De n-ar fi iubirile

PARTEA a III-a.

La ridicarea cortinei, ca și la începutul părții I și a II-a, Maria Andone la pian, și interpreta Janei – cât mai aproape de rampă; aceiași motiv melodic, aceeași intervenție discreți a reflectorului, aceeași atmosferă.

INTERPRETA: Moartea Janei Mincu – și n-aș voi să anticipez asupra semnificațiilor dramei – s-a produs atunci când sonda era în afară de orice pericol. Intervenția se desfășurase – aș spune – peste așteptări, se turnase oglinda de beton, se perforase coloana și, dintr-un moment într-altul, ar fi urmat să înceapă așa-numitul proces de scurgere a presiunilor. Întâmplarea a făcut însă ca tocmai atunci unul dintre membrii echipei, un tânăr, dorind a se dovedi, poate, deosebit de curajos, nerespectând prin aceasta normele absolut obligatorii de protecție a muncii, să se apropie de prevenitor. Presiunea rămăsese încă în jurul lui 90, jetul de gaze care răzbătuse prin spatele coloanei de ancoraj resfira în aer o ploaie periculoasă de pietre și – ceea ce tânărul n-ar fi trebuit să piardă din vedere, și Cristea i-o spusese de zeci de ori – ventilele aflate și acum sub presiune continuau să fie casante. Și ar fi fost suficient o simplă imprudență ca sonda, zăcământul, viața acestui om să fie pentru totdeauna pierdute. Jana, care a sesizat prima pericolul – zgomotul făcea imposibilă orice comunicare verbală -, s-a repezit spre el să-l retină, să-l salveze… Și l-a salvat, salvând pentru a doua oară, în felul acesta, și sonda. Prinsă Insă de șuvoiul de gaze, izbită de pietre, lovită de sfărâmăturile ventilului… ce importanță mai are cum? La capătul aceleiași zile, Jana Mincu nu mai era în viața! Am depășit această primă dificultate a rolul ai. tragismul unei morți autentice, cu sentimentul neașteptat pentru mine că, în amintirea celor care au cunoscut-o, Jana a rămas la fel de vie și azi… și cu convingerea că în fiecare seară. în fața mea, la spectacol, vor fi zeci și zeci de Jane, băieți sau fete… Da, am spus intenționat băieți sau fete! Dar am mai întâlnit o dificultate în interpretare, și tocmai aceasta din urmă a transformat, aș spune, toată partea a treia a piesei într-un fel de dezbatere între mine și eroii acestei drame. Să mă explic însă: chiar și prin aceste scurte comentarii care preced acțiunea, eu am fost solicitată în permanență ca, în afara rolului Janei. să interpretez și un al doilea, al meu, al actriței având și ea o anumită experiență de viață, sentimente și resentimente. Și dacă Jana. bunăoară, îl iubea pe Radu Andone – nu încerc să-i justific iubirea, iubirea nu se justifică -, convinsă fiind sufletește că, mai devreme sau mai târziu. Radu va înțelege că realizarea sa nu este posibilă în afara noastră și, nici într-un caz, împotriva noastră, pentru mine ca interpretă Radu rămânea o enigmă, un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Radu după discuția cu Teiu, unde a mai fost, cu cine a vorbit și care au fost, în ultimă instanță, gândurile acestui om în noaptea de 11 spre 12 iunie, înainte de a fi semnat ordinul de intervenție, înainte de a fi alergat spre baracă? (Și întorcându-se spre Radu, pe care un reflector ni-l descoperă.) Pentru că nu se poate, a existat cu siguranță și-n viața dumitale o clipă când, într-o fulgerătoare și stranie frământare…

RADU: Da, a fost! A fost o astfel de clipă! Mă hotărâsem în sinea mea să intervin și alergam spre sondă. Alături de mine – Petre Teiu. Îi simțeam răsuflarea și, din când în când, la fiecare serpentină a drumului ce urca spre baraca de intervenție, mi se părea că-mi șoptește: „Mai repede, mai repede! M Și auzindu-l, îmi spuneam: Radu Andone, alergi alături de un om; alături de un om pe care atâta vreme nu l-ai înțeles și pe care de atâtea ori l-ai înfruntat. Mai poate avea oare încredere în tine? Și tot eu îmi răspundeam: dar tu ce știi despre „el”? Ai trăit doar atâția ani alături de acest „el”… Mai ții minte, cel puțin, când te-ai întâlnit prima oară cu „el”? (În întunericul care învăluie pentru o clipă scena, un reflector îl va descoperi pe Teiu, în picioare, în fața unui birou elegant – biroul din București, se pare, al lui Radu Andone – reeditând prima lor întâlnire.)

TEIU (scoțând dintr-o servietă tot felul de planuri, de eprubete etc.): O hartă geologică, un memoriu tehnic și câteva probe de țiței…

RADU (apărând de partea cealaltă a biroului): Caracterul pur teoretic al lucrărilor mele…

TEIU (întrerupându-l): Acest țiței așteaptă să fie extras!

RADU: Am impresia că am fost întrerupt la jumătatea frazei…

TEIU: Iar extragerea presupune un nou sistem de foraj!

RADU (părăsind momentul retrospectiv): Da, mi-amintesc! Era chiar anul trecut, în septembrie… (Cu o anumită tristețe a evocării.) Atunci, m-am întâlnit prima oară cu „el”!

TEIU: Te înșeli! Îl cunoșteai de ani și ani! Te-ai întâlnit cu „el” de zeci și sute de ori! Și sub haina diferitelor lui vârste și înfățișări ai regăsit de fiecare dată același și totodată alt „el”… Amintește-ți!

RADU: Să-mi amintesc? De cine? Dă-mi măcar un indiciu! (Un reflector descoperă în spatele lui pe treptele unei scări, urcând în spirală dintr-un colț al scenei spre colțul opus, tot felul de oameni. Platformele intermediare ale scării – 2-3 platforme – pe cât se poate libere.)

UN TÂNĂR DE PE PRIMELE TREPTE: De mine chiar, unul din nenumărații tăi colegi de liceu, care te-am simțit întotdeauna străin de preocupările noastre și preferam să stau în ultima bancă din clasă decât în prima, alături de tine.

O FATĂ: Sau de noi, fetele, care te poreclisem „bătrânul”, pentru că te simțisem încă de atunci o fire închisă, retrasă…

UN ALT TÂNĂR: Sau de noi, puținii tăi prieteni, care te-am sfătuit încă din ‘45 să te desparți de maior.

RADU (spre Teiu, părăsind pentru o clipă toată această lume a oamenilor cunoscuți altădată): Da, mi-amintesc. A fost cineva care mi-a cerut acest lucru…

TEIU: A fost același „el”.

UN STUDENT: Și tot „el” a fost și colegul de facultate pe care ai încercat să-l sfidezi pentru că îți cerea să deschizi ochii și să privești în jur…

RADU (privindu-l îndelung): Mi-amintesc…

UN ALT STUDENT: Și amintește-ți atunci și de noi. Colegii tăi de cameră, de care timp de trei ani ai ascuns că ai o prietenă, că o cheamă Natal ia Goran și că ai fi îndrăgostit… (Urcând printre ei, Radu și Teiu au ajuns pe prima platformă pe care se poate citi: Martie 1949.)

RADU (îndrăgostit de Nata): Crezi că nu mă iubește?

TEIU (în rolul unui coleg cu ochelari, cu basc): Îl iubește pe cel care ai putea deveni.

RADU: E convinsă că nu mă va înșela niciodată.

TEIU: Cât timp vei fi celebru… și numai dacă vei fi!

RADU: Uneori, o descopăr gândind ca și mine.

TEIU: Părăsește-o atunci. Pană nu-i prea târziu!

RADU: Dar nici măcar n-o cunoști!

TEIU: Te cunosc pe tine. Mi-ajunge.

RADU: Cu ce drept îți permiți să mă judeci?

TEIU (părăsind momentul retrospectiv și reîncepând să urce): Cu dreptul aceluiași „el”.

UN OM MAI ÎN VÂRSTĂ (între prima și a doua platformă): Și tot „el” a fost și maistrul acela bătrân – amintește-ți – care te-a prevenit, erai în ultimul an: „Numai cu ce se învață din cărți, tinere, nu se trece prin brecie!”

UN TÂNĂR CU OCHELARI: Și inginerul acela care s-a ridicat împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor tale!

ALT TÂNĂR: Și toți colegii tăi de la catedră, amintește-ți, și profesorii… (Radu și Teiu au ajuns la cea de-a doua platformă – Aprilie 1954.)8

RADU (tânăr cercetător științific): Tovarășe profesor, ce părere aveți despre lucrarea mea?

TEIU (în rolul unui profesor mai în vârstă): Un vector, dragul meu, și subînțeleg prin aceasta o forță, trebuie să aibă în afară de dimensiuni, respectiv de talent, și perseverență – și sens!

RADU: N-am sesizat ideea…

TEIU (mai simplu): Vrei să te afirmi?

RADU: Dar e o dorință legitimă!

TEIU: Uitând că munca ta trebuie să servească cuiva? Că nu poți trăi doar pentru tine? Că oamenii sunt oameni pentru că pot visa. pentru că au idealuri?

RADU (părăsind momentul retrospectiv): Obișnuita morală a profesorului meu. Chiar și în ultima scrisoare primită de la el…

TEIU (începând să urce spre ultima platformă): Era același „el”…

UN TÂNĂR: Și amintește-ți și de mine! Eram vecinul dumitale de apartament…

O FATĂ: Eu v-am fost studentă…

AL DOILEA TÂNĂR: Eu am avut o discuție cu dumneata acum câteva luni într-un tren…

AL TREILEA TÂNĂR: Eu te-am criticat într-o ședință…

AL PATRULEA TÂNĂR: Eu l-am informat pe Teiu că dumneata ești creatorul unui nou sistem de foraj… (Și ajungând în sfârșit pe ultima platformă, unde-i vom regăsi pe Pandele și Cristea – Iunie 1960.)

PANDELE: Alege!

CRISTEA: Trebuie să alegi!

RADU (ca și în prima scenă a peronului): „Sonda aceasta sunt eu… Și cântarul, pentru că în tot și toate există un cântar, n-are decât două gradații: ratare și succes.”

TEIU (în propriul său rol): …„Am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Și asta, la o sondă la care nu avem certitudinea că va rezista până la 100. Alege”.

RADU: Dar astea toate le-am mai auzit de la Pandele, Cristea, Teiu…

TEIU: De la același „el”.

RADU (coborând pe partea opusă a scării): De ce mi-ai spus să aleg?

TEIU (întorcându-l cu fața spre zecile de oameni întâlniți pe acest „drum al vieții”): Pentru că nu există decât două variante: alături de „el” sau împotriva „lui”.

RADU (simplu, o șoaptă poate, dar cu toată semnificația actului care-l angajează pentru întreaga viață): Alături. (Toată scara reintră în întuneric; în aceeași clipă, un reflector surprinde apariția lui Floricel.)

FLORICEL: Orele 3.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 93 de atmosfere! Pronunțată infiltrație de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite… (Îngrozit, Radu se repede să-i smulgă buletinul.)

INTERPRETA: O clipă, te rog! Încă o întrebare! Să presupunem că înainte de a fi intrat Floricel, înainte de a se fi aflat că presiunea a ajuns la 93, Nata ar fi încercat din nou să te convingă, să-ți schimbe hotărârea.

MARIA: A și încercat. S-a apropiat de Radu, dar era de-acum prea târziu. Și a simțit atunci și ea că-l pierduse.

NATA (lui Radu, ironică): Deci, așa cum ți-a cerut Teiu… Te-ai hotărât să intervii!

RADU: E aproape de limită, Nata. Ultima clipă, înțelege!

NATA: Uitând că orice afirmare presupune curajul unui mare act voluntar…

TEIU (în timp ce scara se luminează din nou): Nu împotriva „lui”!

NATA: Și că riscul singur dă prețuire ideii!

TEIU: Numai alături de „el” și prin „el”. (Scara reintră în întuneric: fără un cuvânt, Nata se îndreaptă spre ușă.)

RADU: Ai plecat?

NATA: Încerc să am bun simț.

RADU (fără convingere): Dar poate peste o singură clipă…

NATA: E riscant. Mi s-ar putea spune: pleacă!

RADU: Te-ai întristat, totuși…

NATA: Așa se obișnuiește…

RADU (surprins): Și acum, surâzi…

NATA: Ca să simplific scena.

RADU (ca un comentariu): Nata…

NATA: Ca și cum ai fi spus: a fost odată o Nata.

RADU (totul s-a terminat): Nata.

NATA: Pentru că în fiecare din noi a existat o Nata. (Dispare.)

INTERPRETA (lui Teiu, dinafara momentului): Dar nu-i adevărat! Nu în fiecare din noi!

TEIU: Nu în fiecare, e drept. Dar fiecare din noi ar trebui s-o cunoască și s-o recunoască sub haina feluritelor ei înfățișări.

INTERPRETA: Și dacă n-ar fi plecat?

TEIU: Chiar dacă n-ar fi plecat. Chiar dacă, prin absurd, ar fi reușit să-l convingă, dacă la 0,40 s-ar fi aflat în tren, dacă s-ar fi căsătorit și ar fi întemeiat o familie… Crezi că, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi înțeles că există două feluri de a iubi: așa cum, trăind, l-ar fi iubit Jana, cunoscându-l, înțelegându-l, pentru el… și așa cum l-a iubit Nata, pentru ea? Și în ziua în care ar fi înțeles, în ‘75 sau ‘75, drama ar fi fost alta? Nu! Despărțirea lui Radu și a Natei era inevitabilă.

FLORICEL (reintrând): Orele 3,00! Presiunea la sondă. în spatele coloanei de extracție…

INTERPRETA: Nu încă, te rog! Mai am o întrebare: să presupunem că intrând, Floricel ar fi anunțat, dimpotrivă, stabilizarea presiunii. (Lui Radu) Ce-ai fi făcut?

MARIA: Același lucru l-am întrebai și eu. (Apropiindu-se de Radu). Dar nu-i totul pierdut, nu-i așa? S-ar putea ca următorul buletin…

RADU: N-ar mai schimba nimic.

MARIA: Eu mă gândeam la stabilizarea presiunii. Să nu mai fie nici un fel de presiune.

RADU: Înlăuntrul meu ar rămâne…

MARIA: Există și acolo o limită?

RADU: A ajuns chiar la limită. Și buletinul de „acolo” (arată spre sondă) nu mai înseamnă nimic. Simt că trebuie… Trebuie să intervin, să aleg, să iau o hotărâre.

TEIU (tot dinafara momentului; interpretei): Și chiar dacă n-ar fi simțit acest lucru! Dacă i s-ar fi părut că totul se reduce la ce se întâmplă afară și în afara lui, dacă Teiu, și Cristea, și Jana n-ar fi însemnat încă nimic pentru el, ar fi fost posibil să treacă prin viață neînțelegând-o? Dacă n-aș fi găsit eu cuvântul, nu l-ar fi găsit alții? S-ar fi putut împotrivi vieții? Și, împotrivindu-se, nu există un moment în viața fiecăruia când amintirile răscolitoare și vinovățiile vechi încep să ne urmărească? Lașii, dezertorii pot dormi liniștit?

FLORICEL (reluând scena): Pronunțată infiltrație de gaze. Prim simptom eruptiv. Apropierea de sondă, periculoasă!

RADU (repezindu-se spre telefon): Alo, sonda? Andone la telefon! Nu mai amânați nici o clipă!

INTERPRETA (întrerupându-l): Și a treia întrebare: cerându-le în sfârșit, să intervină, încerci cumva sentimentul că vei putea șterge prin aceasta urma oricărei vinovății?

TEIU (lui Radu): Telefonează!

INTERPRETA: Dar telefonul acesta nu mai poate schimba nimic! Nu-i micșorează răspunderea, vinovăția, și nu-l mai poate scuza!

TEIU: Dar nu pentru a-l scuza, ci pentru a nu-i închide drumul, singurul drum de întoarcere!

RADU (din nou la telefon): Nu mai amânați nici o clipă! Interveniți imediat! Perforați!

INTERPRETA: O ultimă întrerupere. Să presupunem că la telefon, răspunzându-ți, ar fi fost chiar Jana.

RADU: Fii atentă, Jana! Sunt 93 de atmosfere! Și fii atentă cum acționezi! Cel mai important este „cum”.

JANA (a urcat între timp pe ultima platformă a scării; în primele clipe, la telefon, pe urmă fără, comunicând direct, discuția nepropunându-și s-o repete „pe cea de atunci” decât în esență și nu în litera ei): Cum închizi ventilele… Cum pornești pompele… Cum faci perforarea… Așa am crezut multă vreme și eu. Darea să înfrunți presiunea, nu-i suficient să știi „cum”, trebuie să știi „pentru ce”.

RADU (întrerupând-o): Concentrează-te. Jana! Gândește-te bine la fiecare operație în parte și numai la operația în sine.

JANA: Numai la șuvoiul de gaze… Numai la prevenitor… Numai la mișcarea mâinii, a brațului… Dar nu-i adevărat! Trebuie să te gândești mai întâi că ție, unei fete de 23 de ani, îți stă în puteri să eviți o nenorocire, să salvezi o sondă, un zăcământ, liniștea și viața unor oameni.

RADU: Și să nu umbli fără caschetă, Jana! Să nu uiți!

JANA (neauzindu-l, poate): Să nu uiți cine ești… Să nu uiți că răspunzi… Să nu uiți că oamenii au avut în tine încredere!

RADU: Și dacă nu mai ești sigură de noua metodă… Dacă, prin absurd, nu mai crezi…

JANA: Sunt sigură! Cred! Cum aș crede în mine!

RADU (cu îndoială): E totuși nouă. Jana, e neverificată! Nu știi ce se ascunde în spatele unei metode noi!

JANA: Se ascunde felul meu de a fi, de a gândi, de a înțelege viața. N-ai încredere în mine?

RADU: Oricât aș avea… deschide bine ochii! Nu mai visa, Jana!

JANA: Deschide bine ochii… Ține-i cât mai deschiși! Și, dimpotrivă, visează! Toate visurile lumii cuprinse într-un vis!

RADU: E o clipă decisivă…

JANA: Toate sunt decisive și toate se leagă cu cele ce au trecut, cu cele ce-or veni.

RADU: Și fii puțin egoistă. De ce ai risca? Pentru ce, și în numele cui?

JANA: Al lui Bandele, și al cântecelor sale, și al lui Cristea, al înțelepciunii, poate; și al lui Teiu, al credinței în om; și al tău, al căutărilor tale. (Ca o chemare de dragoste.) Al tău… da, al tău…

RADU: Nu fi naivă, Jana. Ce înseamnă căutările?

JANA: Înseamnă multă iubire.

RADU: Să uităm de foraj…

JANA: Foraju-i tot iubire. Chiar tu m-ai învățat…

RADU: Dar eu, înțelege-mă…

JANA: Și în fiecare „eu” e iubire. De ce te minți?

RADU: Dar nu risca, Jana! Întoarce-te! Ne-așteaptă zeci de sonde.

JANA: Și-n fiecare sondă e ascunsă iubirea celor care au trăit și murit pentru ea.

RADU: Dar datoria ta, înțelege…

JANA: E un ideal, o convingere. Și-n fiecare datorie împlinită, un nou izvor de iubire.

RADU: Dar coloana, mi s-a transmis, a fost perforată. Presiunea nu mai crește! Partea ta e făcută!

JANA: Nu există o parte a ta. Totul e al tău. Și-n acest „tot” al tău, e sensul iubirii!

RADU: Teiu îmi spune să-ți transmit că eroismul înseamnă…

JANA: Spune-i că n-am uitat… Cea mai înaltă iubire! (Muzica accentuează tensiunea momentului și drama care se consumă în această clipă la sondă.)

RADU: Dar ce se întâmplă, Jana? Nu-ți mai recunosc vocea. Presimt că se întâmplă ceva!

JANA: Un om… S-a apropiat un om de prevenitor. (Îngrozită.) Ce vrei să faci, omule? Hei, omule! (În timp ce întunericul o învăluie pe Jana, ecoul reia de zeci de ori: „Hei, omule! … Hei, omule!”… Radu a pornit în fugă, pe scara în spirală, spre ultima platformă, unde fusese Jana, dar Jana nu mai e.)

RADU (disperat): Jana!

INTERPRETA (s-a înapoiat din nou lângă pian): A fost odată o Jana…

RADU (căutând-o): Jana!

INTERPRETA: Pentru că în fiecare din noi e o Jana… Și Jana rămasă în viață… Jana din rândul trei… cinci… doisprezece… – apropie-te, tovarășe Radu -, ar fi vrut să te întrebe acum, înainte de lăsarea cortinei: „Nu te simți vinovat de nimic?”

RADU: În seara aceea, acolo, nu m-a întrebat nimeni…

INTERPRETA: În teatru, pe scenă, te vor întreba.

RADU: Și dacă refuz să răspund?

INTERPRETA: Refuzând, vor înțelege că nu te crezi îndeajuns de vinovat. (Cu o ironie – fără voia ei, tristă.) Și nu te crezi vinovat, vor înțelege și asta, numai pentru că moartea Janei s-a produs atunci când dumneata – nu-i așa? – acceptaseși intervenția, când sonda fusese salvată și, în sfârșit, numai ca o consecință indirectă a dramei.

RADU: De ce mi-o spui?

INTERPRETA: O reprezint pe Jana. Răspund de intervenție. Și tocmai pentru că răspund: ce s-ar întâmpla dacă am admite, fie și pentru o singură clipă, că Jana a murit direct și evident ca urmare a amânării intervenției?

RADU: Dar s-a întâmplat totuși altfel! Și-n fața legilor…

INTERPRETA: Altfel, poate, dar datorită lor! (Îi cuprinde dintr-un gest pe Teiu, Pandele, Cristea, ca și pe toți cei din sală.) Și numai datorită lor, în fața legilor, azi, n-ai aparent nici o vină. Și pentru că ai trecut și dumneata printr-o dramă, pentru că ai pierdut-o pe Jana, vei fi chiar, cine știe, compătimit. Ți-ar plăcea să fii?

RADU: Ești o interpretă ciudată.

INTERPRETA: În dezacord cu rolul.

RADU: Nu înțeleg…

INTERPRETA: În locul Janei, nu te-aș fi iubit niciodată! Sau nu te-aș mai fi iubit azi, acum, aici, când vrei să-ți ascunzi vinovăția. Și dacă Jana ar fi trăit…

RADU: Ce vrei să spui?

INTERPRETA: Te-ar fi chemat și ea aici, în fața lor (spre spectatori), și le-ar fi spus (le spune): judecați-l! Spuneți-i că-i vinovat! Și că judecata dumneavoastră e aspră, tocmai pentru a-l ajuta, pentru că avem încredere în el, pentru că în fiecare dintre noi sunt 2-3 picături de petrol.

PANDELE (s-a apropiat de interpretă ca pentru a-i face o destăinuire): Poate că acolo, la dumneavoastră, la teatru, Jana ar trebui totuși să rămână în viață.

INTERPRETA: Acolo, da. Acolo va rămâne. Pentru că la noi, acolo, mor numai oamenii de care te înstrăinezi și te desparți sufletește, și mor, mai ales, atunci când îi uiți încă înainte de a fi plecat de la teatru.

CRISTEA (ca și la început): Pentru mine, Jana trăiește și azi. Și-i aceeași fată plină de viață, săritoare, puțin băiețoasă…

FLORICEL: Iar eu vă spun doar atât: albul era parcă anume făcut pentru ea. Și chiar atunci, în ultima zi, era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu pliuri…

PANDELE: Și cum se va termina piesa?

INTERPRETA: Dumneata vei veni lângă mine și-mi vei șopti: „Am făcut o descoperire!”

PÂNDELE (conformându-se): Am făcut o descoperire…

INTERPRETA: Mare?

PANDELE: Foarte mare… (Motivul de la „Ce s-ar face fetele…”)

INTERPRETA: Secretă?

PANDELE: Foarte secretă… (Motivul de la „De n-ar fi iubirile…”)

CRISTEA: Mai bine ai învăța și tu alte cântece…

PANDELE: Dar tocmai de la cântec pornește!

INTERPRETA: Atunci, o știu… Cu iubirile…

PANDELE: O alta… A mea! În cântecul ăsta nu-i vorba numai de fete… E vorba de noi… – și nu mai râde, Floricel – de noi… de toți e vorba!

INTERPRETA (venind lingă Teiu): Și dumneata?

TEIU: Așa cum v-am promis. (Îi înmânează o scrisoare.)9

INTERPRETA (deschizând-o și apropiindu-se cu scrisoarea de rampă): „Mi-ați cerut câteva cuvinte pe care să le transmiteți din partea mea spectatorilor. Și m-am tot gândit care anume să fie cuvintele, și mi-am spus: poate așa, mai întâi, că n-am uitat-o pe Jana… Ori, legând cumva de festivitatea pe care o organizase în ziua aceea Nata, că festivitățile noastre, cele adevărate, sunt altfel și că vin așa dinlăuntrul sufletului, atunci când simți că ai făcut și tu ceva ca cele 2-3 picături de petrol din adâncul oamenilor să iasă la lumină. Și-ar mai rămâne, poate, și sfârșitul poveștii! Radu Andone e și astăzi la noi… Și n-a uitat… Nu va uita niciodată cele întâmplate atunci. Pândele s-a înscris la seral… Cântă, el, tot așa, despre dragoste, dar durerea-i durere! Cristea, azi-mâine, asta-i viața, iese la pensie, dar facem împreună protest la ministru să ne primească înapoi… Cât despre mine, cum mă știți, cu intervențiile, că dacă asta ai învățat, asta faci! Iar despre Nata, dacă o fi să vă întrebe careva, spuneți-i că-i de la sine înțeles că povestea Natei ar fi, de fapt, o altă poveste.”

TEIU (ca o completare a scrisorii): Și încă ceva; la urmă de tot, întrebați-i: dumneavoastră fiind în locul Janei, știind că vă stă în putere să preveniți o erupție și să salvați viețile unor oameni, ce ați fi făcut?

— CORTINA –-

SFÂRȘIT

1 Pentru problematica piesei – pentru evoluția lui Radu Andone, cât și pentru înțelegerea propriu zisă a dramei – precizarea, riguros tehnici poate, că presiunile ar fi apărut bunăoară în spatele coloanei de ancoraj și nu direct în spatele coloanei de extracție, că limita de rezistentă variază de la o sondă la alta etc., n-ar fi servit, credem la nimic. Caietului-program, de altfel venind în sprijinul autorului, i-ar rămâne să solicite în mod declarat atenția spectatorului spre înțelegerea procesului apariției presiunilor interioare, umane, și nici o clipă asupra procesului tehnic, nu întâmplător mult și poate încă insuficient simplificat. Și daci uneori, să admitem, metafora și simbolurile vor forța exactitatea și preciziunea amănuntului tehnic, primii care vor subscrie la această licență vor fi, cu siguranță, adevărații specialiști în petrol.

2 Păstrarea sau renunțarea la momentul plecării spre schelă – deci ultimele opt replici – la aprecierea regiei.

3 Ar fi de dorit, poate, păstrarea de-a lungul întregii piese, a acestei sublinieri, am spune, „flagrant vizibile”, a tuturor trecerilor de la Nata – cochetă, spirituală, afectuoasă, la Nata – sobră, lucidă, interesată. Firește, fără ostentație.

4 Deci încă o dată: nimic din ceea ce te înțelege în mod curent prin muzică de scenă. Intervențiile melodice reprezintă replici – intenții, temeri, frământări, tot ceea ce, pentru a nu falsifica raporturile precise ale dramei, n-a putut fi încredințat textului.

5 Decorul – în limitele indicațiilor existente – la aprecierea regiei.

6 Exprimate laconic, mereu aceeași formulare, replicile lui Floricel vor trebui să difere prin subtextul dramatic corespunzător fiecărei noi presiuni. La 49, bunăoară – invitație la prudență; la 55 – îngrijorare; la 62 – solicitare afectivă; la 71 – alarmă prelungită, febrilă etc.

7 Relatarea jocului fiind ea înșiși un joc, conurile grave, sumbre, sunt de la sine excluse. Dacă nu se reușește, ceea ce rămâne la aprecierea regiei, se va renunța cu totul la jumătatea a doua a replicii.

8 În măsura în care, la reprezentație, scena ar necesita o anumiți scurtare, se va putea renunța la platforma a doua, respectiv la discuția dintre profesor și Radu Andone.

9 În atenția regiei: În condițiile în care nu se poate realiza scena amintirilor Radu-Teiu, partea a treia a piesei (păstrând doar prima jumătate din monologul interpretei, scenele Radu-Nata, Radu-Maria Andone, Radu-Jana, cu respectivele intervenții ale interpretei și ale lui Teiu, inclusiv finalul – scrisoarea) se unește cu partea a doua.