De n-ar fi iubirile

RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un șuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiași vagon: Maria Andone și Teiu.)

MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbește?

TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…

MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!

NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.

MARIA: Aproape să nu te recunosc.

NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungește fața.

MARIA: Și totuși, acum o oră, pe peron…

NATA (schimbându-și și felul de a vorbi): O oră în viața unei femei poate fi decisivă.

MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.

NATA: Asortat cu coafura.

MARIA: Parcă ați fi două Nate!

NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.

MARIA (pentru că discuția a căpătat tonul unei glume): Acum ești din nou Nata, cea pe care o cunosc.

NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.

MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.

NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.

RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înțeleg…

NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlnești un om, să-ți faci visuri și să constați că te-ai înșelat. Cele două Nate se retrag.

RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuința Natei): Nu! Pe dumneata nu te înțeleg! De ce-ai ținut să-mi reamintești toată această discuție?

TEIU: Pentru că există o singură Nata și-i stupid să te minți! Pentru că dumneata cunoști adevăratul mobil al acestei festivități. Și pentru că există discuții care ar trebui să te cutremure!

HORIA: Tovarăși, îngăduiți-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică și respectata tradiție a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparențele, încearcă să pară bine dispus.)

RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulțumesc!

JANA: Numai că n-aș vrea să bem nici pentru eminență și nici pentru recorduri.

RADU: Mă faci curios…

JANA: N-o să râdeți?

RADU: Promit.

JANA: Pentru prima frază cu care v-ați început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiți-vă…

RADU: N-am pic de memorie.

JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita și nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînțeles în afară, și de a căuta soluții și sisteme noi, chiar și acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”

RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Își apropie paharul ca pentru a ciocni.)

JANA (întârziind): Și pentru încă ceva: pentru confidența de la sfârșit.

RADU (mirat): A fost și o confidență? Sunt pierdut.

JANA (citind): „Iertați-mi forma puțin discursivă și lirismul expunerii…”

RADU: A, da… (Amintindu-și.) „La vârsta dumneavoastră am fost și eu îndrăgostit de această idee a navigației în adâncurile straturilor meoțiene și sarmațiene… oare se numește foraj. Am fost și – de ce să ascund? – am rămas.”

JANA: Să bem pentru acești mari îndrăgostiți.

RADU: Și pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ți repeta cu înverșunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Și, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui și a orice!”

JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Și pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În același moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea și mai apoi de Jana, se retrage în „colțul telefonului”.)

RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât ați spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanță are că mă auziți dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendința! Dacă e în creștere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!

CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!

RADU (la telefon): Înregistrați, vă rog, presiunea exactă la ora 7 și trimiteți un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găsește la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!

CRISTEA (scoțându-și ceasul): Cinci și jumătate…

RADU: Crezi că a mai crescut?

CRISTEA: Cine știe…

RADU: Mult?

CRISTEA: 47-50…

RADU (exasperat): Și ești calm! JANA (nesesizând, cu admirație): Cel mai calm om din lume.

RADU (pe același ton): Și spui 50, de parc-ai spune…

CRISTEA (sec): 50… Așa spun eu!

RADU: Și ți-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!

JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoașteți! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!

JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.

CRISTEA: Mincule!

RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?

JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…

RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!

Important e „de ce”!

CRISTEA (Janei): Vezi? Știe și el!

RADU: Și mai ales, de ce n-am știut s-o prevenim? Și de ce tocmai acum? Și în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?

CRISTEA: Puțin. Primele două ar ajunge.

RADU: Și dacă vom ști „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai crește presiunea?

CRISTEA: Oricum, e altceva. Ești mai liniștit. (E mai liniștit.) Te așezi… (Se așază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…

RADU: Ți s-a întâmplat vreodată și dumitale?

CRISTEA: Da’ cum?!

JANA: Cunosc și eu vreo câteva cazuri. Chiar și în lucrarea de stat…

CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!

RADU (lui Cristea): Și cum s-a terminat?

CRISTEA: Prima oară?

RADU: Prima.

CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?

RADU: Nu. Mulțumesc! (Neatent însă, a luat o țigară.)

CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuției. s-a apropiat de Teiu, așezat într-unul din cele două fotolii – spațiu de joc oarecum delimitat.)

MARIA: Tovarășe Teiu, nu te superi, aș fi vrut să ne certăm.

TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!

MARIA: E vorba însă de Radu…

TEIU: Cu atât mai mult!

MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.

TEIU (pe viață și pe moarte): Ne și batem!

MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porți vina de a-l fi adus aici.

TEIU: Partea a doua a vinei.

MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?

TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.

MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Amintește-ți. In seara în care ai venit prima oară…

TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea ușor.

MARIA: Tovarășe Teiu!

TEIU: Și asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?

MARIA: S-ar putea explica…

TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorința de afirmare? Cântarul cu două gradații? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?

MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.

TEIU (cu o ironie care va crește continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…

MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi știut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Oprește-l, e spre binele lui!”

TEIU: Firește… Să nu-și riște cariera, situația… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!

MARIA: El l-a crescut pe Radu.

TEIU: Asta îmi place mai puțin.

MARIA: Era maior de aviație…

TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… și maiori…

MARIA: Și toți cunoscuții noștri au fost de părere că educația pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…

TEIU (continuând): Și mai ales ambiția, dorința de a parveni, de a face carieră…

RADU: Sunt din nou acuzat?

TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.

MARIA (cu marea sinceritate a naivității): Eu îl vedeam pe Radu la câțiva ani o dată…

TEIU: E și asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.

MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârșit de an…

TEIU: Și ai mai avea, poate, și vina de a-l fi chemat numai la serbări.

MARIA: Și de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărțeau premiile… Te plictisește?

TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…

RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase și ea în tinerețe să ajungă o mare solistă, se așeza la pian și cin ta.

TEIU: Și aviația? Maiorul? Suporta și el muzica?

MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reușit în viață, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii și n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”

RADU: Și avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)

TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.

INTERPRETA JANEI (ca și cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimțeai încă de atunci…

TEIU: Știu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranță fuseseră luate și, totuși, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va crește. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Și dacă nu, înțelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenție pe parcurs, preventivă, și la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eșec personal? Cum va reacționa? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)

RADU (ca și atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Și cântarul, pentru că în tot și în toate există un cântar, are numai două gradații: ratare și succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu și interpreta Janei.)

TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei așa-zise afirmări, să amine intervenția până în ultima clipă?

INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să riște sonda și zăcământul… Poate chiar și viețile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupției!

TEIU: Nu, la erupție nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni și, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenția. Ar fi însemnat însă altceva…

INTERPRETA: Nu-mi spui?

TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înțeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…

INTERPRETA: Și Jana?

TEIU: Se întristase și Jana. (Se luminează din nou locuința Nataliei.)

HORIA: Tovarăși, îngăduiți-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, își îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!

JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!

JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…

TEIU: N-am!

JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…

TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat și simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinerețea, auzi, și nu mai sunt receptiv la romanțe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuță, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Și pentru că se știe singur – prezența Janei va fi pentru el o surpriză -, renunță la muzicuță și reia aceeași melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)

PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”

JANA: Pandele!

PANDELE: Cânt.

JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.

PANDELE: Mare?

JANA: Foarte mare.

PANDELE: Secretă?

JANA: Foarte secretă.

PANDELE (impunându-și discreție și reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”

JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înțelege de obicei prin iubire.

PANDELE: Asta-i descoperirea?

JANA: E vorba de toate iubirile!

PANDELE: Nu vorbi!

JANA: Și de-o iubire… așa… (unește printr-un gest tot ce s-ar putea afla în fața ei: și case, și oameni, și cer) … o iubire pentru tot, înțelegi?

PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe și nuanțează în noua accepție <iubirile>?”

JANA: Vezi?

PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!