De n-ar fi iubirile

JANA: Nu mai cânta.

PANDELE: Nu mai cânt.

JANA: Și povestește-mi ceva. Așa, despre tine, ce-ai mai făcut? La ce te-ai mai gândit?

PANDELE: Cu dragoste?

JANA: Fără!

PÂNDELE (voit plicticos): „A fost odată ca niciodată o sondă. Se terminase forajul, se cimentase coloana…”

JANA (preluând): „Și-n ultima zi au început să apară presiuni…” Asta am mai auzit-o!

PANDELE: Dacă ai vrut „fără”…

JANA: Fără, dar nu deloc!

PÂNDELE (o altă poveste): „Acum vreo câțiva ani, care va să zică…”

JANA: Vreau o poveste mai nouă.

PANDELE: „…sau poate numai acum câteva luni, sau câteva zile, m-am îndrăgostit de-o fată”.

JANA: „Mai frumoasă decât toate fetele.”

PÂNDELE (după ce o privește cu atenție ca pentru a se convinge): Frumoasă – frumoasă… dar nici cea mai frumoasă! (Radical.) Să nu exagerăm!

JANA: Ba cea mai frumoasă, Pandele! Când iubești, e totdeauna „cea mai”… (Și ea radicală.) Din oficiu.

PANDELE (ca neavând încotro): Bineee… „M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă!”

JANA (simplu, ca un adevăr oarecare): Și ea nu te iubea…

PANDELE: Nu mă iubea? Adică, știi tu sigur că nu mă iubea?

JANA: Unde-ai mai pomenit tu, Pândele, o poveste în care să se iubească amândoi de la bun început? S-ar termina prea repede.

PÂNDELE (resemnat): „Și ea nu mă iubea…” (Revoltat.) Dar și așa, vezi, când nu se iubesc, tot repede se termină.

JANA (ca o soluție): Trebuia s-o fi „mințit” și tu că-i aduci luna și stelele.

PÂNDELE (a privit cerul îndelung, cu părere de rău): Nici că s-ar fi putut, că era cer fără lună!

JANA: Înseamnă că i-o adusese altcineva mai înainte… (Pe ultima replică, apare lingă ei Valentin Horia, arătând așa cum poate să arate un om după 5-6 pahare de băutură.)

HORIA: Tovarăși! Salvați-mă! Dați-mi o idee de toast!

PÂNDELE (amuzat): Cu dragoste?

HORIA: Depășit! Râde lumea!

PANDELE: Ca să vezi… (Janei) Contradescoperire!

HORIA (cu importanța omului amețit): Și aceasta, pentru că dragostea, ca și petrolul, e un zăcământ limitat. Se prospectează, se extrage și, într-o bună zi, gata! Rămân amintirile!

JANA: Păcat!

HORIA: E o lege a firii.

JANA: Păcat că în urma ta nu va rămâne nimic.

HORIA: Prezentul contează.

JANA: Și tu ești totdeauna absent. Horia!

HORIA (voit tandru, afectuos): Cât de sincer mă compătimești…

JANA: Poate prea sincer.

HORIA: În urmă cu 25 de ani aș fi făcut pentru dumneata marea și, evident, singura pasiune. Apropo, se spune că prin geriatrie… (Transfigurat.) Tovarăși, am găsit! Să bem pentru geriatrie! H3! (Muzică, aplauze, clinchet de pahare și, inerent, o anumită interferență a dialogurilor: Maria Andone, Radu și Teiu, într-o parte a scenei; Horia și Nata, în cealaltă).

RADU: Primul toast pe care n-o să-l refuze nici Teiu.

NATA (mai mult decât autoritară). Horia!

MARIA (strict lui Teiu, ca la un consiliu intim): Într-adevăr? Ești de părere să bem?

NATA (lui Horia, luându-i paharul din mână): Ești la al zecelea, Horia!

TEIU (Măriei): Ispita e mare…

HORIA (nedreptățit): H3 e o victorie a științei!

RADU (pregătindu-se să ciocnească cu Maria și Teiu): … Să întinerim, atunci!

MARIA (corectiv realist): …Să rămânem așa cum suntem!

TEIU (completând și el urarea, mai mult lui Radu): Să nu îmbătrânim peste noapte!

NATA (din nou lui Horia): Și ar fi cazul, Horia, să nu mai uiți nici o clipă unde te afli!

HORIA: Să nu uit? (Luându-și un nou pahar.) Atunci, să bem, tovarăși, pentru ca să nu uităm… și să ținem minte mereu… (Și pentru că a uitat de-acum ideea.) … Și să ne amintim totdeauna… și să nu ne înșele niciodată memoria… Și ce mai încolo și-ncoace: trăiască memoria!

TEIU (în continuarea aceleiași urări): Iar pentru memorie, cu atât mai mult! Aici ai nimerit-o, Valhoria!

RADU (amuzat totuși): S-a amețit complet! Tot timpul râde, ar bea… (Apoi ca invitându-l să se apropie.) Tovarășe Horia!

TEIU: Nu-l striga! (Și pentru că Radu pare surprins.) Maria Andone ar fi preferat să nu-l strigi…

RADU (neînțelegând încă): Un pahar în plus, unu’ în minus… Ce importanță mai are! Tovarășe Horia!

TEIU: …Și să-l eviți…

RADU: Dar e absurd! Îl cunosc foarte bine!

TEIU: … Și, eventual, să-i acorzi mai puțină încredere…

RADU: Ne aflăm totuși la aceeași masă! … Serbăm același eveniment!

TEIU: …Și ți-ar mai fi putut dovedi că nici nu-l cunoști, că nu serbează nimic. (Apoi, ca cerându-i confirmarea.) Te rog, Maria Andone, convinge-l!

MARIA: Dar nu știu… Cum să-l conving? Și de ce tocmai eu? Cu ce drept?

TEIU: Să zicem… cu dreptul memoriei.

MARIA: Dumneata mă sperii!

TEIU: Dumneata, nu mai puțin! Și asta pentru că nu pot crede că acest glasvand, bunăoară (îl întredeschide) … să nu-ți amintească nimic. (Invitând-o să treacă de partea cealaltă.) N-ai mai fost în această încăpere? Ori, poate crezi că discuția la care, fără voia noastră, am fost martori nu l-ar putea interesa pe Radu Andone?

RADU: Care discuție? Ați venit odată cu mine… Nici n-ați avut când.

MARIA: Ba da… La sosire! Când Nata și Horia mai făceau încă ultimele pregătiri.

TEIU: Exact! Când luminile nu fuseseră încă aprinse (încăperea principală a festivității trece în întuneric), când masa nu fusese încă ornată, și când noi, primii veniți, se pare, am fost rugați să ne retragem puțin… și ne-am retras aici. (Un reflector descoperă din nou încăperea principală, de data aceasta fără invitați; semiîntuneric, liniște, senzație de gol; Nata și Horia fac ultimele pregătiri – pe tot parcursul scenei vor orna masa cu flori, sticle de băutură etc.)

NATA: Încep să nu te mai recunosc, Horia! Sprinten, vioi, tinerel!

HORIA (cu totul altfel decât până acum: lucid și cinic): Apropierea festivităților mă reconfortează.

NATA: Oricare ar fi, oriunde?

HORIA: Invitat să fiu… Dacă-s invitat, închid ochii.

NATA: E o filosofie…

HORIA: E o experiență de viață.

NATA (pentru că Horia își umple un pahar): Bei cam mult!

HORIA: Nu-s invitat prea des…

NATA: Și dacă presiunea ar continua să crească?

HORIA: Să crească lent.

NATA: Nu văd deosebirea.

HORIA: Șase toasturi să prind și pe urmă… potopul.

NATA: S-ar putea ca Teiu să fie de altă părere…

HORIA: Îl privește! Libertatea opiniei!

NATA: Ești cinic…

HORIA: În afara producției.

NATA: Și izbucnirile astea naive, de dușman declarat, nu se mai poartă, Valhoria. S-au demodat.

HORIA: Croiala clasică, madam…

NATA: Stofa rămâne veche!

HORIA: Cu. alte cuvinte: „S-a sfârșit cu tine, Horia!”

NATA: Cu aceleași…

HORIA: Și nu mai sunt bun de nimic?

NATA: La cimentări… în producție… controlat zi de zi…

HORIA: Și în viață?

NATA: Depinde…

HORIA: De mine?

NATA: De felul cum vei răspunde la următoarele trei întrebări: Când pleacă trenul spre București?

HORIA: La 0,40. Noaptea.

NATA: Și bilete?

HORIA: Până în ultima clipă.

NATA: Și presupunând că aș cumpăra două bilete, al doilea fiind pentru Radu, cunoști vreo metodă ca să-l determin să plece?

HORIA: Constrâns?

NATA: De bună voie.

HORIA: Compromis?

NATA: Dimpotrivă.

HORIA: Rechemat?

NATA: E stupid.

HORIA: Implicat în…?

NATA: Fără implicații.

HORIA: Cu dosar?

NATA: Fără dosare.

HORIA: Pe vremea mea…

NATA (ca la capătul unei demonstrații): Vezi, asta e, Valhoria: Vremea ta a trecut. Secolul XX – a doua jumătate – preferă beția de idei, virusul psihologic și sentimentul complex – sumă de sentimente…

HORIA (naiv): Și Radu Andone?

NATA: În ultimă instanță, un bărbat ca toți bărbații, și un creator ca toți creatorii.

HORIA: Intriga, însă…

NATA: Fără intrigă! Sunt alături de el, caut să-l înțeleg și-i vreau binele. Sincer. Îl iubesc.

HORIA: Și cine-ți dă siguranța…?

NATA (întrerupându-l): Mă iubește și, ceea ce tu n-ai să înțelegi, se iubește.

HORIA (știe și el): Un rest de egoism, puțin orgoliu, o mică vanitate… (Pe replica lui Horia, Nata deschide ușa glasvandului, înțelege că Maria Andone și Teiu le-au urmărit întreaga discuție, dar, mascându-și prima reacție, încearcă să se comporte ca și până atunci.)

NATA (continuând replica lui Horia): … Și mult neprevăzut, foarte mult. Horia! Să-nchini, apropo, nu uita. și pentru acest neprevăzut.

HORIA (fără să realizeze comicul situației): O să-i displacă lui Teiu. De neprevăzut, să n-audă.

NATA: De cel tehnic, poate. Dar există și unul uman. Poate fi și el prevenit?

HORIA: Te referi tot la plecarea lui Radu?

NATA: Nu mai vorbesc cu tine, Horia Vorbesc direct cu tovarășul Teiu.

TEIU: Promit să fac tot ce depinde de mine.

NATA: Informându-l și asupra acestei discuții?

TEIU: Nu informându-l. Cerându-i s-o înțeleagă.

NATA: Înseamnă că nu-l cunoști. Va evita să-ți răspundă.

TEIU (apropiindu-se de Radu, aflat din nou în plină lumină, ca și la începutul retrospectivei): Poate că într-adevăr nu te cunosc. Și poate că n-ai să-mi răspunzi. Dar nu te minți. În jurul acestei mese sunt tot felul de oameni. Și nu serbează toți același eveniment. Și nu pe toți îi cunoști. (Pe ultimele cuvinte se aude țârâitul prelung al unei sonerii.)

RADU (fericit c-a găsit un pretext). A sunat cineva! S-ar putea să nu fi auzit! Poate-i Floricel… Eu mă duc să deschid! (Un reflector, simultan cu plecarea lui Radu, o va descoperi într-un colț al scenei, ca și la începutul piesei, pe interpreta Janei.)

INTERPRETA (lui Teiu, care se apropie de rampă): Dar trebuia să-l oprești! Să-i ceri să-ți răspundă!

TEIU: Ar fi trebuit… Dar Radu Andone a preferat să alerge spre ușă, s-o deschidă chiar el, să facă orice, dar să evite răspunsul.

INTERPRETA: Și ceilalți?

TEIU: Muzica de dans, clinchetul paharelor și toasturile lui Horia se auzeau ca și până atunci. (Într-adevăr se aud, și simultan se luminează din nou locuința Nataliei. În jurul mesei – obișnuita agitație.)

HORIA: Tovarăși, îngăduiți-mi un toast pentru neprevăzutul care în această clipă intră pe ușa noastră!

FLORICEL (intrând pe fondul unei liniști desăvârșite): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție. 47 de atmosfere! Tendință continuă de creștere…

RADU (luându-i buletinul din mână): Cu următoarea cursă, toată lumea la schelă! (Și pentru că muzica a reînceput.) Opriți, vă rog, muzica! (Totul reintră în întuneric, cu excepția pianului, la care a reapărut Maria Andone, și a acelui colț al rampei unde ia rămas interpreta; din nou, muzica de la început.)

INTERPRETA: La capătul aceleiași zile, Jana Mincu nu mai era în viață. Radu Andone se întreba în ce măsură e vinovat de cele întâmplate, iar Maria Andone se simțea, pentru prima oară, cutremurată. Dar despre toate acestea, dacă n-aveți nimic împotrivă, în partea a doua a piesei.

CORTINA.

PARTEA a II-a.

Ridicarea cortinei pare să reediteze întrutotul începutul părții I: același pian, același motiv melodic, aceeași intervenție discreta a reflectorului. În scenă, tot ca și atunci, Maria Andone – la pian, și interpreta Janei – cât mai aproape de rampă.

INTERPRETA: Partea a doua a piesei, așa cum ați prevăzut probabil și dumneavoastră, se desfășoară la schelă, având în centrul acțiunii continua creștere a presiunilor. Spre deosebire, însă, de partea întâi, obișnuitele intervenții ale lui Petre Teiu privind evoluția personajelor și evoluția dramei se vor îmbina acum, în spiritul unei cât mai fidele reconstituiri, cu intervențiile Măriei Andone. Și iată de ce:

Maria Andone a fost singurul personaj aflat în permanență în biroul lui Radu. Străină de latura tehnică a procesului, ea s-a putut concentra, aproape exclusiv, asupra evoluției umane, aș spune, a presiunilor și respectiv a conflictului. Și, în sfârșit, pentru că drama Măriei Andone, prin forța lucrurilor, nu a putut cunoaște exteriorizări pe măsura adevăratei ei intensități. In momentele hotărâtoare, străină de viața sondei, era obligată să reacționeze în surdină: printr-un gest, o privire, un surâs. Pornind de aici, vom răspunde și unei nedumeriri provocate adesea de muzica oarecum neobișnuită a acestui spectacol: renunțând la obișnuita ei funcție ilustrativă și reprezentând-o strict pe Maria Andone, muzica își propune să aducă fiorul unei participări active, de pe poziția unui personaj real, conștient de toate sensurile și implicațiile dramei4. Firește, veți spune, Maria Andone nu putea bănui la timpul respectiv nimic din ceea ce avea să urmeze. Foarte adevărat! Dar a existat totuși un moment în desfășurarea dramei, și prin aceasta în viața Măriei Andone, când realizând apropierea pericolului – în limitele piesei, a deznodământului -, diferitele întâmplări și discuții înregistrate la timpul lor, mai mult sau mai puțin involuntar, au căpătat dintr-o dată semnificație, sens… (Și întorcându-se spre scenă ca pentru o confirmare.) Maria Andone!

MARIA (fără să se ridice de la pian): Da, a existat un asemenea moment Mă aflam în biroul lui Radu, era trecut de ora b noaptea, și Floricel tocmai adusese un nou buletin.

VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 93 de atmosfere! Pronunțată infiltrație de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite…

MARIA: Și-n clipa aceea, poate o să vi se pară de necrezut (muzica se întrerupe), am avut sentimentul că retrăiesc fulgerător toate cele întâmplate, că asist din nou la tot jocul acela cumplit al presiunilor, de parcă atunci aș fi intrat pentru prima oară în biroul lui Radu, și pentru prima oară, atunci… căpătasem puterea să văd, să aud. să înțeleg. (A reînceput să se audă muzica, s-a luminat intre timp și biroul lui Radu, și Maria Andone tocmai a intrat în birou.)

MARIA (comentând interiorul): Un birou care nici măcar nu-i birou… Având în stânga (ridică o draperie) o încăpere nefolosită, iar în dreapta (deschide o ușă) … întuneric complet! 5

RADU: Nu exagera, mamă. Așteaptă să aprindem lumina.

MARIA: Nu lumina! Fereastra, te rog… Pentru că o încăpere insuficient aerisită… și toți elevii mei știau acest lucru…

RADU (deschizând o fereastră care răspunde spre câmpul de sonde): Poftim, fereastra!

MARIA: Și când rămâi noaptea la schelă? Sper că nu dormi pe birou?

RADU: Trebuie să fie pe undeva un pat, un șezlong… (Arată în direcția așa-zisei încăperi nefolosite.)

MARIA (descoperind biblioteca): Și dacă aș fi bănuit unde o să ajungă toate aceste cărți, nici nu ți le mai trimiteam! Cât se poate citi? Până la urmă o să-ți strici ochii.

RADU: Mamă, mi-ai mai spus. Am o memorie excelentă.

MARIA: Aștept să-ți vină ideea să-mi oferi și un scaun…

RADU (aducând două scaune): Altceva?

MARIA (venind spre rampă, sala fiind imaginată ca o prelungire a biroului): Nu pot înțelege de ce a fost nevoie ca biroul să aibă în prelungire toată această sală?!

NATA (care tocmai a intrat și a auzit ultima replică; ironică): Aici se adună oamenii dimineața, înainte de a pleca la lucru, și seara, când se întorc… (Ca și cum s-ar scuza.) Eu am și spus lui Radu: ar fi trebuit să-i dăm foc!

RADU: Nata!

NATA: Bine…, (concesivă) nu-i mai dăm!

FLORICEL (aducând un buletin și rămânând în scenă doar pe durata replicii): Orele 21.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 49 de atmosfere.6

MARIA (ca pentru sine): 49… (Apoi, Natei.) 49 e mult?

NATA: Ceva mai puțin de 50. Aproximativ cu 1.

MARIA: Și de ce tocmai în spatele coloanei?

NATA: Probabil pentru că acolo apar…

MARIA (exasperată): Ar putea să-ți fie rușine! Astea nu sunt răspunsuri, și pe viitor n-am să te mai întreb nimic. Absolut nimic! (Trece în încăperea cealaltă, în așa-zisa „încăpere nefolosită”, unde va începe să facă puțină ordine.)

RADU (Natei): Pari bine dispusă.

NATA: S-ar putea să am și anumite motive.

RADU: Mai explicit, te rog.

NATA: Am reținut biletele pentru trenul de 0.40.

RADU (nu fără o anumită admirație): Tu ești nebună, Nata!

NATA: Și pentru că tot sunt nebună: știi ce am în pachet?

RADU (desfăcându-l): Cașcaval, parizer, pâine tăiată felii.

NATA: Exact! Sandvișuri! Pentru drum! (Îi întinde mâna ca pentru a-i fi sărutată.)

RADU: Nata, fii rezonabilă!

NATA (imitându-l): „Nata, fii rezonabilă… (Apoi, râzând îndelung.) Mi-amintesc că odată, în timpul unei excursii, eram în anul II, mi se pare, ne-am pomenit fără voia noastră desprinși de grup. Și mi-ar fi plăcut, ți-amintești, să rămânem departe de toți ceilalți. Dar tu și atunci mi-ai cerut să fiu rezonabilă.

RADU: N-am fost împreună în nici o excursie… Astea-s fanteziile tale!

NATA: Dar am fi putut fi. (Și oferindu-i un sandviș.) Parizerul presupune mai puțină imaginație.

RADU: Și știi la fel de bine că nu mi-a plăcut niciodată.

NATA: Parizerul. Știu. Iar mie, bărbații fără imaginație.

RADU (aparent calm): Ultimul buletin indica 49. Și vreau să mă pot gândi. Am nevoie de liniște.

NATA (luând de undeva, de pe un raft, o carafă): Toarnă-mi puțină apă. Vreau să-mi clătesc mâinile.

RADU (acceptând totuși): A ajuns la tine o manie!

NATA: Te înșeli. (Și în timp ce Radu îi va turna apa.) E un mic șantaj psihologic. Vrând-nevrând, suntem nevoiți să ne gândim la avantajele confortului.

RADU: Nata! Încetează!

NATA: Și să-ți amintești că, în urmă cu ani, tot în timpul unei excursii mai toarnă-mi puțin! -, am coborât într-o gară. Mi se făcuse sete. Nu atât de multă, ajunge – Șiabia după ce am găsit pompa de apă – ce pompă! o nenorocire! – nu m-ai lăsat să beau! Să nu răcesc… (Bea și acuma din pumni.) Era într-adevăr rece.

RADU: Nu înțeleg unde vrei să ajungi. Ce rost au toate aceste excursii? De ce le inventezi?

NATA (ca și cum n-ar fi auzit sau, poate… dimpotrivă): Am promis că vei da un telefon la gară. Trebuie confirmate biletele.

RADU: Cred că n-ai să mă înțelegi niciodată…

NATA: Ori cu alte cuvinte: „Nata (ca o implorare), n-am dreptul să plec… (Apoi, grandilocvent.) Presiunea la sondă ar putea să mai crească, sonda ar putea fi în pericol și răspunzător pentru tot ce s-ar mai putea întâmpla în următoarea sută de ani pe pământ, sub pământ și în ceruri, sunt numai eu: inginerul Radu Andone.” (Ridicând receptorul.) Alo! Dați-mi gara!

RADU: N-ai alte argumente?

NATA: Încetează să fii ridicol! Penibil! Și încearcă să înțelegi că n-ai venit aici pentru a-ți sufleca mânecile și a te vârî până la gât în petrol. Ai venit să verifici un nou sistem de foraj. Și ai forat, l-ai verificat! Obligațiile tale au și încetat! (Din nou în receptor.) Alo! … V-am rugat, gara… (În aceeași clipă l-a zărit însă pe Teiu și a întrerupt convorbirea.)

TEIU: Nu trebuia să închizi. Se obține greu.

NATA: Ca de obicei, ironic!

RADU: Eu aș fi preferat să-mi spui mai întâi ce se aude. Ce vești?

TEIU: Nimic deosebit. Crește…

MARIA (ca pentru sine, în încăperea alăturată): „Nimic deosebit… crește…” Dar asta-i vocea lui Teiu! (Și trecând în biroul lui Radu.) Te-am recunoscut după voce.

NATA (surprinsă): Aproape și uitasem că te mai afli aici. (Și pentru că Maria Andone o privește insistent.) Ce ți se pare curios?

MARIA: Nimic, așa… Pari mereu alta, schimbată. (Din depărtare se aude șuieratul unei locomotive.)

NATA: Și ai ținut cu tot dinadinsul să mi-o spui. Să nu-mi închipui, cumva, că n-ai urmărit întreaga discuție.

MARIA: Dar deloc, Nata! Te înșeli! Aici e foarte cald. Afară trebuie să fie răcoare… (Și încurcându-se din ce în ce mai mult în explicații.) Și voiam să cobor, să iau puțin aer… (Coboară spre interpreta Janei, pe care un reflector tocmai o luminează.)

INTERPRETA: N-ai fost cinstită, Maria Andone! Trebuia să-i fi răspuns: „Da, am ascultat întreaga discuție! Am înțeles tot ce urmărești! Și-am să-l previn pe Teiu? Am să-l previn chiar acum!”

MARIA: Să-l previn? Dar nu! Nu puteam să-l previn! Pe atunci, vezi, eu mai eram convinsă că Nata are dreptate… Și m-aș fi bucurat să-l știu pe Radu plecat, cât mai departe de sondă, de schelă… (Odată cu ultimele cuvinte, interpreta Janei reintră în întuneric, iar în biroul lui Radu – odată cu revenirea Măriei Andone – se aude sunând telefonul.)

TEIU: Alo! Cine? Gara? (Din ce în ce mai surprins.) Trei bilete pentru trenul de 0.40? Trebuie să fie o greșeală. (Se uită la Radu ca pentru a primi confirmarea, apoi la Nata, la Maria Andone.) Sau poate, cine știe? Nu. Nu le anulați. Așteptați să vi se comunice. (Închide telefonul.)

NATA (lui Teiu, ostentativ): Vedeți vreun motiv special pentru care n-ar fi trebuit să reținem biletele?

TEIU: Eu aș vedea chiar mai multe.

FLORICEL (cu intrarea ei obișnuită): Orele 12.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracție, 53 de atmosfere. Cui predau buletinul?

TEIU: Natei, te rog. (Natei) Unul dintre motive.

NATA (pierzându-și calmul): În situația dată, indiferent de toate aceste buletine…

TEIU: Sau dimpotrivă, ținând seamă de ele…

NATA: …nu mai există decât două soluții!

TEIU: Reținem sau nu reținem bilete.

NATA (iritată): Prima – și vorbesc cât se poate de serios – o intervenție preventivă, pe parcurs, la o presiune rezonabilă.

RADU: Dar care ar echivala cu omorârea sondei! (Câteva clipe de tăcere, muzica reamintind scena de pe peron și replica „Sonda aceasta… sunt eu”.)

NATA: Și a doua – care ar putea să ne convină și mai puțin – să nu intervenim încă și să acceptăm liniștiți eventualitatea erupției.

TEIU: Există și o a treia.

NATA: Fantezistă, poate?!

TEIU: Lipsită de orice fantezie: stabilizarea naturală a presiunii.

RADU (într-o agitație aparent nejustificată): Și In același timp, cea mai simplă! Cea mai logică! Teiu are dreptate!

NATA: Și tot pentru că are dreptate (accentuând ironia) și pare atât de convins de iminenta stabilizare a presiunii, tovarășul Teiu n-a pregetat nici o clipă în a-și lua toate măsurile de siguranță. (Și pentru că Teiu surâde.) Nu văd nimic amuzant.

TEIU: Evit neprevăzutul… V-am promis…

NATA: Atunci, să trecem de-a dreptul la omorârea sondei.

TEIU: Ar fi și asta o soluție. Ați prinde încă trenul de 0.40.

INTERPRETA (de undeva dintr-un colț al scenei, nemaiputându-se stăpâni parcă): Dar trebuia să-i explici că a fi pregătit pentru intervenție în orice moment e o datorie elementară, pe când a omorî sonda la 53 de atmosfere, când nu e încă un pericol direct… e absurd!

TEIU: O știa foarte bine și singură. Era doar inginer. Și cred că nici nu spera să mă convingă. O irita doar faptul – ceea ce-i esențial pentru înțelegerea situației – că în acel moment Radu și cu mine ne aflam pe aceeași poziție: să nu intervenim, stabilizarea mai este posibilă. (Interpreta reintră în întuneric.)

NATA (reluând scena): Și pentru că mi se pare că rămăsesem la tren: dumneata, fii sincer, te poți descurca la fel de bine și fără ajutorul lui Radu…

TEIU (dezarmant): Ei, nu… E o cursă prea ieftină…

NATA: Dar din moment ce tot ai început pregătirile în vederea intervenției (și subliniind) fără aprobarea lui…

TEIU (pentru că Radu nu comentează): N-a reacționat nici el… Trebuia o doză mai mare!

NATA (nerezistând provocării): Și totuși, la 0.40 vom fi pe peron.

TEIU: Dacă-l convingi, vin și eu: vă aduc și flori, vă car și valizele…

NATA: Și asta numai pentru a încerca până în ultima clipă să-l oprești…

TEIU: Exact! Pentru asta! Și de fapt, nu pentru asta: pentru a-ți dovedi cit de sigur sunt că nu va pleca. (Se pregătește să treacă în biroul lui.)

NATA: Dar n-ați servit nici un sandviș…

TEIU: Lăsați… La 0.41… După plecarea trenului.

NATA (lui Radu, după plecarea lui Teiu): Așa cum era de așteptat! Nici n-ai intervenit!

RADU: Am fost însă reprezentat…

NATA: În măsura în care mă ajută memoria, ești autorul unui sistem de foraj, care în următoarele ore își va câștiga sau nu confirmarea.

RADU: Și ca de obicei, mă comport, probabil, penibil, ridicol…

NATA: Dacă n-ai fi, ai alege totuși un drum, o soluție, ai lua o hotărâre.

RADU: Atâta timp cât presiunea se mai poate stabiliza, n-am nici un motiv.

NATA: Intervenind însă în ultima clipă, s-ar putea crede că ai vrut să-ți maschezi, printr-o hotărî re de ultim moment, nereușita, compromiterea.

RADU: Mi-ar fi, de-acum, totuna.

NATA: Te înșeli. Când omori o sondă la 53 de atmosfere, poți fi acuzat cel mult de un exces de prudență. Și încă de un exces justificat: nu te-a interesat sonda, extracția, ci pur și simplu forajul. Important și decisiv pentru tine era să verifici acest nou sistem de foraj! Ești om de știință, cercetător. (Neînțelegându-i privirea.) Ce te surprinde?

RADU: Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.

NATA: Minți. Te surprinde faptul că gândim la fel, că ne punem aceleași întrebări, că găsim aceleași răspunsuri. (Se aude sunând telefonul, dar Nata îl închide imediat.) Lipsește din birou.

RADU (alarmat): Trebuia totuși să întrebi… Poate era urgent…

NATA: Nu-ți căuta pretexte pentru a întrerupe discuția! Trebuie să hotărăști!

RADU: Sonda aceasta nu va fi omorâtă!

MATA: E ultimul moment când o mai poți face din proprie inițiativă.

RADU: Și nu va fi omorâtă nici acum, nici mai târziu, niciodată.

NATA (ca pentru sine): Niciodată? (Cu părere de rău.) Dacă l-aș fi bănuit pe acest niciodată, n-aș mai fi fost astăzi aici. Și n-aș fi făcut greșeala de a te considera un om deosebit. (Sună din nou telefonul.) Alo? Gara? O clipă… (Acoperind receptorul cu palma.) Și vezi – o să ți se pară ciudat – până în ultima clipă am crezut că, sunând telefonul, vei spune totuși „da”. Dacă nu din convingere, cel puțin din dorința meschină de a te reîntoarce la masa ta de lucru. (Ispită). Să întreb la ce oră sosește? Mi se pare că la 6.50… (Încetând jocul.) Și din dorința de a telefona dis-de-dimineață profesorului, colegilor: „Alo… am revenit! Sistemul s-a verificat. Perfect… Sonda? Nu, m-am ocupat exclusiv de foraj…” Sau din dorința, și mai meschină, de a umbla pe străzi asfaltate, de a nu te spăla deasupra unui lighean și, în sfârșit, din dorința, omenească și ea, ca la ora când vei deveni tandru și declarativ… (Pe ultimele cuvinte a intrat Jana, fără a fi pentru moment observată.) Alo! … (Bate în furcă.) Au închis! Oricum, e însă bine că te-ai hotă rit într-un fel și că l-ai ales singur pe „nu”. Și nici n-ai să regreți. Tu ai nevoie, în fond, de un om care să-ți admire frământările, chibzuință. (Observând-o, în sfârșit.) Jana, tu n-ai vrea să fii un astfel de om? (Și pentru că sună din nou telefonul.) Le răspund eu? Le răspunzi tu?

RADU: Să mai aștepte… Să le rețină. (Și ca să justifice concesia.) Poate până atunci se va stabiliza… (Părăsește biroul.)

NATA (abia acum răspunzând la telefon): Alo! Cine? Cristea? … A și plecat! (Apoi, cu siguranța învingătorului.) Nu mi-ai răspuns. Jana, n-ai vrea să fii un astfel de om?

JANA: N-am înțeles. Ce fel de om?