtea familii, iar noi ne cunoaștem de atâția ani și ne vedem în fiecare zi…” Mă urmărești?

RADU: Nu.

NATA: Te gândești la creșterea presiunii?

RADU: Sper să se fi oprit la 37.

NATA: Ei, vezi, tocmai acesta-i meritul acelei clipe! Nu mai există nici un fel de sonde, presiuni, și devii lucid, domestic, dispus chiar, la limită, să mă ceri în căsătorie.

RADU: Nu pot înțelege de ce n-ai amânat festivitatea!

NATA (imputare și alint): Deci, nu mă ceri…

RADU: Nata!

NATA: Nu, acum e prea târziu! Cererea se respinge! (Și „parafând”.) Nu! Nu! Nu!

RADU (prins totuși de joc): Obișnuitul „nu”.

NATA: Și totuși, a fost o zi. Acum vreo doi sau trei ani. Tu îți apărai, dacă nu mă-nșel, disertația și trebuia să urci undeva sus, la un fel de tribună…

RADU: Mi-amintesc. (Și ca din amintire.) „Dezmințind teoriile unanim acceptate privind imposibilitatea forajului rapid în formațiunile de tărie medie, mame și argile…”

NATA (întrerupându-l): Și la un moment dat, nu te-am mai auzit. Iți vedeam doar mișcările, gesturile, ca printr-o perdea de lumină. Și mă gândeam că, în clipa în care vor începe aplauzele, noi vom fugi din sală – și nu știam unde vom fugi – și că, pe neașteptate, pentru prima oară, fără nici o introducere, mă vei întreba… (Un șuierat prelung de locomotivă.)

RADU: Și atunci ai spus: „Nu”.

NATA: Pentru că și atunci, în ultima clipă, ai fost ridicol, penibil…

RADU: Dar ai auzit foarte bine, Nata! S-au ridicat absolut toți împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor mele.

NATA (ironică): Și tu ai promis, firește, că viitoarea ta lucrare va fi concretizarea… și aplicarea… și descoperirea practică… și așa mai departe!

RADU: Dar era datoria mea, înțelege!

NATA: Dacă ai fi știut, dimpotrivă, să surâzi și să-i sfidezi, dacă ai fi fost puternic și ai fi fost tu însuți, aș fi fost a ta!

RADU (nedreptățit și într-un fel disperat): Nata!

NATA: Și a mai fost o zi, acum un an, mi se pare, pe la sfârșitul lui septembrie, când ai descoperit acest nou sistem de foraj.

RADU (naiv): Și am venit în aceeași seară la tine să-ți spun…

NATA: Nu! Nu atunci! Câteva săptămâni mai târziu, pe peron. Și când din nou, penibil… ridicol… parcă te aud!

RADU (tot ca din amintire): „Fii liniștită, Nata! Vom avea asigurate toate condițiile. Firește, la început un confort limitat…”

NATA: Acceptai să schimbi laboratoarele și bibliotecile institutelor bucureștene pe mirajul unei schele!

RADU (explicându-se, parcă): Dar au venit la mine. Nata! Au insistat! Nu puteam să-i refuz!

NATA: Dac-ai fi rupt în clipa aceea biletele și mi-ai fi spus: „Nu, Nata! N-are sens! Rămânem aici!” (un nou șuierat de locomotivă), aș fi fost a ta! 2

RADU (nestăpânit): Dar am venit! Am forat. Am realizat un record. Ai organizat o festivitate!

NATA: Aștept clipa.

RADU: Încetează!

NATA: Aștept să devii lucid. Festivitatea nu înseamnă nimic.

RADU: Atunci, de ce ai organizat-o?

NATA: Pentru ca să-ți ofer prilejul unei sărbătoriri. (Ironică.) În prezența unor iluștri brigadieri, șefi de echipă și alte mari personalități. Pentru ca să-ți amintești că nu ești făcut să trăiești la capătul pământului! Și că-i stupid să perseverezi în a fi un umil ingineraș de teren, atunci când ar putea exista un „mai bine”, „mai sus”.

RADU: Dar înțelege-mă, Nata!

NATA: Dacă mi-ai fi răspuns: diseară, după terminarea festivității, plecăm… aș fi fost a ta!