PDF Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift carte de citit online si decarcare gratuită pdf docs word

PARTEA ÎNTÂI

CĂLĂTORIA ÎN LILLIPUT

CAPITOLUL I

Câteva cuvinte ale autorului despre el însuși și familia sa. Primele îndemnuri la călătorie. Naufragiază și scapă cu viață, înotând. Ajunge cu bine la țărmul Liliput-ului. E luat prizonier și dus în interiorul țării.

Tatăl meu avea o mică moșie în Nottinghamshire; eu eram al treilea din cei cinci fii ai săi. La vârsta de patrusprezece ani el m-a trimis la colegiul Emanuel din Cambridge, unde am stat trei ani, văzându-mi de învățătură cu mare sârguință; cum însă întreținerea mea - cu toate că mi se trimiteau foarte puțini bani - era prea costisitoare pentru bruma noastră de avere, am fost dat în ucenicie la domnul James Bates, un vestit chirurg din Londra, la care am lucrat patru ani. În acest răstimp, primind din când în când mici sume de bani de la tatăl meu, i-am cheltuit învățând navigația și alte părți ale matematicii, folositoare celor ce-și pun în gând să călătorească - lucru pe care nădăjduiam să-l realizez mai devreme sau mai târziu. După ce am plecat de la domnul Bates, m-am înapoiat în casa tatălui meu, unde, cu ajutorul lui, al unchiului John și al altor câtorva rude, am obținut patruzeci de lire și totodată, făgăduiala că voi primi treizeci de lire pe an, necesare pentru întreținerea mea la Leyda.

Acolo am studiat medicina vreme de doi ani și șapte luni, știind cât de bine o să-mi prindă această știință în călătorii îndelungate. Curând după întoarcerea mea de la Leyda, bunul meu dascăl, domnul Bates, m-a recomandat în calitate de chirurg pe vasul Swallow, de sub comanda căpitanului Abraham Pannell. Cu el am lucrat trei ani și jumătate, făcând câteva călătorii în Levant și în alte ținuturi. La înapoiere, m-am hotărât să mă stabilesc la Londra. Domnul Bates, profesorul meu, m-a sprijinit, recomandându-mă câtorva pacienți. Am închiriat o aripă într-o casă modestă în vechiul cartier evreiesc, și, fiind sfătuit să-mi schimb felul de viață, m-am căsătorit cu domnișoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund Burton, negustor de ciorapi din strada Newgate. Soția mi-a adus o zestre de patru sute de lire.

Cum însă doi ani mai târziu iubitul meu profesor Bates muri și cum, pe de altă parte, nu prea aveam prieteni, treburile începură să-mi meargă din ce în ce mai prost - deoarece conștiința nu mi-ar fi îngăduit să imit practicile rușinoase ale unui număr, vai! prea mare de confrați. Așa se face că, după ce m-am sfătuit cu soția mea și cu cîtiva dintre cunoscuții mei, am luat hotărârea de a pleca din nou pe mare. Am fost chirurg pe două corăbii la rând și, în șase ani, am făcut mai multe călătorii în Indiile de Est și de Vest și astfel am mai agonisit câte ceva. Ceasurile de răgaz mi le petreceam citind operele celor mai buni scriitori antici sau moderni, căci aveam întotdeauna la îndemână un mare număr de cărți, iar când mă aflam pe uscat, observam obiceiurile și firea oamenilor și, totodată, le învățam limba; în privința aceasta dovedeam multă ușurință, datorită unei foarte bune memorii.

Întrucât ultima din aceste călătorii n-a fost prea norocoasă, m-am săturat de mare și m-am hotărât să rămân acasă alături de soție și copii. M-am mutat din vechiul cartier evreiesc în Fetter Lane și de acolo în Wapping, în nădejdea să găsesc de lucru printre marinari; dar mi-a mers prost. După o așteptare zadarnică de trei ani, sperând că doar-doar se vor îndrepta lucrurile, am primit o propunere avantajoasă din partea căpitanului William Prichard, proprietarul vasului Antelope, care urma să facă o călătorie în mările sudului. Am ridicat pânzele din portul Bristol, la 4 mai 1699, iar începutul călătoriei noastre a fost cât se poate de promițător.

N-ar fi potrivit, din anumite motive, să-l plictisesc pe cititor cu amănuntele peripețiilor noastre în mările acelea; e de ajuns să-i spun că în timp ce ne îndreptam spre Indiile de Est, am fost împinși de o furtună cumplită către coasta de nord-vest a Țării Van-Diemen. În urma unei măsurători, am constatat că ne aflăm la 30 de grade și 2 minute latitudine sudică.

Doisprezece oameni din echipaj muriseră din pricina muncii istovitoare și a hranei proaste; ceilalți erau peste măsură de slăbiți. La 5 noiembrie (dată la care în ținuturile acelea începe vara), pe o vreme foarte cețoasă, marinarii descoperiră o stâncă la o jumătate de cablu depărtare de vas, dar vântul bătea cu atâta furie, încât ne-a mânat drept spre ea și, ca urmare, vasul s-a sfărâmat. Șase oameni din echipaj, printre care și eu, am coborât barca în mare și am izbutit să ne îndepărtăm de corabie și de stâncă. După socotelile mele, am vâslit cam vreo trei leghe, până când n-am mai putut trage la lopeți, fiind și așa istoviți de munca de pe corabie. Ne-am lăsat deci în voia valurilor, iar după vreo jumătate de oră, un vânt năprasnic dinspre miazănoapte ne-a răsturnat barca. Ce s-a întâmplat cu tovarășii mei din barcă, precum și cu cei care s-au adăpostit pe stâncă sau au rămas pe corabie, n-aș putea spune; presupun însă că au pierit cu toții.

Cât despre mine, am înotat la voia întâmplării, împins de vânt și de flux. De mai multe ori am încercat zadarnic să ating fundul cu picioarele; și tocmai când eram cu desăvârșire sleit și nu mai puteam lupta, am dat de fund; între timp, furtuna slăbise mult. Panta era atât de lină, încât am mers aproape o milă până să ajung la țărm, ceea ce cred că s-a întâmplat pe la ora opt seara.

Am înaintat după aceea vreo jumătate de milă, fără să descopăr urmă de așezare omenească sau picior de locuitor - e adevărat, eram atât de slăbit, încât se poate să nu-i fi văzut.

Din pricina oboselii, căldurii și a vreo jumătate de pintă de brandy, pe care o băusem când am părăsit vasul, m-am pomenit picotind. M-am tolănit pe iarba foarte măruntă și moale și am adormit mai adânc decât îmi amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, după socotelile mele cam la vreo nouă ceasuri, pentru că la deșteptare tocmai se crăpa de ziuă.

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mișca, deoarece cum stam așa culcat pe spate, mi-am simțit atât brațele cât și picioarele legate zdravăn de pământ de o parte și de alta, iar părul meu lung și des, prins și el în același fel. Am simțit de asemenea că tot trupul, de la subsuori până la coapse, e legat cu fire subțiri. Puteam privi numai în sus; soarele începea să dogorească, iar lumina îmi supăra ochii. Auzeam în jurul meu un zgomot nedeslușit, dar din poziția în care mă găseam nu izbuteam să văd altceva decât cerul. N-a trecut mult și am simțit ceva ca o vietate mișcându-se pe piciorul meu stâng, înaintând binișor pe piept și oprindu-mi-se în dreptul bărbiei; plecându-mi ochii pe cât puteam, am deslușit o făptură omenească ce n-avea nici șase incii înălțime, cu un arc și o săgeată în mâini și cu o tolbă de săgeți la spate. Între timp, am simțit cel puțin patruzeci de alte ființe asemănătoare (așa am bănuit) urmând-o pe cea dintâi. Cuprins de o uimire fără margini, am răcnit atât de tare, încât au luat-o cu toții la fugă înapoi, înfricoșați, iar câțiva dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, au fost răniți în urma căzăturilor, când au încercat să sară de pe mine jos, pe pământ. Aceasta nu i-a împiedicat, totuși, să se întoarcă peste puțin timp, iar unul din ei care se avântase până într-un loc de unde putea să-mi vadă toată fața, și-a ridicat brațele și ochii în semn de mirare și a strigat cu o voce pițigăiată, dar deslușită: Hekinah degul! Ceilalți au repetat aceste cuvinte de mai multe ori. dar atunci nu le-am putut pricepe înțelesul.

Își poate lesne închipui cititorul că în tot acest timp eram într-o poziție foarte neplăcută; în cele din urmă, zbătându-mă ca să mă eliberez, am avut norocul să rup legăturile și să smulg țărușii ce-mi țintuiau brațul stâng de pământ, pentru ca, ridicându-l până în dreptul ochilor, să descopăr metodele pe care le folosiseră ca să mă lege. Totodată, cu o smucitură violentă care îmi pricinui o durere cumplită, am desfăcut puțin firele ce-mi legau părul pe partea stângă, atât cât era nevoie ca să pot întoarce capul cu vreo două incii. Omuleții o rupseră însă la fugă pentru a doua oară, înainte ca eu să-i pot prinde; apoi îndată începură să scoată niște țipete puternice și foarte ascuțite, iar când acestea încetară, unul dintre ei strigă din răsputeri: Tolgo fonac.

O clipă mai târziu, am simțit mai mult de o sută de săgeți înfigîndu-mi-se în mâna stângă și înțepându-mă ca tot atâtea ace. Pe urmă, au tras o altă salvă în aer, așa cum facem noi cu bombele în Europa. Multe din aceste săgeți au căzut, cred, pe trupul meu (cu toate că nu le-am simțit), iar câteva pe față, pe care mi-am acoperit-o îndată cu mâna stângă. Când încetă această ploaie de săgeți, am început să gem de necaz și de durere și când am încercat din nou să mă eliberez, au tras o altă salvă, mai puternică decât prima, în timp ce câțiva căutau să mă împungă cu sulițele în coaste: dar, din fericire, eram îmbrăcat cu o scurtă din piele de bivol, pe care nu au putut-o străpunge. Am socotit că lucrul cel mai cuminte este să stau nemișcat și mă gîndeam să rămân așa până la căderea nopții, când aș fi putut să-mi desfac legăturile cu ajutorul mâinii stângi. Cit despre localnici, eram îndreptățit să-mi închipui că voi putea face față celei mai mari oștiri pe care ar fi fost în stare să o aducă împotriva mea, dacă erau toți de mărimea omulețului pe care-l văzusem. Soarta însă voi altfel. Văzând că stau liniștit, omuleții încetară să mai arunce săgeți; totuși, după zgomotul pe care îl auzeam, mi-am dat seama că numărul lor sporise, iar la o depărtare de vreo patru yarzi de mine, în dreptul urechii mele drepte, timp de o oră am auzit un ciocănit ca acela pe care îl fac oamenii când construiesc. Întorcând capul într-acolo, în măsura în care îmi îngăduiau țărușii și firele, am văzut o estradă ridicată cam la un picior și jumătate deasupra pământului, în stare să țină patru localnici, precum și câteva scări sprijinite de ea. De pe această estradă, unul dintre ei, după toate semnele o persoană cu vază, ținu o cuvântare lungă din care n-am înțeles o iotă. Am uitat să amintesc că înainte de a-și începe discursul, importantul personaj strigă de trei ori Langro dehul sân (atât aceste cuvinte cât și primele mi-au fost mai apoi repetate și explicate). După care, vreo cincizeci de omuleți veniră îndată și tăiară firele care-mi legau partea stângă a capului, ceea ce mi-a dat putința să-l întorc spre dreapta și să cercetez înfățișarea și gesturile celui ce urma să vorbească. Părea de vârstă mijlocie și era mai înalt decât ceilalți trei care-l însoțeau: dintre aceștia, pajul care-i ținea trena era ceva mai mare decât degetul meu mijlociu; ceilalți doi stăteau de o parte și de alta ca să-l ajute.

Ai fi zis că vorbitorul e un orator înnăscut; după câte am înțeles, recurgea când la amenințări, când la făgăduieli, când la milă și bunătate. Am răspuns prin câteva cuvinte, dar în modul cel mai umil cu putință, ridicându-mi mâna stângă și amândoi ochii către soare, ca pentru a-l lua drept martor; și cum eram hămesit de foame, căci ultima dată când îmbucasem ceva fusese cu câteva ore înainte de a părăsi vasul, natura își cerea drepturile atât de stăruitor, încât nu m-am putut stăpâni și mi-am arătat nerăbdarea (poate împotriva regulilor stricte ale buneicuviințe), ducându-mi de mai multe ori degetul la gură ca să-i fac să priceapă că mi-e foame.

Hurgo (așa-i spun ei unui mare dregător, după cum am aflat mai târziu) m-a înțeles numaidecât. El coborî de pe estradă și porunci să se ridice mai multe scări de o parte și de alta a trupului meu; peste o sută de localnici urcară treptele și se îndreptară spre gura mea, încărcați cu coșuri pline de carne, trimise la porunca regelui de îndată ce acesta fusese înștiințat de sosirea mea. Mi-am dat seama că era carnea unor animale felurite, dar nu le-am putut deosebi după gust; ciosvîrte, mușchi și pulpe aducând cu cele de oaie, foarte bine pregătite, dar mai mici decât aripile unei ciocârlii. Înghițeam câte două-trei dintr-o singură îmbucătură, precum și câte trei pâini odată, mari cât niște alice. Omuleții mă îndopau de zor și-și arătau în fel și chip mirarea și uimirea față de un om atât de mare și de mâncăcios.

Am făcut apoi un alt semn, ca să le arăt că mi-e sete. După felul cum mâncasem și-au făcut socoteala că o cantitate mică nu va fi de ajuns; și cum era un popor foarte ingenios, au ridicat cu ajutorul frânghiilor unul din cele mai mari poloboace de-ale lor, apoi l-au dat de-a dura spre mâna mea și l-au desfundat; iar eu l-am băut dintr-o sorbitură - nimic mai lesne, pentru că nu conținea mai mult de o jumătate de pintă și aducea la gust cu un vin slab de Burgundia, dar mult mai plăcut. Mi-au adus și al doilea butoi, pe care l-am sorbit în același fel; apoi le-am făcut semn să mai aducă, însă nu mai aveau, Săvârșind cu aceste minuni, au scos chiote de bucurie și au încins un dans pe pieptul meu, repetând de mai multe ori cuvintele Hekinah degul. Mi-au dat să înțeleg prin semne că trebuie să arunc cele două butoaie, după ce mai întâi, prin strigăte de Boiach mevolah, îi preveniră pe oameni să se dea la o parte; iar când au văzut butoaiele rostogolindu-se prin aer, izbucniră toți într-un singur glas: Hekinah degul. Mărturisesc că în timp ce omuleții forfoteau încoace și încolo pe trupul meu, tare mă simțeam ispitit să apuc vreo patruzeci-cincizeci dintre primii pe care i-aș fi putut ajunge și să dau cu ei de pământ. Dar amintirea celor ce pățisem - și nu era, de bună seamă, lucrul cel mai rău ce mi-l puteau face - precum și făgăduiala prin care mă legasem în fața lor - pentru că așa îmi tălmăceam eu supunerea - izgoni curând aceste gânduri.

De altfel, mă socoteam acum legat prin legile ospitalității de un popor care mă omenise cu atâta cheltuială și dărnicie. Și totuși, în sinea mea, nu mă puteam îndeajuns dumiri asupra curajului acestor muritori pricăjiți, care cutezau să se cațăre și să mișune pe trupul meu când aveam o mână liberă, și care nu tremurau la vederea unei ființe atât de uriașe, cum trebuie să le fi părut eu. Nu trecu mult și văzând că nu le mai cer carne, înaintea mea se înfățișă un dregător de seamă venind din partea Majestății Sale împăratul. Excelența sa mi se urcă pe partea mai subțire a pulpei piciorului drept, înainta spre fața mea urmat de vreo doisprezece curteni și, prezentându-mi o hârtie cu sigiliul regal pe care mi-o vârî sub nas, vorbi vreo zece minute fără să dea vreun semn de mânie, totuși cu un fel de nestrămutată hotărâre, arătând adesea cu degetul drept înainte. După cum am aflat mai târziu, arăta spre capitala țării, așezată la vreo jumătate de milă mai departe, unde urma să fiu dus potrivit încuviințării date de rege în Consiliu.

Am răspuns prin câteva cuvinte, rostite de-a surda, și mi-am dus mâna liberă spre cealaltă, trecând-o peste capul Excelenței Sale, ca nu cumva să-l rănesc pe el sau pe cineva din suită, apoi spre cap și trup, ca să-l fac să priceapă că doresc să fiu liber. Mi s-a părut că m-a înțeles destul de bine, căci a dat din cap dezaprobator și a făcut o mișcare cu mâna, ca să arate că trebuie să fiu dus ca prizonier. Mai făcu totuși și alte semne ca să înțeleg eu că mă așteaptă destulă mâncare și băutură, precum și un tratament foarte bun. La acestea, m-am gândit iarăși să încerc să-mi desfac legăturile, dar când am simțit din nou usturimea săgeților care îmi bășicaseră fața și mâinile, precum și rănile în care unele din ele rămăseseră înfipte, și când am observat de asemenea că numărul dușmanilor mei sporise, am încercat să le arăt prin semne că pot face cu mine ce vor. Hurgo și suita lui s-au retras atunci, foarte curtenitori și cu chipurile voioase. Puțin după aceea mulțimea scoase un strigăt și cuvintele Peplom selan fură rostite de câteva ori în șir. Totodată, am simțit cum un mare număr de oameni îmi desfăceau legăturile de pe partea stângă, astfel încât am fost în stare să mă întorc pe partea dreaptă și să mă ușurez de apă, spre marea uimire a oamenilor care, bănuind după mișcările mele ce aveam de gând să fac, au croit de îndată o pârtie, dându-se la dreapta și la stângă ca să se ferească-de șuvoiul ce ieșea din mine cu zgomot și putere.

Mai întâi, însă, mi-au uns fața și mâinile cu un fel de alifie foarte plăcută la miros și care, după câteva minute, îndepărtă usturimea pricinuită de săgeți. Toate acestea, precum și mâncarea și băutura lor întremătoare, m-au moleșit și îmbiat la somn. După cum am fost încredințat mai târziu, am dormit vreo opt ceasuri; și nu e de mirare, pentru că doctorii, la porunca împăratului, amestecaseră o băutură adormitoare în butoaiele de vin.

Se pare că din prima clipă când am fost descoperit dormind pe țărm, după naufragiu, împăratul a și fost înștiințat printr-o ștafetă și a hotărî în Consiliu să fiu legat în chipul arătat (lucru care s-a petrecut noaptea, în timp ce dormeam), să mi se aducă mâncare și băutură din belșug și să se construiască o mașină care să mă transporte în capitală.

Hotărârea aceasta poate să pară îndrăzneață și primejdioasă și sunt încredințat că nici un cap încoronat din Europa, într-o situație asemănătoare, n-ar proceda în felul acesta. Totuși, după părerea mea, a fost o hotărâre cât se poate de înțeleaptă și mărinimoasă, deoarece, presupunând că oamenii aceștia ar fi încercat să mă omoare cu lăncile și săgețile lor în timp ce dormeam, eu m-aș fi trezit fără îndoială de la prima înțepătură și m-aș fi înfuriat atât de rău, încât, cu puteri înzecite, aș fi rupt firele ce mă legau; și cum ei nu ar fi fost în stare să se opună nu puteau s-aștepte milă și îndurare din partea mea.

Oamenii aceștia sunt matematicieni neîntrecuți și au ajuns la o mare desăvârșire în domeniul mecanicii, datorită sprijinului și încurajării împăratului, un vestit proteguitor al învățăturii, împăratul are mai multe mașini, așezate pe roți, pentru transportul copacilor și al altor obiecte grele. Cele mai mari vase de război ale sale, dintre care unele de nouă picioare lungime, și le făurește adesea în pădurile cu lemn bun de construcții, apoi le transportă cu ajutorul acestor mașini, ce străbat o distanță de trei-patru sute de yarzi până la mare. Cinci sute de dulgheri și ingineri s-au pus imediat pe lucru, pentru a construi cel mai mare vehicul de până atunci. Era o construcție de lemn, înaltă de trei incii, lungă de șapte picioare și lată de patru, mișcându-se pe douăzeci și două de roți.

Strigătul pe care îl auzisem se datora sosirii acestei căruțe care, dacă nu greșesc, pornise la drum la vreo patru ore după naufragiul meu. Lucrul cel mai greu, după ce au adus căruța și au așezat-o paralel cu mine (cum stăteam culcat), era să mă ridice pe ea. În acest scop, au fost bătuți în pământ optzeci de stâlpi, fiecare înalt de un picior, și odgoane foarte rezistente, de grosimea sforii de împachetat, au fost prinse cu cârlige de nenumărate benzi cu care lucrătorii îmi legaseră gâtul, mâinile, trunchiul și picioarele. A fost nevoie de nouă sute de oameni dintre cei mai voinici, ca să tragă în sus aceste odgoane cu ajutorul a numeroase macarale fixate pe stâlpi; și astfel, în mai puțin de trei ore, am fost ridicat și aruncat în căruță și, acolo, legat fedeleș. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, pentru că în timpul cât au lucrat, eu zăceam cufundat într-un somn adânc, datorită licoarei aceleia adormitoare, turnată în băutură. O mie cinci sute dintre cei mai vânjoși cai ai împăratului, fiecare înalt cam de patru incii și jumătate, au fost înhămați, ca să tragă căruța spre capitală, care, așa cum am spus, se afla la o jumătate de milă depărtare.

La vreo patru ore după ce-am pornit, m-am deșteptat din pricina unei întâmplări din cale afară de caraghioase. Cum căruța se oprise puțin, căci trebuia dreasă pe alocuri, doi sau trei locuitori mai tineri, împinși de curiozitate, au vrut să vadă cum arăt când dorm. După ce s-au urcat în căruță și au înaintat tiptil înspre fața mea, unul din ei, un ofițer din gardă, vârî capătul ascuțit al suliței sale destul de adânc în nara mea stângă, și mă gâdilă de parcă mi-ar fi băgat un pai, făcându-mă să strănut violent; omuleții au luat-o la goană și s-au făcut nevăzuți, iar eu abia trei săptămâni mai târziu am aflat de ce m-am trezit așa de brusc. După drumul lung străbătut în a doua jumătate a zilei, am făcut un popas peste noapte, eu fiind păzit de fiecare parte de câte cinci sute de străji, jumătate cu torțe, jumătate cu arcuri și săgeți, gata să tragă în mine la cea mai mică mișcare. A doua zi, o dată cu răsăritul soarelui, ne-am reluat călătoria și pe la amiază am ajuns la vreo două sute de yarzi de porțile orașului.

Împăratul și toată curtea veniră în întîmpinarea noastră, dar ofițerii lui superiori nu voiau cu nici un chip să lase pe Majestatea Sa să-și pună persoana în primejdie, urcându-se pe trupul meu. În locul unde se oprise căruța, se ridica un vechi templu, socotit cel mai mare din întreaga împărăție.Cu câțiva ani în urmă, fiind pângărit de un omor nefiresc, templul, datorită evlaviei oamenilor acelora, era socotit acum un lăcaș profanat și de aceea fusese dat spre folosință, iar toate ornamentele și mobila fuseseră scoase. Se hotărî ca eu să locuiesc în acest edificiu. Marea poartă dinspre miazănoapte avea o înălțime de vreo patru picioare și o lățime de aproape două picioare, așa că mă puteam strecura cu ușurință. Fiecare canat al porții avea câte o ferestruică, la o înălțime de mai mult de șase incii de la pământ; prin cea din stânga, fierarul regelui vârî nouăzeci și unu de lanțuri, asemănătoare ca formă și mărime cu acelea care atârnă la ceasul doamnelor din Europa, apoi le fixă de piciorul meu stâng cu treizeci și șase de lacăte. În fața templului, pe partea cealaltă a șoselei și la o depărtare de douăzeci de picioare, era un turn de cel puțin cinci picioare înălțime. În acest turn se urcă împăratul și mulți dregători de frunte ai curții sale, ca să mă poată vedea - lucru pe care l-am aflat mai târziu - pentru că eu nu-i puteam zări pe ei. După socotelile lor, mai mult de o sută de mii de locuitori ieșiseră din oraș în același scop; și, în ciuda paznicilor, cred că nu mai puțin de zece mii de oameni s-au urcat cu ajutorul scărilor, în mai multe rânduri, pe trupul meu. În curând însă fu publicată o proclamație, interzicând aceasta sub pedeapsa cu moartea. Când lucrătorii și-au făcut socoteala că eu nu mai pot scăpa, au tăiat toate sforile care mă țineau legat, iar eu m-am sculat în picioare, abătut cum nu mai fusesem niciodată. Larma și uimirea oamenilor când m-au văzut sculându-mă și umblând nu pot fi zugrăvite. Lanțurile care îmi ferecau piciorul stâng, lungi de vreo doi yarzi, nu numai că-mi dădeau libertatea să mă mișc încoace și încolo, ci, fiind fixate la patru incii de poartă, îmi îngăduiau să mă strecor înăuntru și să mă întind cât eram de lung pe pardoseala templului.

descarcare carte integral....

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

CAPITOLUL V

Câteva peripeții ale autorului. Execuția unui criminal. Autorul își arată priceperea în arta navigației.

Pot spune, pe bună dreptate, că aș fi dus un trai fericit în țara aceea, dacă micimea mea nu m-ar fi expus la mai multe întâmplări ridicole și supărătoare, dintre care îmi voi lua libertatea să povestesc câteva. Glumdalclitch mă ducea adesea în grădinile palatului, în cutia mea cea mică, și uneori mă scotea afară și mă ținea în mână sau mă lăsa jos ca să mă plimb.

Mi-aduc aminte că odată, înainte de a fi izgonit de regină, piticul s-a luat după noi în grădină. Dădaca mea tocmai mă lăsase jos, și cum și eu și el ne aflam foarte aproape unul de celălalt lângă niște meri pitici, am vrut să-i arăt că sunt un om de duh și am făcut o comparație prostească între el și înălțimea copacilor - comparație ce se potrivește întâmplător și în limba lor ca și într-a noastră. Pârdalnicul de pitic așteptă prilejul potrivit, când tocmai mă aflam sub unul din acești pomi, și începu să-l scuture drept în capul meu. Vreo zece mere, mari cât niște butoaie de Bristol, căzură pe lângă urechile mele. Unul mă lovi în spate, în timp ce stăteam aplecat, și mă pomenii trântit cu fața la pământ. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău, iar piticul a fost iertat în urma stăruințelor mele, fiindcă de fapt, eu îl stârnisem.

Într-altă zi, Glumdalclitch mă lăsă singur pe un răzor cu iarbă moale, în timp ce ea se plimba mai încolo cu guvernanta ei. Între timp se porni o ploaie cu o grindină atât de năprasnică, încât imediat am fost trântit la pământ; și cum stăm așa, grindina mă lovea fără milă, de parcă aș fi fost bombardat cu mingi de tenis; totuși, am reușit să mă târăsc de-a bușilea și să mă adăpostesc, culcat pe burtă, sub niște frunze de cimbru; din cap până-n picioare am fost tot o vânătaie, așa că zece zile n-am mai putut ieși din casă. De altfel, nu e de mirare, deoarece natura păstrând aceleași proporții în toate manifestările ei, în țara aceea un bob de grindină este aproape de o mie opt sute de ori mai mare decât în Europa - lucru verificat de mine, ca unul ce am fost curios să le cântăresc și să le măsor.

În aceeași grădină mi s-a întâmplat însă un accident mai grav. Într-o zi, mica mea dădacă, socotind că m-a așezat într-un loc ferit (ceea ce o rugam adeseori să facă spre a mă putea gândi în voie) și cum, pe de altă parte, lăsase cutia acasă, la palat, ca să n-o tot poarte cu ea, s-a dus împreună cu guvernanta și câteva doamne pe care le cunoștea într-alt colț al grădinii. Pe când se afla la o depărtare de unde nu m-ar fi putut auzi, un câine mic și alb al unuia din grădinari, intrînd din întâmplare în grădină, începu să adulmece locul unde mă aflam eu. Conducându-se după miros, câinele veni drept spre mine și luându-mă în gură, alergă la stăpânul său dând vesel din coadă și mă așeză binișor pe pământ. Din fericire, fusese atât de bine dresat că m-a dus în dinți fără să-mi pricinuiască nici cel mai mic rău și fără să-mi strice măcar hainele.

Dar bietul grădinar care mă cunoștea bine și-mi arăta multă bunăvoință se înspăimântă grozav. Mă luă ușurel cu amândouă mâinile și mă întrebă cum mă simt; eu eram însă atât de buimăcit că mi se tăiase răsuflarea și-mi pierise graiul. Peste câteva clipe mi-am venit în fire și el m-a dus, bun-zdravăn, la Glumdalclitch care, între timp, se întorsese la locul unde mă lăsase; biata fată, văzând că nu sunt nicăieri și nici nu răspund la chemările ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Ea îl dojeni aspru pe grădinar din pricina câinelui. Am tăinuit cu toții cele întâmplate și la curte nu s-a aflat nimic, căci fata se temea de mânia reginei; ce-i drept, mărturisesc că și eu m-am gândit că pentru reputația mea n-ar fi de loc nimerit să se afle pățania.

Întîmplarea asta a hotărât-o pe Glumdalclitch să nu mă mai slăbească o clipă din ochi. De mult mă temeam eu de o astfel de hotărâre și de aceea îi tăinuisem cu grijă unele mici peripeții prin care trecusem de fiecare dată când mă lăsase singur. Într-o zi, un uliu ce se tot rotea pe deasupra grădinii se năpusti asupră-mi și dacă n-aș fi scos repede pumnalul și nu m-aș fi adăpostit în fugă sub un gard, m-ar fi înhățat cu siguranță în ghearele lui. Altădată, pe când mă urcam spre vârful unui mușuroi de cârtiță, am intrat până-n gât în gaura prin care animalul aruncase afară pământul; a trebuit să născocesc o minciună gogonată pentru a lămuri cum mi-am murdărit hainele. Tot astfel, mi-am rupt într-o zi fluierul piciorului drept, poticnindu-mă în cochilia unui melc, în vreme ce mă plimbam singur și mă gândeam la sărmana Anglie.

N-aș putea spune dacă am fost încântat sau necăjit când în timpul acelor plimbări singuratice mi-am dat seama că păsărelele nu păreau de loc speriate la vederea mea, ci țopăiau doar la un pas de mine, căutând viermișori sau alte vietăți, fără să le pese, de parcă n-ar fi fost țipenie de om în preajmă-le. Îmi amintesc că un sturz a îndrăznit chiar să-mi smulgă din mână o bucată de prăjitură, pe care Glumdalclitch tocmai mi-o dăduse la micul dejun. Când încercam să prind vreo păsărică, ele se apărau cu îndârjire, căutând să-mi ciugulească degetele, pe care le feream din calea lor, apoi țopăiau nepăsătoare și-și vedeau mai departe de melci sau de viermișori. Într-o zi, însă, am pus mâna pe o bâtă și țintind un cânepar am zvârlit-o cu atâta putere, încât l-am doborât; înșfăcând prada de gât cu amândouă mâinile, am alergat triumfător la Glumdalclitch.

Totuși, pasărea fiind doar amețită, își veni curând în fire și începu să mă lovească atât de nemilos cu aripile în cap și-n coaste, măcar că o țineam departe de mine să nu mă zgârie cu ghearele, încât puțin a lipsit să nu-i dau drumul. Din fericire, un servitor m-a scos din impas, sucind gâtul păsării; a doua zi, din porunca reginei, câneparul mi-a fost servit la masă. După câte-mi amintesc, era ceva mai mare decât o lebădă de-a noastră.

Doamnele de onoare o invitau pe Glumdalclitch în apartamentele lor și o rugau să mă aducă și pe mine, căci grozav le plăcea să mă vadă și să mă mângâie. Ele mă dezbrăcau adesea în pielea goală și mă vârau în sân, ceea ce mă scârbea la culme, căci, trebuie s-o spun, pielea lor mirosea foarte urât - lucru pe care, firește, nu-l amintesc aici pentru a ponegri aceste minunate făpturi față de care am cel mai mare respect. Bănuiesc însă că simțurile mele erau mai ascuțite tocmai datorită micimii mele și că prea cinstitele doamne nu erau cu nimic mai prejos în ochii iubiților lor sau ai celor din jur, decât ne sunt nouă în Anglia ființele de-o seamă cu noi. Și-apoi, la urma urmei găsesc că mirosul lor natural era mult mai ușor de îndurat decât atunci când foloseau parfumuri, din pricina cărora eu leșinam imediat. Nu pot să uit că odată în Liliput, într-o zi călduroasă, când umblasem mult, un prieten intim de al meu și-a îngăduit să se plângă de mirosul puternic ce stăruia în preajma mea, deși sunt tot atât de puțin vinovat pentru acest lucru ca cei mai mulți de sexul meu; cred însă că mirosul lui era la fel de fin în raport cu al meu, cum era al meu în raport cu al celor din Brobdingnag. Cu acest prilej, trebuie să fac dreptate stăpânei mele, regina, și dădacei mele Glumdalclitch, ale căror trupuri miroseau tot atât de plăcut ca al oricărei doamne din Anglia.

Ceea ce mă stingherea cel mai mult în societatea acestor doamne de onoare (când mă aflam la ele în vizită, dus de Glumdalclitch) era să le văd purtându-se cu mine fără nici o sfială, de parcă aș fi fost o ființă lipsită de dorințe; ele se despuiau în fața mea, apoi își puneau cămașa, în timp ce eu stăteam pe măsuță, chiar în fața trupurilor lor goale - priveliște ce nu mă ispitea câtuși de puțin și nu-mi deștepta alte simțăminte decât de groază și de scârbă; când le priveam de aproape, pielea lor mi se părea foarte aspră, zbârcită și pătată.

Ici colo aveau câte o aluniță, mare cât un fund de tăiat pâine, și cu peri mai groși decât sfoara de împachetat - ca să nu mai pomenesc de altele. Unde mai pui că nici nu se sinchiseau de mine și se ușurau de cantitatea de lichid băută (cam vreo două butoaie de ale noastre) într-o oală în care puteau să încapă mai mult de trei poloboace. Cea mai frumoasă dintre aceste doamne de onoare, o fată zglobie de vreo șaisprezece ani, mă așeza uneori călare pe unul din sfîrcurile sânului ei și făcea fel de fel de năzbâtii, asupra cărora cititorul mă va ierta că nu stărui prea mult. Într-atât mă dezgustau astfel de lucruri, încât am rugat-o pe Glumdalclitch să născoceasă o scuză oarecare, ca să nu o mai văd pe fata aceea.

Într-o zi, un tânăr, nepotul guvernantei dădacei mele, veni și le pofti pe amândouă să asiste la o execuție. Era vorba de un om care omorâse pe un prieten de-al tânărului. Până la urmă, Glumdalclitch se lăsă înduplecată împotriva voinței sale, căci era foarte miloasă din fire; cât despre mine, cu toate că mi-era groază de asemenea priveliști, curiozitatea mă îndemna să mă duc, fiindcă, după părerea mea, spectacolul avea să fie cu totul neobișnuit. Răufăcătorul fu așezat într-un scaun, pe un eșafod, anume ridicat în acest scop, și călăul îi reteză capul dintr-o singură lovitură, cu o sabie lungă de vreo patruzeci de picioare. Șuvoaie de sânge țâșniră din venele și arterele lui și se înălțară atât de sus, încât întreceau cu mult apele marii fântâni arteziene de la Versailles; când capul se rostogoli pe podeaua eșafodului, făcu un salt, încât mă cutremurai, cu toate că mă aflam la cel puțin o jumătate de milă engleză depărtare.

Regina, căreia îi povesteam adesea călătoriile mele pe mare și care nu pierdea niciodată prilejul să mă înveselească ori de câte ori mă vedea abătut, mă întrebă într-una din zile dacă mă pricep să manevrez o pânză sau o vâslă și dacă vâslitul nu mi-ar face bine. I-am răspuns că mă pricep de minune și la una și la alta, căci deși pe corabie eram de fapt chirurg sau doctor, adesea, la nevoie, am fost silit să fac pe marinarul. Totuși mă întrebam cum ar fi fost cu putință să mă îndeletnicesc cu așa ceva în țara lor, unde cea mai mică luntre era cât cel mai mare vas de război de-al nostru, iar barca pe care eu aș fi putut s-o conduc nu ar fi rezistat pe nici unul din râurile lor. Majestatea Sa îmi spuse că dacă îi voi face planul unui vas, tâmplarul ei îl va construi, iar dânsa îmi va găsi un loc unde să navighez.

Tâmplarul era un om priceput și, sub îndrumările mele, construi în zece zile un mic vas cu tot greementul necesar, în care puteau să încapă cu ușurință opt europeni. Când fu terminat, regina se arătă atât de încântată, încât dădu fuga cu el în poală la rege; acesta porunci ca vasul (eu eram pe bord) să fie pus într-un bazin cu apă, spre a fi încercat. Din lipsă de spațiu, însă nu am putut mânui vâslele. Regina însă întocmise încă dinainte un alt plan. Ea porunci tâmplarului să facă un jgheab de lemn, lung de trei sute de picioare, lat de cincizeci și adânc de opt; jgheabul fu bine smolit, ca să nu curgă; și apoi așezat pe dușumea, de-a lungul peretelui, într-o încăpere mărginașă a palatului. Aproape de fund, jgheabul avea un cep prin care să se scurgă apa atunci când începea să se învechească; doi servitori puteau să-l umple cu ușurință într-o jumătate de oră. Aici obișnuiam să vâslesc adesea pentru plăcerea mea și a reginei, precum și a doamnelor sale pe care, pare-se, le încânta nespus de mult îndemnarea și sprinteneala mea. Uneori ridicam pânzele și atunci nu aveam altceva de făcut decât să cârmesc, în timp ce doamnele îmi făceau vânt cu evantaiele; când oboseau, câțiva paji le luau locul și suflau în vele, iar eu îmi arătam arta, manevrând când la tribord, când la babord, după cum doream. Când plimbarea se sfârșea, Glumdalclitch ducea întotdeauna vasul în camera ei și-l agăța într-un cui să se usuce.

Odată, în timpul acestor exerciții, mi s-a întâmplat un accident care putea să mă coste viața. Unul din paji pusese vasul în jgheab, iar guvernanta care o însoțea pe Glumdalclitch mă ridicase cu multă grijă, ca să mă așeze la bord. Nu știu cum s-a făcut că i-am lunecat printre degete și aș fi căzut cu siguranță de la o înălțime de patruzeci de picioare pe dușumea dacă, printr-un noroc cu totul neașteptat, nu aș fi rămas agățat într-un ac prins de șorțul bunei doamne. Gămălia acului se opri între cămașă și cingătoarea pantalonilor mei, și am stat așa spânzurat în aer până când Glumdalclitch veni să mă scape.

Altădată, unul din servitori, care avea sarcina să umple jgheabul din trei în trei zile cu apă proaspătă, lăsă din nebăgare de seamă să-i scape din găleată o broască uriașă. Broasca stătu pitită până când apa fost așezat pe vas; atunci, zărind un locșor unde se putea odihni, se cațără pe bord și-l aplecă atât de mult pe-o coastă, încât am fost nevoit să trec în partea cealaltă și să-l cumpănesc cu toată greutatea trupului, ca să nu se răstoarne. Îndată ce se văzu pe vas, dihania făcu un salt până-n mijlocul lui, apoi sări peste capul meu, și tot așa de colo, colo, mânjindu-mi fața și hainele cu murdăria ei scârboasă. Era atât de mare, încât părea cel mai hidos animal ce se poate închipui. Totuși, am rugat-o pe Glumdalclitch să mă lase să mă descurc singur. I-am dat câteva lovituri zdravene cu una din vâsle și până la urmă am silit-o să sară în apă. Dar cea mai mare primejdie prin care am trecut vreodată în țara aceea mi-a prilejuit-o maimuța unuia din băieții de la bucătărie. Glumdalclitch mă închisese în camera ei, du-cîndu-se după treburi sau într-o vizită. Afară era foarte cald; fereastra camerei fusese lăsată deschisă, de asemenea ferestrele și ușa cutiei mele celei mari în care locuiam de obicei, fiind spațioasă și confortabilă. Pe când ședeam la masă, cufundat în gânduri, mi s-a părut că cineva sare înăuntru pe fereastră și zburdă încoa și încolo. Deși cuprins de spaimă, am îndrăznit totuși să privesc afară, dar fără să mă clintesc de la locul meu; și mi-a fost dat să văd jivina aceea neastâmpărată zbenguindu-se și țopăind de colo, colo; în cele din urmă lighioana se apropie și de cutia mea; părea s-o cerceteze cu multă luare-aminte, ițindu-se când la ușă, când pe la ferestre. Am fugit spre cel mai îndepărtat ungher al camerei sau al cutiei. Tot iscodind cu privirea, maimuța mă băgase atât de rău în sperieți, încât nu mi-a mai dat prin minte să mă ascund sub pat - lucru pe care, de altfel, aș fi putut să-l fac cu ușurință. După ce se uită câtva timp prin odaie, rânjind și bolborosind, maimuța dădu cu ochii de mine, vârî laba pe ușă, căutând să mă ajungă, așa cum face pisica atunci când se joacă cu un șoarece, și cu toate că fugeam dintr-un colț într-altul, până la urmă tot izbuti să mă înhațe de pulpana hainei (mătasea din țara aceea era foarte groasă și rezistentă) și să mă tragă afară. Mă ridică în laba dreaptă și mă ținu așa cum ține o doică un copil când vrea să-l alăpteze, sau cum văzusem eu în Europa o maimuță făcând același lucru cu o pisică. Am încercat să mă zbat, dar lighioana mă strânse așa de tare, încât am socotit mai înțelept să mă supun. Am toate motivele să cred că mă luase drept un pui de maimuță, deoarece, plină de gingășie, îmi tot mângâia fața, cu cealaltă labă. În timp ce se distra astfel, maimuța fu întreruptă de un zgomot ce se auzea la ușa camerei, ca și cum cineva ar fi încercat s-o deschidă; cât ai clipi, dihania se făcu nevăzută pe unde venise, apoi ținându-mă strâns cu o labă, se cațără pe burlane și pe streșini cu ajutorul celorlalte trei, până ajunse pe acoperișul clădirii vecine. În clipa când se pregătea s-o șteargă, am auzit-o pe Glumdalclitch scoțând un țipăt. Biata fată era înnebunită; întreaga aripă a palatului fu cuprinsă de panică, servitorii alergară după scări; sute de oameni de la curte au putut vedea cum maimuța, cocoțată sus pe acoperiș mă ținea în brațe ca pe un copil și mă îndopa de zor cu mâncare scoasă din fălcile ei; și ori de câte ori nu voiam să mănânc, mă mângâia drăgăstos.

Mulți din cei ce căscau gura au pufnit în râs, și eu unul nu le găsesc nici o vină căci, fără îndoială, priveliștea era destul de caraghioasă, numai că mie nu mi se părea de loc astfel. Câțiva aruncară cu pietre, doar-doar maimuța va coborî, dar lucrul acesta li se interzise cu strictețe, fiindcă s-ar fi putut prea bine să m-aleg cu țeasta zdrobită.

Mai mulți oameni rezemară scările de ziduri și începură să urce. Maimuța băgă de seamă, și văzându-se împresurată și neputînd să alerge îndeajuns de repede în trei labe, mă lepădă pe o țiglă a acoperișului și o luă la sănătoasa. Am stat așa câtva timp, la o înălțime de cinci sute de yarzi, așteptând din clipă în clipă să mă sufle vântul sau să-mi vină amețeală și să mă rostogolesc din vârful acoperișului până la streașină, dar un băiat de treabă, unul din servitorii dădacei mele, se urcă până la mine, mă băgă în buzunarul pantalonilor și mă dădu jos cu bine.

Aproape că mă înecasem din pricina porcăriilor pe care mi le vârâse în gură maimuța;

dar drăguța mea dădacă mi le scoase din gât cu un ac mic, după care am început să vomit, ceea ce m-a ușurat foarte mult. Eram totuși atât de slăbit și plin de vânătăi din pricina strânsorii hidosului animal, încât am fost nevoit să stau în pat două săptămâni. Regele, regina și întreaga curte trimiteau în fiecare zi să se intereseze de starea sănătății mele, iar regina mă vizită de mai multe ori în timpul bolii. Maimuța fu ucisă și se dădu ordin ca nici un animal de acest fel să nu mai fie ținut prin preajma palatului.

După ce m-am însănătoșit m-am dus la rege să-i mulțumesc pentru bunătatea sa, iar suveranul a binevoit să facă fel de fel de glume pe socoteala pățaniei mele. M-a întrebat la ce anume mă gândeam în timp ce mă aflam în labele maimuței, cum îmi plăcuse mâncarea și felul în care mă hrănise dihania și dacă nu cumva aerul proaspăt de pe acoperiș mi-a deschis pofta de mîncare. De asemenea voia să știe ce aș fi făcut într-o astfel de împrejurare în propria mea țară. I-am răspuns Majestății Sale că în Europa nu se găsesc maimuțe, afară doar de cele aduse de prin alte meleaguri, ca rarități, dar că ele sunt așa de mici, încât m-aș încumeta să mă bat cu zece odată, dacă ar îndrăzni să mă atace. Cât despre monstruosul animal cu care avusesem de furcă (adevărul e că era mare cât un elefant), dacă groaza mi-ar fi îngăduit să mă gândesc la pumnal (în timp ce vorbeam, priveam fioros și-mi zăngăneam pumnalul) în clipa când și-a vârât laba în camera mea, l-aș fi rănit poate atât de tare, încât l-aș fi făcut să și-o retragă mai repede decât o vârâse. Toate acestea le-am spus cu glas hotărât ca un om care se teme să nu i se pună la îndoială curajul.

Totuși, vorbele mele nu făcură altceva decât să stîrnească un hohot de râs pe care, cu tot respectul cuvenit Maiestății Sale, toți cei de față nu și l-au putut stăpâni. Aceasta m-a făcut să mă gândesc cât de zadarnică este strădania omului care se căznește să se ridice în ochii celor ce nu sunt nici pe departe egalii săi. Și totuși, după ce m-am înapoiat în Anglia, nu rareori mi-a fost dat să văd lucruri asemănătoare, când câte un biet caraghios, vrednic de dispreț, fără cel mai mic drept pe care-l poate oferi nașterea - un fizic plăcut, spirit sau bun simț, - cutează să-și dea aere și să se măsoare cu cele mai de seamă personalități ale regatului.

Nu trecea zi ca eu să nu dau curții prilej să facă haz pe socoteala mea, iar pe Glumdalclitch, cu toate că mă iubea nespus de mult, o tăia capul s-o vestească pe regină ori de câte ori făceam câte o boroboață care, după părerea ei, ar fi putut s-o înveselească pe Majestatea Sa. Într-o zi, cum nu se simțea prea bine, fata plecă împreună cu guvernanta să facă o plimbare afară din oraș, cam la vreo treizeci de mile, cale de un ceas cu trăsura. Coborâră pe un câmp lângă o potecă, iar Glumdalclitch puse jos cutia mea de călătorie, să pot ieși să mă plimb. Pe potecă era o baligă de vacă, iar eu mi-am pus în gând să-mi încerc puterile sărind peste ea. Mi-am luat. avânt, dar din nefericire saltul a fost prea scurt și m-am pomenit, drept în mijlocul balegii, înfundat până la genunchi. Cu chiu cu vai am izbutit să ies din murdărie, iar unul din servitori mă șterse cât putu mai bine cu batista, căci eram mânjit tot. Glumdalclitch mă închise în cutie și nu-mi mai dădu drumul până acasă. Regina fu informată curând despre cele petrecute, iar servitorii avură grijă să povestească pățania, așa că timp de câteva zile la curte s-a făcut haz nespus pe socoteala mea.

CAPITOLUL VI

Mai multe născociri de ale autorului pentru a face plăcere regelui și reginei.Își arată priceperea în muzică. Regele se interesează de starea lucrurilor în Anglia și autorul i-o descrie. Observațiile regelui cu acest prilej.

Cum și eu mă număram printre curteni, o dată sau de două ori pe săptămână eram de față când regele se deștepta din somn.

De asemenea, l-am văzut adesea sub mâna bărbierului său, ceea ce la început mi s-a părut un spectacol înviorător, căci briciul era aproape de două ori mai lung decât o coasă obișnuita. Majestatea Sa, potrivit obiceiului țării, se bărbierea numai de două ori pe săptămână. L-am rugat odată pe bărbier să-mi dea niște olăbuc din care am cules vreo patruzeci-cincizeci de fire de păr aspru. Am luat după aceea o bucată de lemn subțire și am tăiat-o după modelul unui pieptene, găurindu-l la distanțe egale cu acul cel mai mic pe care l-am putut găsi la Glumdalclitch. Am vârât apoi firele de păr în găurele, răzuindu-le cu cuțitul și ascuțindu-le la vârf, până când am izbutit să-mi fac un piepten cât se poate de arătos. De altminteri, era și timpul, deoarece dinții pieptenului meu se cam rupseseră și nu prea mă mai puteam folosi de el; pe de altă parte, nu cunoșteam în țara aceea nici un meșter atât de iscusit care să-mi poată face altul.

Aceasta îmi amintește de o îndeletnicire cu care mi-am petrecut multe din ceasurile mele de răgaz. O rugasem pe camerista reginei să-mi păstreze smocurile de păr ce rămâneau după ce Majestatea Sa se pieptăna, și cu timpul strânsesem o cantitate destul de mare; într-o zi, sfătuindu-mă cu prietenul meu, tâmplarul, care avea poruncă să-mi îndeplinească micile mele dorințe, i-am arătat cum să facă două schelete de scaun, nu mai mari decât cele pe care le aveam în odaia mea, și cum să găurească cu o sulă subțire marginea spetezelor și a fundului; prin găurile acestea am trecut firele cele mai groase din părul reginei, exact în felul în care se împletesc scaunele de trestie în Anglia. Când au fost gata, le-am dăruit Majestății Sale regina, care le păstra în iatacul ei, arătându-le tuturor ca pe niște lucruri rare - și, într-adevăr, se minunau toți cei care le vedeau. Regina ar fi dorit să mă vadă șezând pe unul din aceste scaune, dar eu m-am împotrivit să-i dau ascultare, spunându-i că prefer să mor de o mie de ori decât să-mi așez o parte atât de necuviincioasă a trupului meu pe firele acelea prețioase de păr, care au împodobit odată capul Majestății Sale. Având din totdeauna o aplicație deosebită spre meșteșugărie, am mai făcut din fire de păr și o punguliță, lungă de vreo cinci picioare, cu numele Majestății Sale scris cu litere de aur; pe aceasta, cu încuviințarea reginei, am dăruit-o lui Glumdalclitch. La drept vorbind era mai curând un lucru plăcut la vedere decât folositor, nefiind îndeajuns de rezistent ca să poată ține monede mai mari și de aceea Glumdalolitch nu păstra într-însa decât câteva jucărioare care plac fetițelor.

Regele fiind un mare iubitor de muzică, la palat aveau loc adesea concerte pe care uneori le ascultam și eu din cutia mea, așezată pe o masă; dar zgomotul orchestrei era atât de mare, încât de abia puteam desluși melodiile. Sunt încredințat că toate tobele și trompetele unei armate regale, de-ar fi să bată și să-ți sune în urechi, n-ar putea întrece zgomotul acela. De aceea rugam întotdeauna să mi se mute cutia cât mai departe de orchestră, iar după ce închideam ușile și ferestrele și trăgeam perdelele, n-aș putea spune că muzica lor era cu totul neplăcută.

În tinerețea mea învățasem să cânt puțin la spinetă. Glumdalclitch avea una în camera ei și un profesor venea de două ori pe săptămână să-i dea lecții. Îi spun spinetă, fiindcă semăna întrucâtva cu acest instrument și se cânta cam în același fel.

Într-o zi m-am gândit să-l distrez pe rege și pe regină, cântând un cântec englezesc la acest instrument. Dar lucrul se dovedi nespus de greu, deoarece spinetă avea cam șaizeci de picioare lungime și fiecare clapă era lată de aproape un picior, astfel încât chiar atunci când întindeam brațele nu puteam cuprinde mai mult de cinci clape; iar ca să le apăs, era nevoie de o lovitură zdravănă cu pumnul - muncă anevoioasă și zadarnică. M-am gândit atunci la următoarea soluție: am luat două bețe rotunde cam de mărimea unor ciomege obișnuite, mai groase la unul din capete, și am înfășurat capetele în bucăți de piele de șoarece, pentru ca lovind cu ele să nu stric nici clapele și să nu alterez nici sunetul. În fața spinetei, cam la patru picioare dedesubtul claviaturii, s-a pus o bancă, iar eu am fost urcat pe ea. Alergând încoace și încolo cât puteam de repede, loveam clapele cu cele două bețe; în felul acesta am reușit să execut un jig, spre marea mulțumire a Maiestăților Lor. A fost cea mai obositoare muncă pe care am făcut-o vreodată; cum totuși nu puteam cuprinde mai mult de șaisprezece clape, n-am reușit să armonizez basul cu soprano, cum fac alți artiști, ceea ce a constituit un mare neajuns al concertului meu.

Regele, care, după cum am mai spus, era un monarh foarte înțelept, poruncea adesea să fiu adus în cutia mea și așezat pe masă în odaia lui de lucru, îmi cerea apoi să-mi iau un scaun și să mă așez la vreo trei yarzi pe birou, așa încât să fiu cam în dreptul feței sale. În felul acesta am stat de vorbă în mai multe rânduri. Într-o zi, am cutezat să-i spun Maiestății Sale că disprețul pe care-l nutrește față de Europa și față de restul lumii nu se potrivește cu minunatele sale însușiri spirituale; că inteligența nu este proporțională cu mărimea trupului; că, dimpotrivă, în țara noastră, noi am observat că persoanele cele mai înalte sunt de obicei și cele mai puțin înzestrate cu inteligență; că printre celelalte făpturi, albinele și furnicile sunt vestite pentru hărnicia și iscusința lor, întrecând cu mult chiar animale mai mari: și că, așa mic și neînsemnat cum mă socotește el, nădăjduiam să trăiesc pentru a-i aduce Maiestății Sale un serviciu neprețuit. Regele mă ascultă cu luare-aminte și din clipa aceea începu să aibă o părere mult mai bună despre mine decât avusese înainte. El mă rugă să-i descriu cât mai exact cu putință felul în care e guvernată Anglia; căci, deși monarhii țin îndeobște atât de mult la obiceiurile țării lor (aceasta e părerea ce și-o făcuse el despre ceilalți monarhi în urma celor spuse de mine), totuși era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate.

Închipuiește-ți dar, binevoitorul meu cititor, cât de mult aș fi vrut să am graiul unui Demostene sau Cicerone, pentru a. fi în stare să preamăresc scumpa mea patrie, într-un stil vrednic de meritele și fericirea ei.

Mi-am început cuvântarea prin a arăta Maiestății Sale că împărăția noastră este alcătuită (în afară de coloniile noastre din America) din două insule care formează trei regate puternice conduse de un singur suveran. Am stăruit mult asupra fertilității solului nostru, asupra temperaturii și climei noastre. Am vorbit apoi pe larg despre alcătuirea parlamentului englez, reprezentat în parte de un corp ilustru numit Camera Lorzilor - persoane de viță nobilă, urmași ai celor mai vechi și mai ilustre familii. I-am zugrăvit apoi grija deosebită ce se acordă educării lor în privința artelor și armelor, pentru a putea deveni sfetnici înțelepți ai regelui și ai țării, pentru a-și spune cuvântul la întocmirea legilor, pentru a fi membri ai celei mai înalte curți judecătorești, unde nu mai poate fi apel, și pentru a fi gata să-și apere oricând regele și țara prin vitejia, purtarea și credința lor.

I-am mai spus Maiestății Sale că ei sunt podoaba și pavăza țării, urmași destoinici ai celor mai renumiți strămoși, a căror faimă a fost și răsplata vredniciei lor, vrednicie de la care urmașii nu s-au abătut, niciodată. Că acestora li s-au alăturat mai mulți oameni sfinți, făcând și ei parte din adunare și având titlul de episcopi; că sarcina lor este de a se îngriji de religie și de cei care o propovăduiesc poporului. Că monarhul și sfetnicii săi cei mai înțelepți, după îndelungate cercetări de-a lungul și de-a latul țării, aleg din sânul preoțimii pe cei care s-au învrednicit de o viață mai neprihănită și de o învățătură mai adâncă, pe cei care sunt cu adevărat părinții duhovnicești ai clerului și ai norodului.

I-am arătat apoi regelui că cealaltă parte a parlamentului e formată dintr-o adunare numită Camera Comunelor - cu toții gentilomi de seamă, aleși în mod liber chiar de popor pentru virtuțile lor deosebite și dragoste de țară, ca să reprezinte înțelepciunea întregii națiuni. Și că aceste două corpuri alcătuiesc cea mai augustă adunare din Europa căreia, împreună cu regele, îi este încredințată întreaga legiuire a țării.

Am trecut apoi la curțile judecătorești, unde prezidează judecătorii, venerabilii înțelepți și tălmăcitori ai legii, care hotărăsc asupra drepturilor și proprietăților aflate în litigiu, și care pedepsesc viciul și apără nevinovăția. Am amintit despre gospodăria înțeleaptă a vistieriei noastre, despre vitejia și faptele glorioase ale armatelor noastre pe mare și pe uscat. Am socotit numărul locuitorilor țării noastre, gândindu-mă cam câte milioane ar putea cuprinde fiecare sectă religioasă sau partid politic. Nu am trecut cu vederea nici chiar sporturile și petrecerile noastre sau orice alt amănunt care, după părerea mea, putea fi spre lauda țării mele. Apoi am încheiat, cu o scurtă privire istorică asupra situației și evenimentelor din Anglia în ultima sută de ani.

Pentru aceasta mi-au trebuit nu mai puțin de cinci întrevederi, fiecare durând mai multe ore în șir, în care timp regele m-a ascultat cu deosebită luare-aminte, luându-și adesea note și însemnându-și întrebările pe care avea de gând să mi le pună.

După ce am terminat aceste lungi expuneri, Maiestatea Sa, în cursul celei de a șasea întrevederi, consultându-și însemnările, a formulat o serie de nedumeriri, întrebări și obiecții în legătură cu fiecare punct. El m-a întrebat ce metode se folosesc pentru a cultiva mințile și trupurile tinerilor nobili și cu ce anume se îndeletnicesc ei în prima parte a vieții lor, când pot fi lesne instruiți? Ce măsuri se iau pentru completarea Adunării, atunci când se stinge vreo familie nobilă? Ce anume calități trebuie să întrunească cei care urmează să fie făcuți lorzi? S-a întâmplat vreodată ca astfel de ridicări în rang să fie determinate de vreo favoare a monarhului, de o sumă de bani dăruită unei doamne de la curte sau de dorința de a consolida un partid potrivnic intereselor obștești? În ce măsură cunosc lorzii legile țării și cum ajung ei să-și însușească cunoștințele care le îngăduie să hotărască în ultima instanță asupra drepturilor semenilor lor? Dacă sunt într-atâta feriți de lăcomie, părtinire sau lipsuri încât mita sau alte mijloace odioase să nu-și afle niciodată loc printre ei? Dacă sfintele fețe de care am amintit sunt întotdeauna promovate în rangul acela înalt datorită cunoașterii temeinice a chestiunilor religioase precum și datorită vieții lor neprihănite; dacă, fiind încă simpli preoți, nu au fost robii vremurilor sau dacă nu au îndeplinit rolul de capelani vânduți, slujind pe vreun nobil ale cărui păreri continuă să le urmeze slugarnic după ce au fost primiți în acea adunare?

A dorit apoi să afle în ce fel sunt aleși cei pe care eu îi numeam membri ai Camerei Comunelor; dacă nu cumva un străin gros la pungă i-ar putea influența pe alegătorii de rând să-l aleagă pe el și nu pe seniorul lor sau pe cel mai de vază gentilom din ținut? Cum se face că oamenii doresc cu atâta râvnă un loc în această adunare, funcție legată - după cum a trebuit să mărturisesc - de multă bătaie de cap și cheltuială, adesea spre ruina familiilor lor, fără leafă sau pensie; dorința aceasta izvora dintr-o virtute atât de exagerată și era o dovadă atât de neobișnuită de spirit de sacrificiu pentru binele obștesc, încât Majestatea Sa părea să se îndoiască de sinceritatea ei. Și, iarăși, dorea să știe dacă nu cumva astfel de domni zeloși se gândeau că-și pot recupera cheltuielile și eforturile la care erau supuși sacrificând binele public planurilor unui monarh slab și vicios, mână în mina cu un cabinet de miniștri corupți?

Regele și-a înmulțit întrebările și m-a cercetat amănunțit în legătură cu fiecare aspect al acestei probleme, formulând nenumărate întrebări și obiecții, pe care nu socotesc că ar fi prudent sau cu cale să le repet aici.

În legătură cu cele ce i-am spus despre curțile noastre judecătorești, Maiestatea Sa a cerut lămuriri în mai multe privințe - lucru pe care l-am putut face mai lesne, deoarece odinioară puțin a lipsit să nu fiu ruinat de un proces care a ținut vreme îndelungată la curtea lordului cancelar, și pentru care am fost silit să plătesc despăgubiri. M-a întrebat cât timp se pierde de obicei spre a se hotărî ce e drept sau ce e strâmb și ce cheltuieli se fac? Dacă avocații și oratorii au libertatea să pledeze pentru cauze despre care toată lumea știe că sunt nedrepte, rușinoase și silnice? Dacă convingerile religioase sau politice ale împricinatului atârnă greu în cumpăna dreptății? Dacă oratorii sunt oameni care cunosc legile universale după care se împarte dreptatea sau se limitează numai la cunoașterea obiceiurilor provinciale, naționale și alte obiceiuri locale? Dacă oratorii sau judecătorii participă în vreun fel oarecare la întocmirea legilor pe care tot ei își iau libertatea de a le tălmăci sau răstălmăci după plac? Dacă se întâmplă din când în când ca ei să pledeze pentru și împotriva aceleiași cauze, citind cazuri precedente pentru a dovedi contrariul? Dacă ei alcătuiesc o breaslă de oameni avuți sau săraci? Dacă primesc vreo răsplată bănească pentru că au pledat sau și-au exprimat părerile? Și, mai ales, dacă sunt vreodată admiși ca membri în camera inferioară ?

Trecu apoi la gospodărirea vistieriei noastre și spuse că, după părerea sa, memoria m-a trădat, deoarece am evaluat impozitele la vreo cinci-șase milioane pe an, iar când am amintit de cheltuieli, constatase că ele se ridicau uneori la o cifră dublă; însemnările pe care și le luase asupra acestui punct erau foarte amănunțite, deoarece, după cum mi-a mărturisit, nădăjduia că cunoașterea metodelor noastre i-ar fi de folos, deci nu putea să se înșele în calculele sale. Totuși, dacă cele ce-i spusesem eu erau adevărate, nu înțelegea cum poate un regat să cheltuiască mai mult decât câștigă, așa cum face un om oarecare?

M-a întrebat cine sunt creditorii noștri și de unde luăm bani ca să-i plătim? A fost foarte mirat când m-a auzit vorbind despre războaie atât de costisitoare, adăugând că, probabil, suntem un popor războinic sau că trăim în mijlocul unor vecini foarte răi, iar generalii noștri sunt de bună seamă mai bogați decât regii noștri. M-a întrebat ce alte pricini ne făceau să ieșim în afara insulelor noastre, pe lângă comerț, tratate sau apărarea coastelor cu ajutorul flotei? Dar mai mult decât de orice, se minună când mă auzi vorbind despre o armată permanentă de mercenari pe timp de pace, în sânul unui popor liber. Majestatea Sa spuse că dacă suntem guvernați cu consimțământul nostru, prin reprezentanții noștri, nu-și putea închipui de cine ne era frică sau împotriva cui urma să luptăm, și mă întrebă, dorind să-mi cunoască părerea, dacă nu cumva casa unui om oarecare poate fi mai bine apărată de el însuși împreună cu copiii și cu toți ai lui, decât de o mână de ticăloși, culeși la întâmplare de pe stradă, în schimbul unei simbrii neînsemnate, și care ticăloși ar fi de o sută de ori mai câștigați dacă li s-ar tăia gâturile?

Regele râse de „aritmetica mea ciudată", cum o numea el, potrivit căreia socoteam numărul locuitorilor țării ținând seama de numărul membrilor din diferite secte religioase și partide politice. Dânsul nu putea pricepe de ce oamenii care nutresc idei dăunătoare poporului să fie siliți să și le schimbe și să nu fie siliți mai degrabă să și le-ascundă. Căci după cum cârmuirea care ar pretinde oamenilor să-și schimbe părerile ar putea fi învinuită de tiranie, tot astfel a nu cere cuiva să-și ascundă opiniile vătămătoare ar însemna slăbiciune: pentru că unui om i se poate îngădui să țină otravă în casă, dar nu să și-o vândă drept doctorie de leac.

Mai băgă de seamă că printre distracțiile nobililor cu și fără titlu, eu amintisem jocurile de noroc. Dorea să știe la ce vârstă începe de obicei această distracție și când încetează să se mai practice; cât timp le ia; dacă lucrurile merg până acolo, încât să-și ruineze averile; dacă nu cumva oamenii josnici și vicioși, datorită iscusinței lor în această artă, pot face avere, ajungând uneori să-i țină pe nobilii noștri în stare de dependență și să-i deprindă cu tovărășii proaste, să-i îndepărteze de la orice progres spiritual și să-i silească, în urma pierderilor suferite, să învețe acest meșteșug rușinos și să-l practice pe spinarea altora.

Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria țării noastre din ultimul secol, susținând că nu este altceva decât un șir de conspirații, răscoale, asasinate, masacre, revoluții, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea zgârcenia, dezbinarea, fățărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea și ambiția.

Într-o altă întrevedere, Majestatea Sa se osteni să recapituleze tot ceea ce îi spusesem eu; compară întrebările puse cu răspunsurile primite, apoi, luându-mă în mână și mângâindu-mă cu blândețe, rosti următoarele cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, după cum nu voi uita niciodată felul în care le-a spus:

"Micul meu prieten Grildrig, ai rostit o minunată cuvântare de laudă la adresa patriei tale; ai arătat în chipul cel mai limpede că neștiința, trândăvia și viciul pot fi uneori însușirile cele mai potrivite ale unui legiuitor; că legile sunt cel mai bine explicate, tălmăcite și aplicate de către aceia care au tot interesul și, totodată, priceperea, să le răstălmăcească, să le încâlcească și să le ocolească. Deslușesc la voi urmele unei instituții care, la originea ei, poate să fi fost bună, dar urmele acestea sunt pe jumătate șterse, iar restul e acoperit de murdărie și ros de putreziciune.

Din toate câte le-ai spus nu reiese de loc că ar fi nevoie de vreo virtute pentru a obține un post de seamă la voi, și încă și mai puțin că oamenii ar fi înălțați în rang datorită virtuților lor, preoții pentru cucernicia sau învățătura lor, soldații pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru integritate, senatorii pentru dragostea de țară, sfetnicii pentru înțelepciune. Cât despre tine, - continuă regele, - care ți-ai petrecut cea mai mare parte a vieții în călătorii, tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe vicii ale compatrioților tăi. Dar judecând după spusele tale și după răspunsurile pe care ți le-am smuls cu multă caznă, nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulți dintre semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziți scârboși, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe fața pământului."

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

CAPITOLUL VII

Dragostea de patrie a. autorului. El face regelui o propunere foarte avantajoasă, care e respinsă. Nepriceperea regelui în politică. Învățătura din țara aceea, foarte șubredă și mărginită. Legile, treburile militare și partidele din Brobdingnag.

Numai dragostea de adevăr m-a împiedicat să tăinuiesc cititorului această parte a povestirii mele. În zadar îmi arătam eu supărarea - regele mă lua în râs; așa că a trebuit să rabd în tăcere și să aud cum scumpa și nobila mea țară e batjocorită. Și mie, ca oricăruia dintre cititorii mei, îmi pare rău că s-a ivit un astfel de prilej, dar monarhul acesta era atât de curios și atâta stăruia asupra tuturor amănuntelor, încât aș fi dat dovadă de nerecunoștința sau de proastă creștere refuzând să-l lămuresc în măsura în care eram în stare s-o fac. Să-mi fie totuși îngăduit să spun în apărarea mea că am ocolit cu îndemânare multe din întrebările lui, zugrăvind de fiecare dată lucrurile mai favorabil decât o îngăduia adevărul adevărat. Pentru că întotdeauna am dat dovadă de părtinire față de țara mea, lucru pe care, de altfel, Dionisius Halicarnassensis îl recomandă, și pe bună dreptate, unui istoric: cât am putut am ascuns slăbiciunile și metehnele Angliei, în timp ce virtuțile și frumusețile ei le-am înfățișat în lumina cea mai prielnică.

Și m-am străduit să fac așa în tot timpul numeroaselor convorbiri avute cu monarhul acela, cu toate că, din păcate, am dat greș.

Să fim însă îngăduitori față de un rege care trăiește cu totul izolat de restul lumii și, prin urmare, nu cunoaște obiceiurile și tradițiile ce se bucură de atâta trecere la alte popoare. Lipsa acestor cunoștințe va zămisli întotdeauna nenumărate prejudecăți și va determina un fel îngust de a privi lucrurile de care noi și țările mai civilizate din Europa suntem cu desăvîrșire scutiți. Și ar fi cât se poate de dureros dacă părerile despre ce e bine și ce e rău ale unui monarh atât de îndepărtat ar trebui să fie date drept pildă întregii omeniri.

Pentru a întări cele spuse până acum, precum și pentru a arăta încă o dată urmările nefaste ale unei educații mărginite, voi mai aminti aici câteva lucruri care cu greu vor găsi crezare. În nădejdea de a câștiga mai mult în ochii Maiestății Sale, i-am povestit despre o invenție născocită cu vreo trei-patru sute de ani în urmă - fabricarea unei pulberi care, la cea mai mică scânteie se aprinde într-o clipită și aruncă totul în aer, chiar dacă ar fi un munte, bubuind mai năprasnic decât tunetul. I-am mai spus că o anumită cantitate din această pulbere vârâtă într-o țeava de alamă sau fier, ar zvârli o minge de fier sau de plumb cu atâta putere și iuțeală că nimic nu i-ar putea sta în cale. Că mingile cele mai mari astfel slobozite nu numai că ar nimici dintr-o dată șiruri întregi de soldați, dar ar dărâma zidurile cele mai puternice, sau ar scufunda corăbii cu câte o mie de oameni pe bord; iar dacă ar fi legate cu ajutorul unui lanț ar trece prin catarge și greement, sfârtecând trupurile oamenilor și pustiind totul în calea lor. Că noi punem adesea această pulbere în mingi mari de fier pe care le aruncăm cu ajutorul unei mașini asupra cetății împresurate, iar mingea desfundă străzile, preface casele în ruine, azvârlind țăndări și sfărâmături în toate părțile, și zboară creierii tuturor celor aflați în preajmă. Că eu cunosc foarte bine substanțele din care e făcută pulberea; că ele sunt ieftine și se găsesc ușor; că eu știu cum trebuie să le amestec și că aș putea să arăt meșterilor săi cum să fabrice țevile acelea pe măsura tuturor lucrurilor din regatul Majestății Sale, cea mai lungă dintre ele nedepășind o sută de picioare; cu douăzeci-treizeci de țevi dintr-acestea, încărcate cu o cantitate potrivită de pulbere și mingi, va distruge în câteva ceasuri zidurile celui mai întărit oraș din țară sau va preface în praf și pulbere capitala, dacă supușii s-ar împotrivi vreodată poruncilor sale.

Toate acestea i le-am spus Majestății Sale cu umilință, ca un neînsemnat prinos al recunoștinței mele față de nenumăratele dovezi de regească bunătate și ocrotire.

Regele fu cuprins de groază ascultând descrierea acestor mașini grozave, precum și propunerea pe care i-o făcusem. Ca să folosesc cuvintele sale, era „uluit că o biată gânganie neputincioasă cum eram eu, poate să nutrească gânduri atât de sălbatice, să le dea în vileag cu atâta ușurință și să nu pară câtuși de puțin mișcată de toate vărsările de sânge și pustiirile pe care le descrisesem ca fiind urmările firești ale acestor mașini distrugătoare, pe care, - adăugă el, - le-a născocit desigur vreun duh rău, vrăjmaș al omenirii". În ceea ce-l privea pe el, mai spuse monarhul, cu toate că erau puține lucruri pe lume care să-l încânte atât de mult ca noile descoperiri în domeniul artei sau în natură, ar fi preferat mai curând să-și piardă jumătate din împărăție decât să fie inițiat într-un astfel de secret, despre care, dacă țineam la viața mea, mi-a poruncit să nu-i mai pomenesc niciodată.

Ciudate urmări ale unor principii și concepții înguste! Un monarh înzestrat cu toate calitățile vrednice de adâncă venerație, dragoste și cinste, un monarh talentat, înțelept și cu o învățătură temeinică, plin de minunate daruri și adorat de supuși, să-și facă scrupule fără noimă de care noi cei din Europa nu avem habar și să scape din mână prilejul care l-a fi făcut stăpân absolut pe viața, libertatea și soarta poporului său! Departe de mine gândul de a spune toate acestea cu intenția de a umbri nenumăratele virtuți ale acestui minunat monarh, care, îmi dau foarte bine seama, va scădea totuși mult în ochii cititorului englez; socotesc însă că defectul acesta al lor provine din neștiință, din faptul că nu au transformat încă politica în știință, așa cum au făcut spiritele cele mai luminate din Europa. Îmi amintesc foarte bine că într-o convorbire pe care am avut-o într-o zi cu regele, când i-am spus că la noi s-au scris mai multe mii de volume despre arta de a guverna, el și-a făcut o părere foarte proastă despre înțelepciunea noastră - contrar intențiilor mele.

Mi-a mărturisit fățiș că disprețuiește și urăște din adâncul sufletului intrigile, urzelile tainice și rafinamentul, fie că e vorba de un monarh sau de un sfetnic. Nu pricepea ce înțeleg eu prin secrete de stat, de vreme ce nu era vorba de un dușman sau de un popor vrăjmaș. El îngrădea arta de a guverna în hotare foarte înguste. O mărginea la bun simț și rațiune, dreptate și îngăduință, la rezolvarea grabnică a proceselor de drept civil și de drept penal și la alte câteva considerente simple de acest fel care nici nu merită să fie amintite. Părerea lui era că „acela care poate face să crească două spice de grâu sau două fire de iarbă pe un petic de pământ unde mai înainte creștea numai unul, este mai vrednic de recunoștința omenirii și aduce un serviciu mai însemnat țării sale decât tot neamul politicienilor laolaltă."

Învățământul la acest popor are multe lipsuri; el se mărginește numai la morală, istorie, poezie și matematică, în care, trebuie să recunosc, sunt neîntrecuți. Ei aplică matematica numai și numai la ceea ce poate fi folositor în viață, la îmbunătățirea agriculturii și a tuturor meșteșugurilor, astfel că la noi s-ar bucura de prea puțină trecere. Cât despre idei, entități, abstracțiuni și categorii transcendentale, nu am reușit niciodată să-i fac să-și formeze o idee cât de mică despre el.

În țara lor, nici o lege nu poate fi exprimată într-un număr de cuvinte mai mare decât numărul literelor din alfabetul lor - douăzeci și două cu totul. Adevărul e că numai foarte puține legi au această lungime. Ele glăsuiesc în cuvintele cele mai simple, iar oamenii nu sunt destul de ageri la minte pentru a-i da mai mult decât o interpretare; a scrie un comentariu la vreo lege oarecare este o crimă capitală. Cât privește rezolvarea proceselor de drept civil sau urmărirea criminalilor, precedentele sunt atât de puține, încât nu prea au motive să se laude cu vreo pricepere deosebită în una sau alta.

Ca și chinezii, folosesc arta tiparului din timpuri străvechi. Totuși, bibliotecile lor nu sunt prea mari. Biblioteca regelui, socotită cea mai mare, nu are mai mult de 1000 de volume, așezate într-o galerie lungă de 1200 picioare, de unde aveam libertatea să împrumut cărțile care-mi plăceau. În una din camerele Glumdalclitchei, tâmplarul reginei construise un fel de scară de lemn înaltă de vreo 25 de picioare; fiecare treaptă avea o lungime de 50 de picioare; era de fapt o scară mobilă cu capătul de jos așezat la 6 depărtare de 10 picioare de peretele camerei.

Cartea pe care doream s-o citesc era rezemată de perete: eu mă urcam mai întâi pe prima treaptă a scării și întorcându-mă cu fața spre carte, începeam să citesc în partea de sus a paginii, făcând vreo opt-zece pași spre dreapta sau spre stânga, după lungimea rândurilor, până când ajungeam ceva mai jos de nivelul ochilor, apoi coboram treptat până când ajungeam în partea de jos; apoi mă urcam din nou și începeam altă pagină în același chip; foaia o întorceam cu amândouă mâinile pentru că era groasă și tare ca de carton; cele mai mari pagini erau de cel mult optsprezece-douăzeci de picioare.

Stilul scriitorilor e clar, viguros și totodată plăcut, dar fără înflorituri, căci nimic nu le displace mai mult decât cuvintele de prisos sau expresiile variate. Am citit multe din cărțile lor, îndeosebi cărți de istorie și de morală. Printre altele m-a încântat nespus un tratat ce stătea veșnic în dormitorul lui Glumdalclitch și aparținea guvernantei ei, o bătrânică gravă căreia îi plăceau scrierile morale și religioase. Cartea zugrăvește slăbiciunile omenești și se bucură de oarecare trecere numai la femei și la cei de rând. Totuși, eram curios să știu ce anume poate spune despre acest subiect un scriitor, din țara aceea. Autorul trecea în revistă toate subiectele obișnuite ale moraliștilor europeni, arătând "cât de mărunt, neputincios și vrednic de dispreț este omul prin firea sa; cum nu e în stare să se apere de protivniciile văzduhului sau de furia fiarelor sălbatice; cum îl întrec alte creaturi, una în forță, alta în repeziciune, a treia în prevedere, a patra în hărnicie." El adăuga că "natura a degenerat în ultima vreme și nu mai zămislea acum decât stârpituri în comparație cu oamenii de altădată." Spunea că "e cât se poate de firesc să ne închipuim că la început oamenii nu numai că erau mai mari, dar că în vremurile de demult pământul trebuie să fi fost locuit de uriași, lucru confirmat de istorie și de tradiție și adeverit de oasele și țestele uriașe descoperite întâmplător în mai multe părți ale țării, depășind cu mult neamul sfrijit al oamenilor din zilele noastre". El susținea că „înseși legile naturii cereau în mod categoric ca noi să fi fost zidiți de la început mai mari și mai robuști, nu atât de ușor supuși pieirii, amenințați la tot pasul de accidente neînsemnate, ca de pildă o țiglă care cade de pe casă, o piatră aruncată de un băiat sau un pârâu în care ne putem îneca".

Pe baza unor astfel de raționamente, autorul ajungea la o serie de învățăminte morale, folositoare pentru conduita în viață, dar pe care nu are rost să le înșir aici. Eu unul nu m-am putut stăpâni să nu reflectez cât de răspândit este obiceiul de a ticlui predici morale sau, mai curând, de a găsi pricini de nemulțumire și văicăreală din certurile noastre cu natura. Dar dacă am privi lucrurile mai îndeaproape, ne-am putea da seama cât de puțin întemeiate sunt aceste certuri, la noi, ca și la ei.

Cât privește treburile lor militare, ei se fălesc că armata regelui este alcătuită din o sută șaptezeci și șase de mii de pedestrași și treizeci și două de mii de soldați călări, dacă poate fi numită armată o oștire alcătuită din negustorii câtorva orașe și din fermierii de la țară, comandați de nobili cu și fără titlu, neprimind nici soldă, nici altă răsplată. În privința instrucției sunt într-adevăr desăvârșiți, iar disciplina e foarte bună, deși nu am văzut un merit deosebit în asta, căci cum ar putea fi altfel când fiece fermier se găsește sub ordinele seniorului său și fiecare cetățean sub acelea ale oamenilor de vază din orașul său, aleși prin vot, întocmai ca la Veneția? Am văzut adesea miliția din Lorbrulgrud ieșind la instrucție pe un câmp mare, de vreo douăzeci de mile pătrate, aflat lângă oraș. Nu erau mai mult de douăzeci și cinci de mii de pedestrași și șase mii de călăreți; mi-a fost cu neputință să socotesc numărul lor exact din pricina spațiului pe care-l ocupau. Un călăreț călare pe uriașul său armăsar măsura cam vreo nouăzeci de picioare. La o comandă, toată această liotă de călăreți și-a scos săbiile și le-a fluturat în aer. Mintea omenească nu-și poate închipui ceva mai măreț, mai uimitor, mai minunat! Ai fi zis că zeci de mii de fulgere țâșniseră în același timp dinspre toate zările cerului!

Doream nespus de mult să știu cum oare ajunsese acest monarh, la ale cărui pământuri nimeni nu putea răzbate din nici o parte a lumii, să se gândească la armată sau să-și deprindă supușii cu disciplina militară. Am aflat însă curând, atât din spusele unora cât și citind istoria țării lor, că de-a lungul veacurilor i-a năpăstuit și pe ei aceeași boală care nu cruță niciodată omenirea: nobilimea lupta adesea pentru putere, poporul pentru libertate și regele pentru stăpânire absolută.

Și oricât ar fi încercat legea să-i țină în frâu, fiecare din cele trei părți a încălcat drepturile semenilor săi, prilejuind adesea războaie civile; ultimul război a fost curmat din fericire de bunicul monarhului, prin bună înțelegere; și de atunci, oastea țării, înființată cu consimțământul tuturor, a fost supusă mereu unei discipline de fier.

CAPITOLUL VIII

Regele și regina fac o călătorie la granițele țării. Autorul îi însoțește. Felul în care părăsește țara, descris foarte amănunțit. Se înapoiază în Anglia.

Primejdiile din care scăpasem m-au făcut de multe ori să doresc cu înfocare să-mi recapăt libertatea, cu toate că nu-mi puteam de fel închipui prin ce anume mijloace, și nici nu puteam făuri vreun plan care să aibă cât de cât sorți de izbândă. Corabia cu care venisem era primul vas ce navigase în apropierea coastei, iar regele poruncise cu strășnicie "ca orice alt vas care s-ar întâmpla să se ivească pe mare să fie de îndată tras la țărm, iar echipajul și călătorii să fie aduși într-o cotiugă la Lorbrulgrud". Ținea foarte mult să-mi găsească o femeie de teapa mea, ca să pot zămisli făpturi la fel cu mine; eu însă aș fi preferat să mor mai degrabă decât să îndur ocara de a lăsa urmași care să fie ținuți în colivii ca niște canari și, cu timpul, vânduți poate prin țară, fețelor simandicoase, drept rarități. E adevărat că toți se purtau cu mine cât se poate de frumos: eram doar favoritul unui mare suveran și al reginei sale și încântarea întregii curți; totuși, lucrurile se petreceau în așa fel, încât nu se potriveau cu demnitatea omenească! Nu puteam nicicând uita prețioasele zăloguri pe care le lăsasem în căminul meu. Doream să fiu iar printre oameni cu care să pot sta de vorbă pe picior de egalitate și să mă plimb pe străzi și să străbat câmpii fără să-mi fie teamă că voi fi strivit ca o broască sau ca un biet cățeluș. Dar scăparea mi-a venit mai curând decât m-aș fi așteptat și într-un chip nu prea obișnuit; împrejurările în care a fost cu putință le voi povesti întocmai.

Trecuseră doi ani de când mă aflam în țara aceea, când pe la începutul celui de al treilea, Glumdalclitch și cu mine l-am însoțit pe rege și pe regină într-o călătorie spre regiunile de miazăzi ale regatului. Eu, ca de obicei, călătoream în cutia mea care, după cum am mai spus, era o cameră foarte confortabilă, lată de douăsprezece picioare. Pe de altă parte, la rugămințile mele, un hamac fusese atârnat cu frânghii de mătase de cele patru colțuri ale tavanului ca să îndur mai ușor zdruncinăturile galopului, atunci când vreun servitor mă lua în șa, cum doream uneori; în timpul drumului, mi se întâmpla adesea să adorm în hamac. Sus, în acoperișul camerei mele, dar nu chiar deasupra hamacului, îi poruncisem tâmplarului să facă o gaură de un picior pătrat, ca să am aer pe vreme călduroasă în timpul cât dormeam; gaura aceasta o puteam închide după plac, cu ajutorul unei scânduri ce se mișca încoace și încolo pe un falț.

Când ne apropiam de sfârșitul călătoriei, regele socoti de cuviință să petrecem câteva zile într-un palat al său de lângă Flanflasnic, un oraș așezat la optsprezece mile de țărmul mării. Glumdalclitch și cu mine eram istoviți de drum; eu mă alesesem cu o mică răceală, dar biata fată era așa de bolnavă, încât a trebuit să stea în pat. Nu mai puteam de dorul oceanului - singura mea posibilitate de a scăpa, dacă acest lucru avea să se întâmple vreodată. M-am prefăcut că mi-e mai rău decât îmi era în realitate și am cerut să fiu dus pe țărm, ca să respir aerul proaspăt al mării. Am plecat însoțit de un paj pe care-l îndrăgisem foarte mult și în grija căruia eram dat adesea. Nu voi uita niciodată cu câtă greutate a consimțit Glumdalclitch să se despartă de mine, nici porunca strașnică pe care i-a dat-o pajului să fie cu ochii în patru, izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns, de parcă ar fi presimțit ce avea să se întâmple. Băiatul luă cutia în care mă aflam și merse cale de o jumătate de ceas, îndreptându-se spre stâncile de pe malul mării. Ajuns aici, i-am cerut să mă așeze jos și, deschizând fereastra, am privit trist spre mare. Nu mă simțeam prea bine și i-am spus pajului că aș vrea să ațipesc puțin în hamacul meu, nădăjduind să-mi treacă. M-am urcat în hamac și băiatul închise bine fereastra căci era frig. Curând am adormit și tot ce pot să-mi închipui e că, în timp ce dormeam, pajul, crezând pesemne că nu mi se poate întâmpla nimic rău, s-a dus să caute ouă de păsări - cu puțin înainte de a ațipi, îl văzusem pe fereastră căutând și culegând câteva, din crăpăturile stâncilor.

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, fapt e că m-am deșteptat deodată trezit de o smucitură violentă; simțeam cum cineva trage cu putere de inelul cutiei, prins de capac pentru a putea fi lesne transportată, apoi am simțit cutia ridicându-se sus, tot mai sus în văzduh, cu o iuțeală amețitoare. La prima smucitură era cât pe-aci să cad jos din hamac, dar după aceea, mișcările deveniră mai line. Am strigat de mai multe ori din răsputeri, dar în zadar. Mi-am aruncat privirea pe fereastră, dar n-am văzut altceva decât norii și cerul. Deasupra capului am auzit un zgomot aidoma unui fâlfâit de aripi și de abia atunci am început să-mi dau seama de jalnica situație în care mă aflam: un vultur apucase frânghia cutiei mele în cioc, cu gândul de a o lăsa sa cadă pe vreo stâncă, așa cum ar fi făcut, de pildă, cu o broască țestoasă - iar după aceea să se năpustească asupra trupului meu și să-l sfâșie cu ciocul; agerimea și mirosul acestei păsări îi îngăduie să-și descopere prada la mari depărtări, chiar atunci când aceasta e mai bine ascunsă decât eram eu între niște pereți, groși de două incii.

N-a trecut mult și mi-am dat seama că zgomotul și bătăile aripilor sporesc din ce în ce, iar cutia mea e aruncată în sus și în jos ca o firmă într-o zi cu vânt. Apoi mi s-a părut că vulturul primește câteva lovituri zdravene (eram convins că frânghia cutiei mele se află în ciocul unui vultur) și îndată după aceea am simțit cum mă prăvălesc în gol timp de un minut și mai bine, însă cu o iuțeală atât de înspăimântătoare, încât aproape nu mai puteam respira. Deodată încetai să mă mai prăbușesc; un zgomot mai năprasnic decât al Niagarei îmi asurzi urechile; o clipă m-am pomenit învăluit într-o beznă de nepătruns, apoi cutia începu să urce repede și, prin partea de sus a ferestrelor, am zărit lumină. De-abia atunci mi-am dat seama că mă prăbușisem în mare. Cutia, datorită greutății trupului meu, mobilei care se afla în ea, precum și plăcilor de fier, fixate pentru a o întări la cele patru colțuri, sus și jos, plutea în apă la o adâncime de cinci picioare. Și astăzi, ca și, atunci, presupun că vulturul care își luase zborul cu cutia mea în cioc a fost urmărit de alți doi sau trei vulturi și silit să-mi dea drumul, în timp ce se apăra de ceilalți, care nădăjduiau să aibă și ei parte din pradă. Plăcile de fier, fixate în partea de jos (erau cele mai trainice), au păstrat echilibrul cutiei în timpul căderii și au împiedicat-o să se sfarme de suprafața apei. Toate încheieturile cutiei erau bine fălțuite, iar ușa nu era prinsă în țâțâni, ci se ridica și se lăsa ca un oblon, ceea ce făcea ca înăuntru să intre doar foarte puțină apă. Numai cu multă greutate am reușit să cobor din hamac, după ce mai întâi m-am încumetat să dau la o parte capacul ce astupa deschizătura din acoperiș, despre care am amintit, făcută anume pentru a lăsa aerul să pătrundă înăuntru, căci începusem să mă înăbuș.

Cât de mult aș fi dorit atunci să fiu iarăși lângă buna mea Glumdalclitch, de care un singur ceas mă îndepărtase atât de mult! Și vă mărturisesc că, în mijlocul propriilor mele nenorociri, nu m-am putut stăpâni să nu o plâng din inimă pe biata mea dădacă, gândindu-mă la durerea ce i-o va pricinui pierderea mea, la nemulțumirea reginei și la spulberarea norocului copilei.

Nu cred că sunt mulți călători care să fi trecut prin greutăți și suferințe mai mari ca acelea pe care le încercam eu atunci când, dintr-o clipă într-alta, așteptam să văd cutia sfărâmată în bucăți sau, cel puțin, răsturnată la prima suflare mai puternică a vântului, sau de primul talaz mai mare. Un singur geam de s-ar fi spart, ar fi însemnat moartea fără dor și poate; și numai zăbrelele puternice, fixate acolo ca să mă ferească de accidente în timpul călătoriilor, au apărat ferestrele, împiedicându-le să se spargă. Văzând că apa se strecoară înăuntru prin câteva crăpături mici, m-am căznit, de bine, de rău, să le astup. Nu eram în stare să ridic capacul cutiei, lucru pe care de altminteri l-aș fi făcut ca să mă cocoț deasupra: acolo, cel puțin, mi-aș fi prelungit viața cu câteva ceasuri, mai mult decât dacă aș fi rămas zăvorât (căci nu pot să spun altfel) în cușcă. Și chiar de-aș fi scăpat de astfel de primejdii o zi sau două, la ce mă puteam, aștepta dacă nu tot la o moarte cumplită din cauza frigului și a foamei? Timp de patru ceasuri am stat așa, așteptând și chiar dorind ca fiece clipă să fie cea din urmă.

I-am mai spus cititorului că în peretele fără fereastră al cutiei mele se aflau prinse două scoabe; prin ele, servitorul, însărcinat să mă poarte călare, trecea o curea de piele pe care apoi și-o încingea de mijloc. Și cum stăteam așa copleșit de tristețe și deznădejde, am auzit, sau mai degrabă mi s-a părut că aud, un fel de râcâit ce venea dinspre peretele unde erau prinse scoabele. Nu trecu mult și am avut impresia că sunt împins sau remorcat pe mare, deoarece din când în când simțeam un fel de smucituri care făceau ca valurile să se înalțe și să acopere ferestrele cutiei mele, lăsându-mă aproape în întuneric. Nădejdea că aș putea fi salvat prinse a licări în sufletul meu, deși nu-mi puteam închipui ce anume se va întâmpla. Am deșurubat unul din scaunele fixate în podea și după ce, cu chiu, cu vai, am izbutit să-l înșurubez din nou chiar în dreptul capacului pe care nu de mult îl dădusem la o parte, m-am urcat pe scaun și, apropiindu-mi cât mai mult gura de deschizătură, am strigat din răsputeri după ajutor, în toate limbile pe care le cunoșteam. Am legat apoi batista în vârful unui baston pe care-l purtam de obicei cu mine și, scoțându-l prin deschizătură, am început să-l agit prin aer, ca în cazul când vreo barcă sau vreo corabie s-ar fi aflat prin apropiere, marinarii să-și închipuie că un biet muritor nefericit se găsește închis în cutie.

Toate încercările mele rămaseră fără nici un rezultat; în schimb, îmi dădeam limpede seama cum cutia mea înaintează; peste un ceas și mai bine, peretele fără ferestre, acela unde se aflau scoabele, se lovi de ceva tare. Mi-am închipuit că e o stâncă și m-am pomenit zgâlțâit mai rău ca oricând. Sus, deasupra cutiei, am auzit deslușit un zgomot ca de odgon, precum și hârâitul ce-l făcea trecând prin inel. Apoi, încet, încet, m-am pomenit ridicat cu cel puțin trei picioare mai sus decât eram înainte, ceea ce m-a făcut să scot din nou bățul cu batista și să strig după ajutor, până când aproape am răgușit. Drept răspuns, am auzit trei chiote puternice care m-au umplut de o bucurie fără seamăn pe care nu o poate înțelege decât cel care a trăit-o. Apoi, pașii cuiva tropotiră deasupra capului meu și o voce puternică strigă prin deschizătură în limba engleză: „Dacă e cineva înăuntru, să vorbească!" Am răspuns că sunt un englez năpăstuit de soartă și azvârlit în cea mai cumplită dintre nenorociri, hărăzită vreodată unei ființe omenești, și rugam, în numele a tot ce e viu, să fiu eliberat din temnița în care zăceam. Vocea răspunse că sunt în siguranță, deoarece cutia e remorcată de corabia lor și că îndată va sosi și tâmplarul ca să ferestruiască o deschizătură îndeajuns de mare, spre a putea fi scos afară. M-am grăbit să le-arăt că nu-i nevoie de așa ceva și că-i păcat să-și piardă timpul; era de ajuns ca un marinar s-apuce de inel și să ridice cutia pe corabie, iar apoi s-o ducă în cabina căpitanului. La auzul unor vorbe atât de nesăbuite, unii dintre ei își închipuiră că au de-a face cu un nebun, alții începură să râdă; într-adevăr, nici prin minte nu-mi trecuse că m-aș fi putut afla printre oameni la fel ca mine. Între timp sosi și tâmplarul, și în câteva clipe tăie cu ferăstrăul o deschizătură pătrată, largă de vreo patru picioare, apoi coborî înăuntru o scară pe care m-am urcat; am fost luat și dus pe vas într-o stare de plâns.

Marinarii rămaseră uluiți și-mi puseră o mie de întrebări la care eu nu mă simțeam de fel îndemnat să răspund.

La rândul meu, eram uimit văzând în juru-mi atâția pigmei, căci așa i-am socotit la început după ce atâta amar de vreme îmi obișnuisem ochii cu făpturile acelea uriașe pe care le părăsisem. Dar căpitanul, domnul Thomas Wilcocks, un om de treabă, de fel din Shropshire, băgând de seamă că sunt gata să leșin, mă luă în cabina lui, îmi de-te un leac întăritor și mă pofti să mă culc în patul său, sfătuindu-mă să mă odihnesc puțin, lucru de care într-adevăr aveam mare nevoie. Înainte de a adormi, i-am spus că în cutia mea se află câteva mobile care ar fi fost păcat să se piardă: un hamac de toată frumusețea, un pat, două scaune, o masă și un scrin; de asemenea, că odaia e tapetată, sau mai degrabă căptușită cu mătase și bumbac, și dacă el ar binevoi să îngăduie unui marinar să aducă cutia în cabină eu aș deschide-o în fața lui să-i arăt mobilierul. Auzindu-mă spunând asemenea năzdrăvănii, căpitanul crezu că delirez; totuși îmi făgădui (pesemne ca să mă liniștească) că îmi va îndeplini dorința; urcându-se pe punte, trimise câțiva oameni în camera mea, de unde (după cum am aflat mai târziu) aceștia luară toată mobila și desfăcură căptușeala de pe pereți; dar scaunele, scrinul și patul fiind înșurubate în podea au suferit mari stricăciuni, deoarece marinarii nu s-au priceput să umble binișor cu ele, ci le-au smuls din locurile lor. Au scos apoi și câteva scânduri de care aveau nevoie pe corabie; în sfârșit, după ce au luat tot ce au socotit ei că le-ar putea fi de folos, lăsară cutia să se scufunde, iar aceasta, din pricina nenumăratelor spărturi de la fund și din pereți, fu numaidecât înghițită de valuri. Mărturisesc că am fost bucuros să nu asist la nenorocirea pe care au pricinuit-o; sunt încredințat că aș fi suferit nespus de mult, deoarece mi s-ar fi deșteptat în suflet amintirea unor lucruri pe care preferam să le uit.

Am dormit câteva ore în șir, chinuit de vise; vedeam aievea meleagurile pe care abia le părăsisem și retrăiam primejdiile din care scăpasem. Totuși, la deșteptare, m-am simțit mult mai întremat. Era cam pe la ceasurile opt seara și căpitanul ordonă să mi se aducă cina, închipuindu-și că am postit destul până acum. Mi-a ținut tovărășie cu multă bunăvoință și a văzut că privirile-mi sunt limpezi, iar cuvintele au șir; când am rămas singur, m-a rugat să-i povestesc peripețiile călătoriilor mele și să-i spun prin ce întâmplare am fost lăsat în voia valurilor, închis în cutia aceea uriașă de lemn.

El îmi istorisi că pe la amiază, uitându-se prin ochean, a văzut-o plutind la o oarecare depărtare și și-a închipuit că e o corabie spre care avea de gând să se îndrepte, deoarece nu era prea mult în afara drumului său, în speranța de a cumpăra biscuiți, ai lui fiind pe sfârșite. Apropiindu-se mai mult și dându-și seama de greșeală, a trimis o șalupă ca să afle ce anume era; oamenii s-au întors înfricoșați, jurând că au văzut o casă plutitoare. Căpitanul a râs de prostia lor și a pornit el însuși cu șalupa, poruncind marinarilor să ia cu ei un odgon mai gros. Vremea fiind liniștită, mi-au dat ocol de câteva ori, cercetând ferestrele și zăbrelele de fier care le apărau. A zărit apoi cele două scoabe pe peretele fără nici o

deschizătură pentru lumină. Atunci, a poruncit oamenilor să vâslească înspre partea aceea și, legând odgonul de una din scoabe, le-a ordonat să-mi remorcheze lada. cum îi spuneau ei, spre corabie. Odată ajunși la navă, le-a dat ordin să lege un alt odgon de inelul fixat pe acoperiș și să-mi ridice lada cu scripetele, dar toți marinarii la un loc nu au fost în stare s-o ridice mai mult de două sau trei picioare din apă. Mi-a spus că văzuse bastonul și batista scoase afară prin deschizătură și trăsese concluzia că vreun nefericit se afla desigur închis înăuntru. L-am întrebat dacă el sau cineva din echipaj nu zăriseră cumva păsări uriașe zburând în văzduh cam în vremea când m-au descoperit, la care mi-a răspuns că stând de vorbă cu marinarii în timp ce eu dormeam, unul din ei i-a istorisit că observase trei vulturi îndreptându-se spre miazănoapte, dar omul n-a amintit nimic de faptul că ar fi fost mai mari decât sunt vulturii de obicei - ceea ce, după părerea mea, trebuie pus pe seama înălțimii mari la care zburau. Căpitanul n-a priceput rostul întrebării mele. L-am întrebat apoi cam la ce depărtare socotește el că ne aflăm de uscat. Mi-a răspuns că după calculele cele mai exacte, ne aflăm la cel puțin o sută de leghe. L-am încredințat că a greșit probabil cu aproape jumătate, deoarece nu părăsisem țara de unde veneam, decât cu două ore înainte de a fi fost aruncat în mare, ceea ce îl făcu din nou să-și închipuie că mi-e mintea tulburată, ba chiar îmi dădu să înțeleg lucrul acesta, apoi mă sfătui să mă duc să mă culc într-o cabină care îmi fusese pregătită.

L-am asigurat că plăcuta lui societate m-a înviorat nespus de mult și că sunt în toate mințile. Atunci căpitanul deveni serios și mă rugă să-i răspund sincer dacă nu cumva cugetul îmi era tulburat de vreo crimă făptuită, nelegiuire pentru care fusesem osândit din poruncă împărătească să fiu închis în lada aceea, așa cum în alte țări criminalii erau zvârliți pe mare și lăsați să plutească la voia întâmplării pe un vas plin de spărturi, fără nici un fel de merinde la ei, și deși i-ar fi părut rău să știe că a luat pe bord un nelegiuit, totuși îmi dădea cuvântul de onoare că mă va debarca viu și nevătămat în primul port unde vom ancora.

El adăugă că bănuielile sale sporiseră în urma unor vorbe fără noimă pe care le spusesem mai întâi marinarilor apoi lui însuși, în legătură cu odaia sau lada mea, precum și datorită privirilor și comportării mele ciudate în timpul cinei.

L-am rugat să aibă răbdare și să asculte povestea mea pe care i-am istorisit-o amănunțit, din clipa când am părăsit Anglia, până în clipa când am fost găsit. Și cum adevărul își face întotdeauna loc în mințile cu judecată, acest gentilom de treabă, cu un pospai de învățătură, dar înzestrat cu mult bun simț, se convinse numaidecât de sinceritatea și buna mea credință. Și ca să întăresc spusele mele, l-am rugat să dea poruncă să fie adus scrinul meu a cărui cheie o aveam în buzunar; între timp el îmi povestise ce au făcut marinarii cu cutia mea. Am deschis scrinul în fața lui și i-am arătat mica colecție de rarități adunate în țara din care scăpasem în chip atât de ciudat. Se afla acolo pieptenele făcut din firele de păr din barba regelui și un altul din același material, dar de astă-dată cu firele fixate într-o bucată din unghia reginei. I-am mai arătat și o colecție de ace de cusut și cu gămălie, lungi între un picior și o jumătate de yard, patru ace de viespe, mari cât niște cuie de tâmplărie, smocuri din părul reginei, un inel de aur pe care ea mi-l dăruise într-o zi scoțându-l din degetul cel mic și aruncându-mi-l peste cap, întocmai ca pe un colac de salvare. L-am rugat pe căpitan să primească acest inel în semn de recunoștință pentru bunătatea lui, dar n-a fost chip să-l conving. I-am arătat apoi o bătătură pe care o tăiasem cu mâna mea de la degetul piciorului unei doamne de onoare; era cam de mărimea unui măr de Kent și se întărise atât de mult, încât la întoarcerea în Anglia am scobit-o pe dinăuntru în chip de cupă, și am montat-o în argint. În sfârșit, l-am rugat să cerceteze pantalonii cu care eram îmbrăcat și care erau făcuți din piele de șoarece.

N-am izbutit să-l fac să primească decât dintele unui servitor pe care l-a examinat cu multă curiozitate și care am văzut că-l interesează.

L-a primit, mulțumindu-mi de mii de ori, de parcă i-aș fi dat cine știe ce lucru de preț. Deși dintele era perfect sănătos, fusese scos din greșeală de un felcer nepriceput din gura unui slujitor al Glumdalclitchei, care se văieta într-una de dureri. Eu l-am curățat și l-am pus bine în scrin. Era lung cam de un picior și avea patru incii în diametru.

Căpitanul se arătă foarte mulțumit de povestirea mea sinceră și-mi spuse că nădăjduiește că la înapoierea noastră în Anglia voi face și semenilor mei cinstea de a le-o împărtăși, așternând-o pe hârtie. I-am răspuns că, după părerea mea, lumea e sătulă de cărți de călătorii, că astăzi, în ochii oamenilor au trecere numai lucrurile cu adevărat extraordinare, și bănuiesc că de aceea unii scriitori se gândesc mai puțin la adevăr decât la vanitatea sau interesul lor, sau la plăcerea cititorilor neștiutori; că povestirea mea cuprinde prea puține întâmplări neobișnuite și este lipsită de acele descrieri ornamentale de plante, pomi, păsări și alte lighioane ciudate, sau obiceiuri barbare de-ale sălbaticilor ce se închină la idoli, lucruri zugrăvite atât de des de cei mai mulți scriitori în cărțile lor. Totuși, i-am mulțumit pentru buna părere pe care o avea despre mine și i-am făgăduit că o să mă gândesc la propunerea lui.

Mi-a spus că-l miră foarte mult un lucru, și anume că vorbesc prea tare; ba m-a și întrebat dacă nu cumva regele și regina din țara aceea erau tari de ureche. I-am răspuns că așa m-am obișnuit să vorbesc în ultimii doi ani și mai bine și că mă minunez de glasul lui și al oamenilor din echipaj care-mi fac impresia că doar șoptesc și totuși îi aud destul de limpede. I-am arătat că în țara aceea când trebuia să rostesc vreun cuvânt, era ca și cum un cetățean ar fi vorbit din stradă unuia cocoțat într-o clopotniță, în afară de cazul când eram așezat pe masă sau ținut în palmă. Și i-am mai spus ceva, anume că în clipa când am pus piciorul pe bordul vasului și m-am văzut înconjurat de marinari, aceștia mi s-au părut cele mai mici creaturi pe care le văzusem vreodată și vrednice de tot disprețul. Adevărul e că în vreme ce mă aflam în țara regelui aceluia, nu puteam să sufăr să mă privesc în oglindă, după ce ochii mei se deprinseseră cu lucruri atât de uriașe, deoarece comparația mă făcea să am o părere foarte puțin măgulitoare despre mine însumi.

Căpitanul mi-a mărturisit că în timpul cinei, observase că mă uit la toate într-un fel cam ciudat și că adesea păream să-mi stăpânesc cu greu râsul, pe care el nu știa cum să-l interpreteze, punându-l pe seama unei tulburări a minții. I-am răspuns că era cât se poate de adevărat, și mă întrebam cum de am reușit totuși să mă stăpânesc, când am văzut farfurii mari cât o monedă de argint de trei penny, un picior de porc - tocmai bine să-ți ajungă pentru o îmbucătură, o ceașcă mai mică decât o coajă de nucă; și am continuat zugrăvindu-i în același chip celelalte obiecte și mâncări aflate în cabina lui. Căci deși regina, în tot timpul cât m-am aflat în slujba ei, poruncise ca toate lucrurile de care aveam nevoie să fie făcute pe măsura mea, totuși mintea mi-era copleșită de ceea ce vedeam în jur și mă uitam chiondorâș la micimea mea, întocmai cum se uită oamenii la greșelile lor. Căpitanul îmi înțelese foarte bine gluma și-mi răspunse vesel cu vechiul proverb englezesc că se teme că ochii mei sunt mai mari decât burta: nu prea îi plăcea cum mâncam, deși postisem o zi întreagă. Continuând să glumească, afirmă că ar fi dat bucuros o sută de lire ca să-mi vadă cutia în ciocul vulturului și apoi căzând în apă de la o înălțime atât de mare: o priveliște, hotărât, dintre cele mai uluitoare, vrednică de a fi zugrăvită și lăsată moștenire timpurilor viitoare; și asemănarea cu Phaeton i se păru atât de izbitoare, încât nu se putu stăpâni să nu o amintească, deși gluma nu mă încânta prea mult.

Căpitanul se întorcea de la Tonkin; în drum spre Anglia, fusese împins spre nord-est până la 44 grade latitudine și 143 grade longitudine. Întâlnind însă un alizeu, la două zile după îmbarcarea mea, am navigat multă vreme spre sud și după ce am trecut prin dreptul coastelor Noii Olande, ne-am urmat drumul spre vest-sud-vest, până când am trecut de Capul Bunei Speranțe. Călătoria noastră a fost cât se poate de plăcută, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu un jurnal de bord.

Căpitanul s-a oprit în vreo două porturi și a trimis șalupa după provizii și apă de băut. Eu însă nu m-am dat jos niciodată de pe corabie până la Downs, unde am ajuns în cea de a treia zi a lunii iunie 1706, cam la vreo nouă luni după ce scăpasem din Brobdingnag. Am fost gata să-mi las lucrurile zălog până când aș fi achitat costul călătoriei, dar căpitanul nu voi în ruptul capului să primească un ban. Ne-am despărțit ca doi buni prieteni și nu m-am lăsat până ce nu mi-a făgăduit că mă va vizita, acasă la mine, în Redriff. Cu cinci șilingi împrumutați de la căpitan, am închiriat un cal și o călăuză.

Pe drum, văzând cât de mici sunt casele, pomii, vitele și oamenii, am început să cred că sunt în Liliput. Mi-era teamă să nu calc în picioare călătorii întâlniți și adesea le strigam să se dea la o parte din drum, așa încât în vreo două rânduri puțin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrăzniciei mele.

Când am ajuns în sfârșit acasă, întrebând pe unii și pe alții, un servitor mi-a deschis ușa, iar eu m-am aplecat ca să intru (cum fac gâștele când vor să treacă pe sub poartă), de teamă să nu mă aleg cu vreun cucui. Soția mea a alergat să mă îmbrățișeze, dar eu m-am aplecat mai jos de genunchii ei, socotind că altfel ea n-ar putea ajunge să mă sărute. Fiica mea îngenunche ca s-o binecuvântez, dar eu n-am văzut-o până în clipa când s-a ridicat, deprins fiind de atâta amar de vreme să-mi țin capul și ochii ațintiți în sus, la mai mult de șaizeci de picioare înălțime; după ce s-a sculat în picioare, am cuprins-o cu o mână pe după mijloc. Am privit de sus la servitori și la cei câțiva prieteni care erau în casă, de parcă ei ar fi fost niște pitici, iar eu un uriaș. I-am spus soției mele că prea a fost econoamă; găseam că atât ea cât și fiică-mea erau pipernicite, fiindcă nu se hrăniseră cum trebuie. Pe, scurt, m-am purtat într-un chip atât de ciudat, încât toți au crezut ceea ce crezuse și căpitanul când mă văzuse prima data, ajungând la concluzia că mi-am pierdut mințile. Amintesc toate acestea pentru a dovedi cât de mare este puterea obișnuinței și prejudecata.

Peste puțin timp, eu, familia mea și prietenii noștri ne-am înțeles foarte bine j soția mea însă stăruia să nu mai plec niciodată pe mare; totuși, destinul meu neîndurător hotărâse ca ea să nu aibă puterea de a mă opri, după cum va vedea cititorul mai departe. Până atunci, închei Partea a Doua a nefericitelor mele călătorii.

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

PARTEA A TREIA

CĂLĂTORIA ÎN LAPUTA, BALNIBARBI, GLUBBDUBDRIB,

LUGGNAGG ȘI JAPONIA

CAPITOLUL I

Autorul pornește în cea de a treia călătorie. E prins de pirați. Răutatea unui olandez. Sosește pe o insulă. E primit în Laputa.

Nu trecuseră nici zece zile de când mă aflam acasă, și căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute de tone, îmi făcu o vizită. Odinioară, în timpul unei călătorii în Levant, fusesem chirurg pe bordul unui vas, al cărui căpitan și totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un inferior și, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară de cele obișnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de mult.

Dar vizitele lui se îndesiră și de fiecare dată omul își exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini și adăugând că peste vreo două luni el are de gând să pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene. În cele din urmă, mi-a spus deschis, după ce mai întâi și-a cerut mii de scuze, că ar dori să fiu chirurg pe vasul lui; spunea că voi avea un alt chirurg sub ordinele mele, în afară de alte două ajutoare, iar leafa pe care o voi primi va fi de două ori mai mare ca de obicei; și întrucât constatase că știința mea în ale navigației e cel puțin egală cu a sa, era gata să se lege că va asculta de sfaturile mele, ca și cum eu aș fi fost un al doilea comandant pe vas.

Mi-a spus atâtea alte lucruri îndatoritoare, iar pe de altă parte, eu îl știam un om atât de cumsecade, încât nu am putut să-i refuz propunerea. În ciuda nenorocirilor prin care trecusem, setea mea de a vedea lumea era mai aprigă ca oricând. Lucrul cel mai greu era acum s-o conving pe soția mea, al cărei consimțământ l-am obținut totuși până la sfârșit, când i-am arătat foloasele pe care le puteau trage copiii de pe urma acestei călătorii.

Am plecat în ziua de 5 august 1706 și am sosit la fortul Sf. Gheorghe la 11 aprilie 1707. Aici am rămas trei săptămâni pentru ca oamenii să se mai întremeze, căci mulți erau bolnavi. Ne-am îndreptat apoi spre Tonkin, unde căpitanul hotărî să mai zăbovim câtva timp, deoarece multe din mărfurile pe care avea de gând să le cumpere nu erau pregătite și nu se putea aștepta să le capete până în câteva luni. De aceea, în speranța că-și va scoate măcar o parte din cheltuielile pricinuite de întârziere, cumpără un cuter, îl încarcă cu fel de fel de mărfuri cu care tonkinezii fac de obicei negoț în insulele învecinate și urcând pe bord patrusprezece oameni dintre care trei băștinași, mă numi pe mine comandant al cuterului dându-mi împuternicire să fac negoț, în timp ce el avea să-și vadă de treburi la Tonkin.

Nu trecuseră nici trei zile de când ne aflam pe mare și, stârnindu-se o furtună, am fost minați vreme de cinci zile spre nord-nord-est, apoi spre est; după aceea cerul se însenină, deși tot mai bătea o briză puternică dinspre vest. În cea de a zecea zi am fost urmăriți de două vase de pirați care ne-au ajuns în curând; cuterul meu era atât de încărcat, încât înainta foarte încet, iar noi nu eram în stare să ne apărăm.

Cei doi pirați ne-au abordat cam în același timp, urcându-se pe punte furioși în fruntea oamenilor lor, dar găsindu-ne pe toți culcați cu fața la pământ (așa le poruncisem eu oamenilor mei să stea), ne-au legat cu funii trainice și ne-au lăsat în seama unei gărzi; apoi începură să cerceteze cuterul.

Printre ei am văzut un olandez care părea să se bucure de oarecare trecere, cu toate că nu comanda nici una din cele două corăbii. Ne-a recunoscut după înfățișare că suntem englezi și răstindu-se la noi într-o englezească stricată, jură că vom fi legați spate în spate și aruncați în mare. Eu vorbeam binișor limba olandeză. I-am spus cine suntem și l-am rugat să țină seamă că suntem creștini protestanți, că țările noastre sunt vecine și aliate, și să-i înduplece pe căpitani să se milostivească de noi. Asta l-a întărâtat și mai mult; și-a repetat amenințările și, întorcându-se înspre tovarășii săi, le-a vorbit plin de mânie, în limba japoneză, bănuiesc, pronunțând adesea cuvântul Christianas.

Cea mai mare dintre cele două corăbii ale piraților era comandată de un căpitan japonez care vorbea limba olandeză, însă foarte prost. El se apropie de mine și după ce-mi puse mai multe întrebări la care am răspuns cu negrăită umilință, mă încredința că ne va cruța viața. M-am închinat adânc în fața căpitanului, apoi întorcându-mă către olandez, i-am spus că-mi pare rău să aflu mai multă omenie la un păgân decât la un frate creștin. Dar în curând aveam să mă căiesc de aceste cuvinte nesocotite, căci ticălosul, după ce stăruise în zadar să-i convingă pe amândoi căpitanii să fiu aruncat în mare (aceștia nu s-au lăsat înduplecați după făgăduiala ce mi-o făcuseră că nu voi fi omorât), a izbutit totuși să obțină promisiunea că mi se va da o pedeapsă mai cumplită, judecând omenește, decât moartea însăși. Oamenii mei, împărțiți în două grupuri, au fost duși pe cele două vase ale piraților, iar pe cuterul meu s-a îmbarcat un nou echipaj. Cât despre mine, au hotărât să fiu lăsat în voia valurilor într-o luntre mică, prevăzută cu vâsle și o pânză, și merinde pentru patru zile. Căpitanul japonez avu bunătatea să-mi dubleze rația de merinde din propriile sale provizii, neîngăduind nimănui să mă scotocească prin buzunare. Am coborât în luntre, în timp ce olandezul mă împroșca de pe punte cu toate blestemele și cuvintele urâte pe care i le punea la îndemână limba lui.

Cu vreo oră înainte de a-i fi văzut pe pirați, eu făcusem un calcul și constatasem că ne aflăm la 46 grade latitudine nordică și la 183 grade longitudine, îndată ce m-am depărtat puțin de pirați, am descoperit cu ajutorul ocheanului meu de buzunar mai multe insule înspre sud-est. Vântul fiind prielnic, am ridicat pânzele cu gândul de a ajunge la cea mai apropiată dintre ele, lucru pe care am izbutit să-l fac în vreo trei ceasuri. Insula era numai stânci; totuși, am găsit multe ouă de păsări; aprinzând un chibrit, am făcut un foc de buruieni și alge de mare uscate și am copt ouăle. Ele au fost singura mea hrană, deoarece eram hotărât să cruț cât mai mult proviziile. Mi-am petrecut noaptea la adăpostul unei stânci, pe un așternut de iarbă neagră, și am dormit destul de bine. A doua zi am pornit spre altă insulă, iar de acolo spre a treia și a patra, întrebuințând când pânzele, când vâslele. Dar pentru a nu-l plictisi pe cititor cu o descriere prea amănunțită a necazurilor mele, voi spune doar că în cea de a cincea zi am ajuns la ultima insulă pe care o mai puteam vedea, așezată la sud-sud-est de prima.

Insula aceasta era mai departe decât crezusem și mi-au trebuit nu mai puțin de cinci ore pentru a ajunge la ea. Aproape i-am făcut înconjurul până să găsesc un loc potrivit unde să debarc: un golf mic cam de trei ori mai larg decât luntrea mea. Insula era plină de stânci presărate pe alocurea cu smocuri de iarbă și buruieni plăcut mirositoare. Mi-am scos bruma de merinde și după ce am mâncat, am ascuns restul într-una din peșterile ce se găseau cu zecile. De pe stânci am cules o mulțime de ouă și am adunat alge și ierburi uscate cu gândul de a le aprinde a doua zi și de a-mi găti ouăle cum puteam mai bine, deoarece aveam la mine amnarul, cremenea, iasca și lupa. Mi-am petrecut noaptea în peștera unde îmi așezasem proviziile. Iarba și algele uscate cu care aveam de gând să fac focul a doua zi mi-au slujit drept pat. Am dormit foarte puțin, căci neliniștea ce mă stăpânea biruise oboseala și mă ținea treaz; îmi ziceam că e cu neputință să supraviețuiesc într-un loc atât de pustiu și că, probabil, voi avea parte de un sfârșit jalnic; totuși, eram atât de deznădăjduit și de abătut, încât mi-a lipsit curajul să mă scol. Și până să mă hotărăsc să ies afară din peșteră, era ziua-n amiaza mare.

Am rătăcit cîtăva vreme printre stânci. Cerul era cu desăvârșire senin, iar soarele dogorea atât de puternic, încât am fost nevoit să-mi ascund fața. Deodată, pe neașteptate, s-a întunecat într-un chip care mie mi s-a părut cu totul deosebit decât atunci când îl acoperă un nor. M-am întors și am văzut între mine și soare un corp uriaș și opac, ce se îndrepta spre insulă. Părea atârnat la vreo două mile înălțime, și timp de șase-șapte minute acoperi soarele; n-aș putea spune însă că aerul era mai rece sau cerul mai întunecat decât dacă aș fi stat în umbra unui munte. Când corpul acela se apropie mai mult de locul unde mă aflam eu, se dovedi a fi făcut dintr-o substanță solidă, iar fundul turtit și neted strălucea puternic, oglindind marea de dedesubt.

Stăteam pe o colină, la vreo două sute de yarzi de țărm și l-am văzut coborând până când fu aproape paralel cu mine, la mai puțin de o milă englezească depărtare. Mi-am scos ocheanul de buzunar și am reușit să descopăr o mulțime de oameni mișunând încoace și încolo pe marginile întrucâtva înclinate ale corpului aceluia plutitor; dar ce anume făceau ei, n-am putut să deslușesc.

Dragostea firească de viață mi-a năpădit inima. În sufletul meu încolțise nădejdea că întâmplarea aceasta ar putea să m-ajute, într-un fel sau altul, să scap din locul acela pustiu și din starea deznădăjduită în care mă aflam. Totodată, însă, cu greu și-ar putea închipui cititorul uimirea ce m-a cuprins la vederea unei insule plutind în văzduh și locuită de oameni care (așa cel puțin mi se părea mie) puteau s-o ridice, s-o coboare, sau s-o urnească din loc după bunul lor plac. Cum însă în acele clipe nu-mi ardea să filozofez cu privire la acest fenomen, am preferat să urmăresc direcția pe care o va lua insula, deoarece de câtva timp mi se părea că stă pe loc. În curând însă, se apropie mai mult și atunci am putut vedea că marginile ei sunt tivite de câteva rânduri de galerii și de scări așezate din loc în loc, pentru a se putea trece de la o galerie la alta. În galeria cea mai de jos, am văzut câțiva oameni care pescuiau cu niște undițe lungi, în timp ce alții priveau. Mi-am fluturat bereta (pălăria o prăpădisem de mult) și batista în direcția insulei, iar când s-a apropiat și mai mult am strigat din răsputeri; apoi, uitându-mă cu luare-aminte, am zărit o mulțime de oameni adunați în partea pe care o vedeam mai bine. După felul cum arătau înspre mine și-și făceau semne, am înțeles că mă văzuseră și ei, cu toate că nu răspunseră în nici un fel la strigătele mele.

Am putut zări vreo patru-cinci oameni urcând grăbiți scările spre partea de sus a insulei și apoi făcându-se nevăzuți. Bănuielile mele s-au adeverit întâmplător: fuseseră trimiși la vreo persoană mai însemnată, ca să li se spună ce au de făcut.

Numărul oamenilor spori și în mai puțin de o jumătate de oră insula fu pusă în mișcare și se ridică în așa fel, încât galeria cea mai de jos apăru paralel cu înălțimea pe care stăteam eu la mai puțin de o sută de yarzi depărtare. Am căzut atunci în genunchi și am vorbit cu glasul cel mai umil cu putință, dar nu am primit nici un răspuns. Cei care se aflau chiar deasupra mea păreau să fie persoane cu vază, judecând după îmbrăcăminte. Discutau grav unul cu altul și din când în când priveau spre mine. În cele din urmă, unul din ei strigă ceva într-o limbă sonoră, cizelată și plăcută, amintind de sunetele limbii italiene, ceea ce m-a făcut să-i răspund în această limbă, în nădejdea că cel puțin sunetele vor fi mai plăcute pentru urechile lui. Cu toate că nici unul din noi doi nu l-a înțeles pe celălalt, au priceput cam ce voiam să le spun, căci vedeau prea bine starea de plâns în care mă aflam.

Mi-au făcut semn să cobor de pe stâncă și să mă îndrept spre țărm, ceea ce am și făcut; și cum insula zburătoare fusese ridicată la o înălțime potrivită, cu marginea chiar deasupra mea, din galeria de jos fu coborât un lanț de care atârna un scaun. M-am așezat pe el și apoi am fost ridicat cu ajutorul scripeților.

CAPITOLUL II

Autorul descrie firea și moravurile laputanilor. În ce stare se găsește învățământul lor. Regele și curtea sa. Primirea autorului la curte. Neliniștea și temerile locuitorilor. Femeile din Laputa.

Îndată ce am coborât de pe scaun, am fost înconjurat de o mare mulțime de oameni. Cei care stăteau mai aproape mi s-au părut a fi mai de neam. Se uitau la mine cu o uimire ce se vădea atât în priviri cât și în gesturile lor, dar las că nici eu nu rămăsesem mai prejos, deoarece până atunci nu-mi fusese dat să văd muritori mai ciudați ca înfățișare, îmbrăcăminte și expresie a feței.

Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul din ochi era întors înăuntru, iar celălalt cată drept spre zenit. Purtau veșminte împodobite cu figuri reprezentând soarele, luna și stelele, iar printre acestea, fel de fel de viori, fluiere, harfe, trompete, ghitare, clavecine și o seamă de instrumente muzicale necunoscute nouă, celor din Europa. Ici, colo, vedeai oameni care după îmbrăcăminte, păreau a fi slujitori; ei țineau în mână un baston la capătul căruia se afla o bășică, prinsă ca un îmblăciu de băț. În fiecare bășică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau pietricele, după cum am aflat mai târziu. Cu aceste bășici slujitorii loveau din când în când gura și urechile celor de lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputință să-l pricep atunci. Se pare că mințile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculații avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alții, dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduși la realitate; de aceea, oamenii cu dare de mână își angajează un pocnitor (un climenole, în limba lor); ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor și nici nu fac vizite fără el. Însărcinarea lui este ca atunci când două, trei, sau mai multe persoane sunt împreună, să-l lovească ușor cu bășica peste gură pe acela care urmează să vorbească, și urechea dreaptă a aceluia sau acelora către care se adresează vorbitorul. De asemenea, pocnitorul trebuie să-și însoțească stăpânul pretutindeni în preumblările acestuia și, atunci când se ivește prilejul, să-l lovească încetișor peste ochi, deoarece, stăpânul este veșnic atât de cufundat în meditații, încât la tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se lovească cu capul de vreun stâlp - iar când se află pe stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalți sau să fie el însuși îmbrâncit în vreun șanț.

A fost nevoie să-i dau cititorului aceste lămuriri, pentru a nu fi și el tot atât de nedumerit de comportarea acestor oameni, cum am fost eu în timp ce mă conduceau pe scări spre partea de sus a insulei și de acolo la palatul regal. Pe când urcam, ei au uitat în mai multe rânduri de mine, lăsându-mă singur, până când pocnitorii le-au înviorat aducerea aminte.

Adevărul e că nu păreau să se sinchisească câtuși de puțin de hainele și înfățișarea mea de străin sau de chiotele oamenilor de rând, ale căror gânduri și cugete erau mai descătușate.

În cele din urmă am intrat în palat și ne-am îndreptat spre sala tronului, unde l-am văzut pe rege așezat pe tron și înconjurat de oamenii cei mai de seamă. În fața tronului se afla o masă plină de globuri, sfere și alte instrumente de matematică. Maiestatea Sa nu ne băgă câtuși de puțin în seamă, cu toate că intrarea noastră a fost însoțită de o larmă grozavă, prilejuită de îmbulzeala celor de la cutie.. Regele era cufundat în studierea unei probleme și a trebuit să așteptăm cel puțin un ceas până când a reușit s-o rezolve. De o parte și de alta a tronului stătea câte un paj cu o bășică în mână. Când pajii văzură că regele a isprăvit lucrul, unul din ei îl lovi ușor peste gură, iar celălalt peste urechea dreaptă; regele tresări buimac și privind înspre mine și însoțitorii mei; își aminti ce ne adusese la palat, el fiind anunțat măi înainte. Rosti câteva cuvinte și îndată un tânăr cu o bășică în mână se apropie de mine și mă lovi ușor peste urechea dreaptă.

Eu însă le-am făcut semn, cum m-am priceput mai bine, că nu am nevoie de un astfel de instrument, ceea ce, după cum am aflat mai târziu, l-a făcut pe rege și pe curteni să aibă o părere foarte proastă despre inteligența mea. Regele, după câte mi-am putut da seama, mi-a pus mai multe întrebări, iar eu i-am răspuns în toate limbile pe care le cunoșteam. În cele din urmă, când s-a văzut limpede că nu-i pot înțelege și nici nu mă pot face înțeles, am fost condus din ordinul său într-un apartament din palat, (acest monarh distingându-se față de toți înaintașii săi prin ospitalitatea arătată străinilor) unde mă așteptau doi servitori, care de aci înainte urmau să mă slujească. Mi s-a adus masa, și patru persoane de vază, pe care mi-am amintit că le văzusem stând foarte aproape de rege, îmi făcură cinstea să ia masa cu mine. Mi s-au servit două rânduri de bucate a câte trei feluri fiecare. Mâncarăm întâi o pulpă de miel tăiată în triunghiuri echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi și cârnați în formă de cicloide. Rândul al doilea se compunea din două rațe, cu aripile și picioarele legate, având forma unor viori, salam și cârnați semănând cu niște fluiere și oboaie, precum și un piept de vițel în forma unei harfe. Servitorii tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme și o mulțime de alte figuri geometrice.

În timp ce stăteam la masă, am îndrăznit să întreb cum se numesc în limba lor mai multe obiecte, iar nobilii mei comeseni, ajutați fiind de pocnitorii lor, s-au arătat prea încântați să-mi răspundă, nădăjduind să-mi stârnească admirația pentru priceperea lor deosebită, în cazul când ar fi reușit să mă facă să leg o conversație cu ei. În curând am fost în stare să cer pâine și băutură și tot ce mai doream.

După masă, tovarășii mei s-au retras și, din ordinul regelui mi-a fost trimisă o persoană însoțită de un pocnitor. Omul aduse condei, călimară, hârtie și trei, patru cărți, făcându-mă să înțeleg prin semne că are însărcinarea să învețe limba lor. Am stat împreună patru ceasuri, în care timp am scris un mare număr de cuvinte, așezate pe coloane, fiecare cuvânt cu traducerea lui alături. De asemenea, am izbutit să învăț mai multe propozițiuni scurte, aceasta, cu ajutorul unuia din servitori căruia dascălul meu îi poruncea când să se întoarcă sau să facă o plecăciune, când să se așeze sau să stea în picioare, când să se plimbe și câte altele. De fiecare dată eu scriam propozițiunile. Într-una din cărțile sale, profesorul îmi arătă soarele, luna, stelele, zodiacul, tropicele și cercurile polare.

Tot el mă învăță și numele a o mulțime de suprafețe plane și corpuri solide. Îmi spuse apoi cum se cheamă fiecare instrument muzical, zugrăvindu-mi-l totodată. În sfârșit mă învăță un număr de cuvinte obișnuite în legătură cu arta muzicală, cântând din fiecare instrument. După plecarea lui, mi-am așezat toate cuvintele, împreună cu traducerea respectivă, în ordine alfabetică. Și astfel, în câteva zile, cu ajutorul unei memorii care nu m-a trădat nici de data aceasta, am pătruns cât de cât în tainele limbii lor.

Cuvântul pe care eu îl traduc prin „insulă zburătoare" sau „plutitoare" în limba lor este Laputa, a cărui etimologie adevărată n-am putut s-o aflu. Într-o limbă veche și de mult uitată lap înseamnă „înalt", iar untuh, cârmuitor, deci Laputa - spun ei - vine de la Lapuntuh. Personal nu sunt de acord cu această derivare ce mi se pare cam trasă de păr. Am îndrăznit să le împărtășesc învățaților o părere a mea și anume că Laputa ar veni aproximativ de la Lap outed, lap însemnând, propriu zis, jocul razelor de soare în apele mării, iar outed - aripă, părere pe care totuși nu vreau s-o impun neapărat, ci doar s-o supun cititorului judicios.

Cei cărora le fusesem încredințat de către rege, văzând cât sunt de prost îmbrăcat, porunciră unui croitor să vină a doua zi dimineață și să-mi ia măsură pentru un rând de haine. Meșterul acesta își făcu meseria într-un chip cu totul deosebit de confrații lui din Europa. Mai întâi îmi măsură înălțimea cu ajutorul unui goniometru, apoi, cu rigla și compasul își însemnă pe hârtie dimensiunile și contururile trupului meu, iar peste șase zile, îmi aduse hainele, foarte prost cusute și fără nici o formă, deoarece greșise calculul cu o cifră. M-am mângâiat cu gândul că la ei astfel de greșeli se întâmplă foarte des și nimeni nu le dă prea mare însemnătate.

În timp ce am stat închis în casă, deoarece nu aveam nici haine și nici nu mă simțeam prea bine, stare care mi-a prelungit șederea cu încă vreo câteva zile, mi-am îmbogățit mult vocabularul, iar când m-am dus a doua oară la curte, am putut să înțeleg multe din cele ce spunea regele și, de bine, de rău, să-i răspund.

Majestatea Sa poruncise ca insula să se îndrepte spre est-nord-est, până exact deasupra capitalei țării, Lagado, aflată jos, pe pământ solid.

Ne despărțeau vreo nouăzeci de leghe de acest oraș și călătoria noastră a durat patru zile și jumătate. Nu-mi dădeam seama câtuși de puțin că insula zboară prin văzduh. A doua zi dimineață, pe la orele unsprezece, regele împreună cu nobilii, curtenii și ofițerii săi și-au pregătit instrumentele muzicale și au cântat timp de trei ore fără întrerupere, asurzindu-mă de-a binelea; mi-a fost cu neputință să înțeleg rostul acestei muzici, până ce m-a lămurit dascălul meu. El mi-a spus că urechile oamenilor din insula lor erau obișnuite cu muzica sferelor care se auzea regulat în anumite perioade, iar acum cei de la curte voiau să-și arate măiestria la instrumentele pe care le stăpâneau mai bine.

În timpul călătoriei noastre spre Lagado, capitala țării, Majestatea Sa a poruncit ca insula să se oprească deasupra câtorva orașe și sate pentru a putea primi plângeri din partea supușilor săi. În acest scop, au fost coborâte mai multe sfori cu mici greutăți la capătul de jos. De aceste sfori oamenii își legau jalbele, care se ridicau îndată, ca bucățile de hârtie prinse de școlari la capătul sforicelei ce ține zmeul. Uneori primeam de jos vin și merinde, care erau trase cu ajutorul scripetelor.

Cunoștințele mele în matematică mi-au fost de mare ajutor pentru a pricepe graiul acestor oameni, legat în bună măsură de această știință precum și de muzică; cât privește aceasta din urmă, nu eram lipsit de talent. Ei își exprimă ideile prin linii și figuri. Dacă doresc, de pildă, să laude frumusețea unei femei sau a oricărui alt animal, o zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse și alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei muzicale, pe care n-ar avea rost să le înșir aici. În bucătăria regelui am observat fel de fel de instrumente muzicale și de matematică, după forma cărora bucătarii taie fripturile ce se servesc la masa regelui.

Casele lor sunt foarte prost construite, pereții sunt strâmbi, și în nici o casă nu întâlnești un singur unghi drept. Lipsa aceasta se datorește disprețului pe care-l manifestă față de aplicațiile practice ale geometriei, lucru socotit de ei ca vulgar și mecanic; îndrumările pe care le dau lucrătorilor fiind prea abstracte pentru mințile acestora, greșelile se țin lanț. Și cu toate că se pricep destul de bine să se descurce pe hârtie și să mânuiască rigla, creionul și compasul, totuși, în împrejurările obișnuite ale vieții, nu am întâlnit un popor mai stângaci, mai neîndemânatic și mai nepriceput, înzestrat de asemenea, cu o gândire greoaie și nebuloasă când e vorba de altceva în afară de matematică și muzică.

Raționează foarte prost și sunt veșnic gata să te contrazică vehement, dar dreptate au numai din întâmplare, lucru rar de altminteri. Sunt cu totul lipsiți de imaginație și fantezie și nu au în limba lor cuvinte corespunzătoare acestor idei. Toate preocupările lor spirituale se reduc la cele două științe amintite mai sus.

Cei mai mulți dintr-înșii și mai ales cei care se îndeletnicesc cu astronomia, cred stăruitor în astrologia rațională, cu toate că le e rușine să mărturisească lucrul acesta. Dar ceea ce m-a mirat mai mult și mi s-a părut cu totul de neînțeles a fost interesul lor deosebit pentru politică; am băgat de seamă că le place să discute întruna despre treburile obștești, să-și dea părerea asupra problemelor de stat și să apere cu patimă orice opinie, oricât de lipsită de însemnătate ar fi ea. Nu e mai puțin adevărat că aceleași înclinații le-am constatat la cei mai mulți dintre matematicienii pe care i-am cunoscut în Europa, deși nu am reușit niciodată să descopăr nici cea mai mică asemănare între cele două științe, afară doar dacă nu cumva acești oameni își închipuie că deoarece cercul cel mai mic are tot atâtea grade ca și cel mai mare, tot astfel și cârmuirea și orânduirea lumii nu cere mai multă pricepere decât mânuirea și învârtirea unui glob. Sunt totuși înclinat să cred că această pornire izvorăște dintr-o foarte obișnuită meteahnă a firii omenești, meteahnă ce ne face să ne băgăm nasul și să ne dăm aere de atotcunoscători tocmai asupra chestiunilor care ne privesc cel mai puțin și pentru care suntem cel mai puțin chemați, fie prin firea noastră, fie prin învățătura pe care-o avem.

Oamenii aceștia nu au o clipă de astâmpăr și nu cunosc liniștea sufletească, iar frământările lor provin din cauze care îi neliniștesc prea puțin pe ceilalți muritori. Așa de pildă neliniștea lor se datorește unor eventuale schimbări pe care le-ar putea suferi corpurile cerești: ei se tem că în urma apropierii continui a soarelui de pământ, acesta din urmă va fi cu timpul absorbit sau mistuit; că, treptat, suprafața soarelui se va acoperi cu o crustă formată din propriile sale efluvii și va înceta să mai lumineze universul; că pământul a scăpat ca prin minune să nu fie măturat de coada ultimei comete care, hotărât lucru, l-ar fi prefăcut în cenușă; și că următoarea cometă care, după calculele lor, va apare peste treizeci și unu de ani și ne va nimici probabil.

Căci în cazul când cometa se va apropia până la o anumită distanță de soare (lucru de care, potrivit calculelor lor, au toate motivele să se teamă), ea va primi o căldură de zece mii de ori mai mare decât aceea a unui fier înroșit, și, depărtându-se de soare, va târî după ea o coadă incandescentă, lungă de un milion patrusprezece mile, prin care de se va întâmpla să treacă pământul, fie și la o distanță de o sută de mii de mile de nucleul sau corpul principal al cometei, el se va aprinde și va fi prefăcut în cenușă; că soarele, cheltuindu-și zilnic căldura fără a avea de unde să înlocuiască pierderile, cu timpul se va stinge și în cele din urmă va pieri, fapt ce va atrage după sine pieirea globului nostru și a tuturor planetelor care primesc lumină de la soare. Ei sunt în permanență atât de înspăimântați de astfel de primejdii, precum și de altele la fel de cumplite, încât nu pot dormi liniștiți în paturile lor și nici nu se pot bucura de plăcerile pe care le oferă viața. Dimineața când se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la sănătatea soarelui, cum a arătat când a apus și când a răsărit, și ce speranțe au ei în legătură cu evitarea celei mai apropiate comete. Și când discută astfel de lucruri, seamănă întocmai cu băieții noștri care se desfată ascultând cu nesaț povești înfricoșătoare despre duhuri și strigoi, iar după aceea nu îndrăznesc să se mai ducă la culcare de frică.

Femeile de pe insulă sunt foarte vioaie; ele își disprețuiesc bărbații și-i îndrăgesc nespus de mult pe străini; dintr-aceștia există întotdeauna un număr considerabil pe insulă. Ei vin de jos, de pe continent și se prezintă la curte fie în legătură cu treburile diferitelor orașe și corporații, fie pentru interese personale, dar sunt priviți de sus pentru că nu sunt atât de înzestrați ca bărbații de pe insulă. Dintre aceștia, doamnele își aleg curtezanii. Supărător e faptul că ele se comportă cu prea multă ușurință și nepăsare, căci soțul fiind veșnic absorbit în speculații, amanta și amantul pot ajunge până la cele mai mari intimități în prezența lui —, e de ajuns ca bărbatul să aibă la îndemână hârtie și instrumentele necesare și să nu-l aibă alături pe pocnitor.

Soțiile și fiicele laputanilor sunt nemulțumite de captivitatea lor pe această insulă, deși eu îl socotesc cel mai încântător colț din lume. Și cu toate că ele duc aici un trai îmbelșugat și plin de măreție și li se îngăduie să facă tot ce le place, totuși tânjesc să vadă lumea și să se bucure de distracțiile din capitală, lucru care nu li se îngăduie fără o autorizație specială din partea regelui. Aceasta, însă, nu se capătă prea ușor, deoarece oamenii de seamă au constatat, în urma unei bogate experiențe, cât de greu este să-și convingă soțiile să se înapoieze de acolo. Mi s-a povestit că o doamnă de neam de la curte care avea mai mulți copii - era măritată cu primul ministru, cel mai bogat cetățean al regatului, un om încântător care o iubea la nebunie și locuia în cel mai frumos palat al insulei - a plecat la Lagado spre a-și căuta, chipurile, sănătatea; acolo s-a ascuns timp de câteva luni, până când regele a trimis oamenii legii s-o caute. Până la urmă, a fost găsită într-un birt murdar, toată în zdrențe, pentru că își amanetase hainele spre a întreține un rândaș bătrân și pocit care o bătea în fiecare zi și de lângă care a fost luată cu sila. Cu toate că soțul ei, plin de înțelegere, a primit-o fără să-i facă nici cel mai mic reproș, curând după aceea a reușit să se furișeze din nou jos, cu toate bijuteriile, la același amant, și de atunci nu s-a mai auzit nimic despre ea.

Cele de mai sus ar putea să-i pară cititorului mai curând o poveste europeană sau englezească, decât una dintr-o țară atât de îndepărtată. Să binevoiască însă cititorul să-și aducă aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită climă sau la un anumit popor și că femeile seamănă mult mai mult între ele decât și-ar putea cineva închipui.

Într-o lună de zile, învățasem destul de bine limba lor pentru a putea răspunde la cele mai multe întrebări ale regelui, atunci când aveam cinstea să-l văd. Majestatea Sa nu s-a arătat câtuși de puțin curios să cunoască legile, sistemul de guvernare, istoria, religia sau obiceiurile țărilor pe unde fusesem, ci s-a mulțumit doar să mă întrebe despre stadiul în care se află la noi matematica și mi-a ascultat relatările cu multă nepăsare și dispreț, cu toate că cei doi pocnitori îl făceau adesea atent.

CAPITOLUL III

Un fenomen explicat de filozofia și astronomia modernă. Marile progrese ale laputanilor în astronomie. Metoda regelui de a potoli răscoalele.

Curiozitatea străinilor este un lucru atât de obișnuit pretutindeni, încât înainte de a purcede să întreprind orice fel de cercetări i-am cerut voie regelui să văd curiozitățile insulei; el a avut bunăvoința de a-mi încuviința cererea și a poruncit profesorului să mă însoțească. Voiam, în primul rând să aflu prin ce mijloace artificiale sau naturale se putea deplasa insula în diferite direcții; în cele ce urmează, îi voi face cititorului o descriere filozofică a fenomenului.

Insula zburătoare sau plutitoare este perfect circulară, având un diametru" de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile și jumătate, deci o suprafață de zece mii de acri, și o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafața inferioară, pe care o văd cei aflați dedesubt, este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi. Deasupra lui se află mai multe minerale, așezate în ordinea lor obișnuită, iar mai sus se găsește un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare, înclinarea suprafeței superioare dinspre margine spre centru face ca rouă și ploile să se adune în pârâiașe ce curg spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare din ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferință și aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru. Din bazine, apa se evaporă continuu în timpul zilei datorită soarelui, ceea ce împiedică revărsarea lor. Pe lângă aceasta, întrucât stă în puterea regelui să ridice insula deasupra straturilor de nori și vapori, el poate împiedica rouă și ploaia să cadă, ori de câte ori dorește. Căci după cum susțin naturaliștii lor, cei mai înalți nori nu se pot ridica la mai mult de două mile în văzduh —, cel puțin în țara aceea nu s-a observat așa ceva.

În centrul insulei se află o prăpastie de vreo cincizeci de yarzi în diametru, prin care astronomii coboară într-o uriașă grotă boltită numită flandona gagnole sau „peștera astronomului", situată la o adâncime de o sută de yarzi sub suprafața superioară a platoului de diamant. În această peșteră sunt douăzeci de lămpi veșnic aprinse, care, datorită reflectării diamantului, aruncă o lumină puternică în toate părțile.

Aici se găsesc fel de fel de sextanți, goniometre, telescoape, astrolabe și alte instrumente astronomice. Ciudățenia cea mai mare, însă - și e lucrul de care atârnă soarta întregii insule - îl constituie un magnet uriaș, semănând cu suveica țesătorului. Magnetul are o lungime de șase yarzi și, în partea sa cea mai groasă, e lat de cel puțin trei yarzi. El se sprijină pe un ax foarte solid de diamant în jurul căruia se învârtește și este echilibrat cu atâta precizie, încât mâna cea mai firavă îl poate învârti. Magnetul se află vârât într-un cilindru de diamant, gol pe dinăuntru, a cărui înălțime și grosime a pereților măsoară patru picioare. Cilindrul are un diametru de 12 yarzi și se sprijină orizontal pe opt stâlpi de diamant, fiecare stâlp fiind înalt de șase yarzi. În mijlocul părții concave se află o scobitură adâncă de douăsprezece incii, unde sunt așezate capetele axului care poate fi învârtit după dorință.

Nici o forță nu poate urni piatra din loc, pentru că cilindrul și stâlpii sunt dintr-o bucată cu diamantul care formează baza insulei.

Cu ajutorul acestui magnet, insula este ridicată, coborâtă sau deplasată dintr-un loc în altul. Față de acea parte a pământului peste care stăpânește regele, piatra e înzestrată la un capăt cu putere de atracție, iar la celălalt cu putere de respingere. Când magnetul este așezat cu capătul care atrage înspre pământ, insula coboară; când însă capătul care respinge e îndreptat în jos, insula se ridică imediat în sus. Când poziția magnetului este oblică, oblică e și mișcarea insulei, deoarece în acest magnet forțele acționează întotdeauna paralel cu direcția lui.

Datorită acestei mișcări piezișe, insula e îndreptată înspre diferitele regiuni ale regatului. Pentru a ne face o idee de felul în care înaintează, să presupunem că A-B reprezintă o linie ce străbate de-a curmezișul țara Balnibarbi, că linia C-D reprezintă magnetul, din care D este capătul care respinge, iar C capătul care atrage; insula s-o

însemnăm cu C. Să presupunem că magnetul e așezat în poziția C-D cu capătul care respinge îndreptat în jos. În acest caz insula va fi ridicată, oblic, spre D. Când a ajuns în D, să presupunem că magnetul este învârtit pe axul lui, până când capătul care atrage arată înspre E; atunci insula va porni oblic spre E ț dacă magnetul se învârtește din nou pe ax până când ajunge în poziția E-F cu capătul care respinge îndreptat în jos, insula se va ridica oblic spre F, de unde îndreptând spre G capătul care atrage, insula poate fi dusă spre G, apoi de la G la H, tot învârtind magnetul în așa fel, încât capătul care respinge să fie îndreptat în jos.

Și astfel, schimbând poziția magnetului ori de câte ori este nevoie, insula poate fi ridicată, sau coborâtă într-o direcție oblică și, datorită acestor ridicări și coborâri alternative (oblicitatea nefiind considerabilă), ea se poate deplasa dintr-o parte în alta a țării.

Trebuie să spun, totuși, că insula nu se poate deplasa dincolo de hotarele regatului, după cum nu se poate ridica la o înălțime mai mare de patru mile. Astronomii (care au scris tratate voluminoase despre magnet) explică fenomenul în felul următor: forța magnetică nu se exercită dincolo de patru mile, iar mineralul care acționează asupra pietrei magnetice din interiorul pământului și al mării până la vreo șase leghe depărtare de coastă nu este răspândit pe tot globul, ci se află numai între granițele acestei țări; așa că, datorită marelui avantaj pe care îl prezintă o astfel de situație, unui monarh nu i-ar fi de loc greu să supună orice țară care s-ar găsi în raza de atracție a acestui magnet.

Atunci când magnetul se află așezat paralel cu linia orizontului, insula stă nemișcată, deoarece în acest caz extremitățile lui, aflându-se la o egală depărtare de pământ, acționează cu forțe egale, una trăgând insula în jos, cealaltă împingând-o în sus și, în consecință, nu rezultă nici o mișcare.

Magnetul acesta este încredințat unor astronomi care, din timp în timp, îndreaptă insula după cum poruncește regele. Ei își petrec cea mai mare parte a vieții cercetând corpurile cerești cu ajutorul unor lunete, ce le întrec cu mult pe ale noastre. Căci, deși cele mai mari telescoape ale lor nu sunt mai lungi de trei picioare, totuși ele măresc mult mai mult decât telescoapele noastre de o sută de yarzi, și arată stelele cu o mai mare claritate. Lucrul acesta le-a îngăduit să-și extindă descoperirile mult mai departe decât astronomii noștri din Europa. Ei au alcătuit un catalog cuprinzând zece mii de stele fixe, pe câtă vreme cele mai mari cataloage ale noastre nu cuprind mai mult de o treime din acest număr. Ei au descoperit de asemenea două stele mai mici sau sateliți care se învârtesc în jurul lui Marte.

Cel mai apropiat se află la o distanță egală cu trei diametre ale lui Marte de centrul planetei principale, iar cel mai depărtat, la o distanță de cinci diametre. Primul satelit are o mișcare de rotație de zece ore, iar al doilea de douăzeci și una de ore și jumătate. Astfel, pătratele epocelor lor periodice cresc aproximativ în aceeași proporție cu cuburile distanțelor de la centrul lui Marte, ceea ce dovedește, indiscutabil, că ele sunt guvernate de aceeași lege a gravității care influențează celelalte corpuri cerești.

Ei au descoperit nouăzeci și trei de comete diferite, stabilind cu multă exactitate perioadele lor. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile (ceea ce ei afirmă cu multă tărie), ar fi de dorit ca observațiile lor să fie date publicită-ții și, prin aceasta, teoria cometelor, care în momentul de față este foarte șubredă și defectuoasă, ar putea fi adusă la nivelul celorlalte părți ale astronomiei, care au atins desăvârșirea.

Regele ar fi monarhul cel mai absolut din lume, dacă ar putea câștiga pe miniștri de partea lui. Aceștia însă, întrucât își au moșiile jos, pe continent, și socotesc că slujba de curtean este cât se poate de nesigură, n-ar consimți în ruptul capului la înrobirea țării lor.

Dacă se întâmplă ca vreun oraș să se răzvrătească, să fie sfâșiat de lupte interne sau să refuze plata tributului obișnuit, regele are la îndemână două mijloace pentru a-l readuce la ordine. Primul și cel mai blând este de a ține insula nemișcată deasupra orașului și a ținutului din jur, ceea ce îi lipsește pe locuitori de binefacerile soarelui și ale ploii, și, în consecință, aceștia sunt amenințați de foamete și de molime. Dacă abaterile sunt mai grave, de pe insulă se aruncă asupra lor bolovani de piatră de care nu se pot apăra decât ascunzîndu-se în pivnițe sau peșteri, în timp ce casele lor sunt prefăcute în ruine. Dacă și atunci ei continuă să se încăpățâneze în fărădelegile lor sau organizează răscoale, regele recurge la ultima măsură, lăsând insula să cadă drept peste capetele lor, ceea ce duce la pieirea oamenilor și la nimicirea caselor lor. Totuși, aceasta este o măsură extremă, la care monarhul recurge arareori și atunci o face fără nici o tragere de inimă. De altfel nici miniștrii săi nu-l îndeamnă să ia asemenea hotărâri care, pe de o parte, le-ar atrage ura poporului, iar pe de altă parte ar aduce foarte multe pagube propriilor lor moșii, aflate jos, pe continent, deoarece insula este un bun ce aparține numai regelui.

Există totuși și un alt motiv mai temeinic, pentru care cârmuitorii acestei țări s-au ferit întotdeauna să recurgă la mijloace atât de cumplite, în afara cazurilor cu totul excepționale. Dacă, de pildă, orașul sortit pieirii este așezat pe stânci înalte (și, de fapt, mai toate orașele lor mari se bucură de o astfel de așezare, tocmai pentru a preîntâmpina asemenea nenorociri), dacă are multe turle ascuțite sau stâlpi de piatră, căderea vertiginoasă ar putea primejdui fundul sau suprafața inferioară a insulei care, deși este formată, după cum am mai spus, dintr-un singur diamant gros de două sute de yarzi, ar putea să crape din pricina izbiturii prea puternice sau să plesnească din pricina apropierii prea mari de focurile din casele de jos, de pe pământ, așa cum se întâmplă uneori cu pereții de piatră sau de fier ai coșurilor noastre.

Poporul știe prea bine acest lucru și își dă seama până unde poate merge cu încăpățânarea, atunci când e în joc libertatea și avutul său. Iar regele, când e foarte mânios și hotărât să prefacă orașul în praf și pulbere, poruncește ca insula să coboare cât se poate de domol, căutând parcă să-și arate blândețea față de poporul său, dar, de fapt, temându-se să nu spargă fundul de diamant al insulei; în care caz, după părerea tuturor învățaților lor, magnetul nu ar mai putea susține insula și întreaga masă s-ar prăbuși la pământ.

Potrivit unei legi fundamentale, nici regele, nici vreunul din cei doi fii ai săi mai mari nu au voie să părăsească insula; de asemenea, nici regina nu se bucură de acest drept, până ajunge la vârsta când nu mai poate avea copii.

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

CAPITOLUL VIII

Autorul descrie în continuare insula Giubbdubdrib. Câteva îndreptări aduse istoriei antice și moderne.

Deoarece doream nespus să-i văd pe învățații și pe înțelepții vremurilor de altădată, mi-am rezervat o zi în acest scop. Am propus ca Homer și Aristotel să apară în fruntea comentatorilor lor, dar aceștia erau atât de numeroși, încât câteva sute din ei au fost nevoiți să aștepte în curte și în camerele exterioare ale palatului. I-am recunoscut pe cei doi eroi de la prima vedere, deosebindu-i nu numai de celelalte: duhuri din mulțime, ci și unul de altul. Homer era mai înalt; și mai arătos; se ținea foarte drept pentru vârsta lui, iar ochii îi erau vioi și pătrunzători, cum nu mi-a fost dat să văd; vreodată. Aristotel umbla gârbovit și se sprijinea într-un toiag. Era tras la față, cu părul rar și lins, iar vocea-i suna a gol. Mi-am dat seama numaidecât că amândoi erau cu desăvîrșire străini de cei din jurul lor, că nu-i văzuseră și nu auziseră niciodată de ei. Iar un duh al cărui nume nu-l voi da în vileag mi-a șoptit că acolo, pe tărâmurile acelea ale morților, acești comentatori se țineau cât mai departe de autorii lor, încercând un simțământ de rușine și de vină, pentru că răstălmăciseră în fața posterității spusele acestor învățați. I-am prezentat pe Didymus și pe Eustatius lui Homer și l-am făcut pe acesta să-i trateze mai bine decât o meritau poate deoarece Homer își dădu seama îndată că le lipsea geniul de care e nevoie pentru a pătrunde spiritul unui poet. Aristotel însă își ieși rău din sărite când îi vorbii despre Scotus și Ramus și îi făcui cunoștință cu ei, ba chiar îi întrebă dacă și ceilalți din tagma lor erau la fel de nătângi ca ei.

L-am rugat apoi pe guvernator să-l cheme pe Descartes și pe Gassendi, cărora le-am cerut să-și lămurească sistemele în fața lui Aristotel. Marele filozof își recunoscu bucuros propriile sale greșeli în domeniul filozofiei naturale, deoarece adesea se bizuise doar pe ipoteze, cum de altfel trebuie să procedeze toți oamenii, și-și dădu seama că părerile lui Gassendi, care făcuse doctrina lui Epicur cât mai accesibilă cu putință, ca de altfel și sistemul lui Descartes, urmau să-și piardă în curând orice însemnătate.

Aceeași soartă o prezise el atracției corpurilor, teorie ai cărei apărători atât de zeloși sunt învățații din vremea noastră. El spuse că orice nou sistem filozofic al naturii nu este decât o modă nouă care se schimbă cu fiecare epocă, și chiar și acei care pretind că le pot demonstra pe bază de principii matematice, nu vor cunoaște decât o faimă trecătoare și apoi vor fi dați uitării.

Mi-am petrecut cinci zile stând de vorbă cu mulți alți învățați ai lumii vechi. De asemenea, i-am văzut pe cei mai mulți dintre primii împărați romani. Am stăruit pe lângă guvernator să cheme bucătarii lui Heliogabalus, ca să ne pregătească o masă, dar aceștia nu și-au putut arăta dibăcia, lipsindu-le materialele trebuitoare. Un ilot al lui Agesilau ne-a pregătit o ciorbă spartană, dar mărturisesc că n-am fost în stare să înghit mai mult de o lingură.

Cei doi domni care mă însoțiseră pe insulă trebuiau să se întoarcă peste trei zile, din pricina unor treburi grabnice. Am petrecut aceste zile chemând pe unii morți din veacuri mai moderne, care fuseseră oameni mari în ultimele două-trei sute de ani, fie în Anglia, fie în alte țări din Europa; și cum am fost întotdeauna un mare admirator al vechilor familii ilustre, l-am rugat pe guvernator să invoce câteva zeci de regi, împreună cu strămoșii acestora din ultimele opt-nouă generații. Neașteptată și dureroasă mi-a fost dezamăgirea, căci în locul unui șir nesfârșit de diademe regale, mi-a fost dat să văd numai într-o singură familie doi scripcari, trei curteni neînsemnați și un prelat italian. În alta - un bărbier, un abate și doi cardinali. Nutresc o venerație prea mare pentru capetele încoronate, ca să mai stărui asupra unui subiect atât de delicat. Cât despre conți, marchizi, duci, earl-i și alții asemenea lor, nu mi-am făcut nici un fel de scrupule. Ba trebuie să mărturisesc că am simțit oarecare plăcere să descopăr obârșia unor trăsături caracteristice prin care se deosebesc anumite familii. Mi-am dat seama numaidecât de unde anume își trage una din familii bărbia ascuțită; de ce a doua a numărat un șir de ticăloși vreme de două generații și de nebuni în următoarele două; de ce a treia era smintită, iar a patra neam de escroci; abia acum am înțeles vorbele lui Polydore Virgil care spune despre o mare familie: Nec vir fortis. nec iemina casta, - mi-am dat în sfârșit seama în ce fel cruzimea, fățărnicia și lașitatea au devenit caracteristice anumitor familii, poate în aceeași măsură în care le sunt caracteristice blazoanele lor; am aflat cine a adus frențea într-o familie de viță veche, boală ce a fost transmisă urmașilor sub forma de tumori scrofuloase.

Și nu m-am mirat prea mult de toate acestea, când am văzut cum se spurcă stirpea datorită pajilor, lacheilor, valeților, vizitiilor, cartoforilor, scripcarilor, actorilor, căpitanilor și hoților de buzunare.

Cel mai mult m-a scârbit istoria modernă, deoarece după ce am cercetat cu multă luare-aminte toți oamenii de rang mare de la curțile monarhilor din ultimul veac, am înțeles cum a fost înșelată lumea de scriitorii care s-au prostituat, punând cele mai mari fapte vitejești pe seama lașilor; sfaturile cele mai înțelepte, pe seama neghiobilor; sinceritatea, pe seama lingușitorilor; virtutea romană, pe seama trădătorilor de patrie; cucernicia, pe seama ateilor; castitatea, pe seama sodomiților; adevărul, pe seama denunțătorilor; am înțeles câți oameni nevinovați și fără cusur au fost osândiți la moarte sau trimiși în surghiun, datorită înrâuririi pe care o aveau miniștrii asupra judecătorilor corupți, precum și datorită dihoniilor; câți netrebnici au fost ridicați la locuri de cinste, dîndu-li-se astfel putere, demnitate și bani; ce rol însemnat au jucat curtezanele, prostituatele și mijlocitorii, paraziții și bufonii în toate întâmplările petrecute la curte, în consilii și în senat. Ce părere proastă mi-am făcut despre înțelepciunea și integritatea omenească în clipa când am aflat adevăratele izvoare și motive ale marilor fapte și revoluții petrecute în lume, precum și întâmplările vrednice de dispreț cărora ele și-au datorat izbânda!

Aici mi-a fost dat să descopăr ticăloșia și neștiința celor care pretind că scriu memorii sau istorie secretă, a celor care trimit atâția regi în mormânt cu ajutorul unei cupe de otravă, care repetă discuțiile dintre un monarh și sfetnicul său, când nimeni nu a fost de față, sau a celor care dezvăluie gândurile și deschid cabinetele ambasadorilor și secretarilor de stat, dar care au nenorocul sa greșească mereu. Aici mi-a fost dat să descopăr cauzele adevărate ale multor evenimente care au umplut lumea de uimire; de pildă, cum o prostituată poruncește pe scara de serviciu, cum porunca ei se răsfrânge asupra hotărârii consiliului, iar hotărârea consiliului asupra senatului. Un general a mărturisit în prezența mea că a repurtat victorie numai datorită lașității și neascultării, iar un amiral arăta că l-a bătut pe inamic, căruia avea de gând să-i predea flota, mulțumită nepriceperii sale.

Trei regi m-au asigurat că de-a lungul domniei lor nu au înțeles niciodată să prețuiască un om de merit și dacă totuși acest lucru s-a întâmplat se datorește de bună seamă unei greșeli sau trădării vreunui ministru în care ei avuseseră încredere; și de-ar fi să mai trăiască o dată, ar face la fel, demonstrând cu argumente puternice că tronul regal nu se poate sprijini decât pe corupție, deoarece caracterul hotărât, încrezător și liniștit al omului virtuos este o piedică veșnică pentru treburile obștești.

Am avut curiozitatea să iscodesc prin ce anume mijloace izbutiseră foarte mulți oameni să dobândească titluri de noblețe și moșii întinse; întrebările mele s-au referit la vremurile cele mai noi, totuși, nu m-am legat de zilele noastre, deoarece voiam să fiu sigur că nu voi jigni pe nimeni, nici măcar pe străini. Nădăjduiesc că nu-i nevoie să-i spun cititorului că nu mă gândesc câtuși de puțin la țara mea, când scriu toate acestea. Au fost chemați mulți oameni, și chiar în urma unei cercetări superficiale, am descoperit atâta murdărie, încât mă simt copleșit de mâhnire când mă gândesc la spusele lor. Sperjurul, asuprirea, corupția, frauda, lingușirea și alte metehne de felul acesta se numărau printre cele mai scuzabile meșteșuguri, și după cum se și cuvenea, am fost plin de îngăduință față de ele. Când însă unii au mărturisit că-și datorează mărirea și bogăția desfrâului sau incestului; alții, prostituării soțiilor și fiicelor lor; alții, trădării de țară și rege; alții, otrăvirii; cei mai mulți strâmbătății, pentru a-i nimici pe cei nevinovați - să fiu iertat dacă toate acestea au făcut să scadă adânca mea venerație pe care dintotdeauna am nutrit-o față de persoanele de rang înalt, persoane ce ar trebui, datorită sublimei lor demnități, să fie tratate cu cel mai mare respect de către noi, inferiorii lor.

Citisem adesea despre mari servicii pe care unii oameni le aduseseră cârmuitorului și țării lor și mi-am exprimat dorința să-i văd pe acești oameni. La întrebările mele mi s-a răspuns că numele lor nu sunt trecute nicăieri, cu excepția câtorva, pe care istoria îi înfățișează ca pe cei mai mari ticăloși și trădători. Cât despre ceilalți, pot spune că nu auzisem vreodată de ei. S-au înfățișat cu toții, umili și prost îmbrăcați; cei mai mulți mi-au spus că au murit în sărăcie și în dizgrație, iar ceilalți pe eșafod sau spânzurați.

Printre alții se afla un om al cărui caz părea întrucâtva ciudat. Alături de el stătea un tânăr de vreo optsprezece ani. Bătrânul mi-a spus că fusese timp de mulți ani comandant de vas; în bătălia navală de la Actium avusese norocul să străpungă liniile dușmanului, să-i scufunde trei corăbii mari și să captureze o a patra, ceea ce pricinuise fuga lui Antoniu, iar lor le adusese victoria. Tânărul care stătea alături de el, unicul său fiu, căzuse în luptă. Îmi mai spuse că datorită unor merite ale sale se dusese la Roma la sfârșitul războiului, spre a-i cere lui Augustus să-i dea comanda unei corăbii mai mari, al cărui comandant fusese ucis; totuși, fără să se țină seama de cererea lui, comanda fu dată unui băiețandru care în viața lui nu văzuse marea; acesta era fiul Libertinei, slujitoarea uneia din amantele împăratului. Înapoindu-se pe vasul lui, bătrânul fu învinuit că nu-și făcuse datoria, și corabia încredințată unui paj, favorit al vice-amiralului Publicola; atunci el se retrase la o fermă sărăcăcioasă, departe de Roma, unde își sfârși zilele. Eram atât de curios să aflu adevărul cu privire la această poveste, încât am dorit să fie chemat Agrippa care fusese amiral în acea bătălie. Agrippa se înfățișă îndată și întări întru totul spusele celuilalt, ba chiar prezentă lucrurile și mai mult în favoarea comandantului care, din pricina modestiei, ascunsese o bună parte din meritele sale.

Am fost cuprins de adâncă uimire când mi-am dat seama cât de mare era corupția în imperiul acela și cât de repede prinsese rădăcini, datorită desfrâului ce domnea pretutindeni în ultima vreme. Aceasta m-a făcut să mă mir mai puțin de multe cazuri asemănătoare privind alte țări, unde vicii de tot felul au stăpânit mult mai multă vreme și unde toată gloria, precum și prăzile de război și le-a însușit comandantul-șef, care era poate cel mai puțin îndrituit la una sau la cealaltă.

Cum fiecare duh chemat apărea întocmai cu înfățișarea pe care o avusese în viață, am constatat cu multă strângere de inimă că neamul omenesc degenerase în ultimele sute de ani, că frențea sub toate formele și cu toate urmările ei schimbase cu desăvîrșire înfățișarea englezilor, chircise trupul, slăbise nervii, tendoanele și mușchii, îngălbenise fețele și fleșcăise carnea.

Am mers până acolo, încât am rugat să fie chemați câțiva plugari englezi de altădată, vestiți pe vremuri pentru traiul, purtările și îmbrăcămintea lor simplă, pentru felul lor drept, pentru dragostea de libertate, pentru vitejia și dragostea de tară.

Și iarăși n-am putut să rămân nepăsător când, asemuindu-i pe cei vii cu cei morți, am constatat cum urmașii au terfelit de dragul banilor aceste simple virtuți strămoșești, urmași, care, vânzându-și voturile și trăgând sforile la alegeri, și-au însușit toate viciile și metehnele ce pot fi învățate la curtea unui rege.

CAPITOLUL IX

Autorul se întoarce la Maldonada. Pleacă în împărăția Luggnagg. Autorul e închis și apoi chemat la curte. Cum a fost primit. Îngăduința regelui față de supuși.

Sosind ziua plecării am căpătat încuviințarea înălțimii Sale guvernatorul din Glubbdubdrib și m-am înapoiat cu cei doi însoțitori ai mei la Maldonada unde, după o așteptare de două săptămâni, am găsit o corabie gata să ridice pânzele pentru a porni spre Luggnagg. Cei doi domni și alți câțiva au avut marea bunătate de a mă aproviziona cu merinde și de a mă conduce pe bord. Călătoria a ținut o lună de zile. Am avut de înfruntat o furtună cumplită și am fost nevoiți să cârmim înspre vest pentru a intra în bătaia alizeului, care sufla pe o întindere de mai mult de șaizeci de leghe. La 21 aprilie 1708, am intrat în apele fluviului care curge spre Clumegrig, un port la mare, așezat în partea de sud-est a împărăției Luggnagg. Am aruncat ancora la o leghe depărtare de oraș și am semnalizat după pilot. În mai puțin de jumătate de oră, veniră pe bord doi piloți care ne-au condus printre bancuri și stânci foarte primejdioase pentru corăbii, până la un bazin mare, unde o flotă întreagă poate pluti în siguranță, la o depărtare de o ancablură de zidurile orașului.

Câțiva din marinarii noștri, fie din răutate, fie din neștiință, au informat pe piloți că eu sunt străin și că am călătorit mult; aceștia s-au grăbit să-l înștiințeze pe vameș, care m-a cercetat cu de-amănuntul la debarcare. Vameșul îmi vorbi în limba din Balnibarbi, care, datorită negoțului întins, e în general înțeleasă în orașul acela, mai ales de către marinari și de funcționarii de la vamă. I-am istorisit câteva din peripețiile mele, căutând să-mi fac povestea cât mai vrednică de crezare.

Iar am socotit cu cale să tăinuiesc numele patriei mele adevărate și să le spun că sunt olandez, deoarece intenția mea să plec în Japonia și știam că olandezii sunt singurii europeni cărora le este îngăduită intrarea în împărăția aceea. I-am spus așadar vameșului că naufragiind pe coasta din Balnibarbi și fiind aruncat pe o stâncă, am fost primit în Laputa sau insula zburătoare (despre care el auzise adesea), și acum [mă străduiam să ajung în Japonia, unde aș putea găsi vreun mijloc de a mă reîntoarce în patrie. Vameșul îmi spuse că va trebui să fiu închis până când va primi ordine de la curte; în care scop el va scrie numaidecât, cu nădejdea că va primi un răspuns până în două săptămâni. Am fost dus într-o locuință destul de confortabilă și o santinelă fu așezată la ușă. Totuși, mi-era îngăduit să mă plimb printr-o grădină mare, fiind tratat cu destulă omenie și întreținut în tot acest răstimp pe socoteala regelui. Am fost vizitat de mai multe persoane, mai ales din curiozitate, căci se răspândise zvonul că vin de peste mări și țări, despre care ei nici măcar nu auziseră vreodată.

Am angajat ca tâlmaci pe un tânăr care călătorise pe aceeași corabie cu mine; era de fel din Luggnagg, dar trăise câțiva ani la Maldonada și cunoștea perfect amândouă limbile. Cu ajutorul lui, am putut să stau de vorbă cu cei care mă vizitau; dar convorbirile acestea se mărgineau la întrebări din partea lor și răspunsuri din partea mea.

Răspunsul curții nu întârzie să sosească. Cuprindea un mandat de arestare și ordinul de a fi dus la Traldragdubh sau Trildrogdrib (deoarece, dacă îmi aduc bine aminte, se pronunță în ambele feluri), de un detașament de zece călăreți. Singurul meu însoțitor era bietul tâlmaci, pe care-l convinsesem să intre în slujba mea; în urma cererii mele umile ni s-a dat la fiecare câte un catâr, pe care să călărim. Cu o jumătate de zi înaintea noastră, fu trimis un sol, ca să-l înștiințeze pe rege de venirea mea și să-l roage să binevoiască a hotărî ziua și ora când va avea plăcerea de a-mi îngădui cinstea să ling praful din fața tronului său. Acesta este stilul curții, despre care mi-am dat seama că e ceva mai mult decât o chestiune de formă, deoarece la două zile după sosirea mea, când am fost primit la palat, mi s-a poruncit să mă târăsc pe burtă și să ling dușumeaua pe măsură ce înaintam.

Datorită faptului că eram străin, dușumeaua fusese curățată, astfel că praful nu mă supără câtuși de puțin. Totuși, aceasta este o favoare deosebită care nu se acordă decât persoanelor supuse, când cer să fie primite de rege. Ba, uneori se presară dinadins praf pe jos, atunci când cel care trebuie să fie primit se întâmplă să aibă dușmani puternici la curte. Mi-a fost dat să văd un mare dregător cu gura atât de năclăită de praf, încât după ce s-a târât până aproape de tron, n-a fost în stare să rostească un singur cuvânt. Leac nu există, pentru că cei care scuipă sau își șterg gura în fața Majestății Sale se fac vinovați de o crimă capitală. Mai există și un alt obicei, cu care nu sunt întru totul de acord: atunci când regele își pune în gând să condamne pe vreunul din nobilii săi la o moarte blândă, el poruncește să se presare pe dușumea un anumit praf negricios și otrăvitor care, dacă e lins, omoară fără greș omul în douăzeci și patru de ore. Totuși, ca să fiu drept cu acest cârmuitor care vădește atâta îndurare și grijă pentru viața supușilor săi (ar fi de dorit ca monarhii din Europa să-l imite), trebuie să amintesc un lucru care-i face cinste și anume că după executarea unei astfel de pedepse se dau porunci strașnice ca dușumeaua să fie bine spălată, iar dacă slujitorii nesocotesc porunca sunt în primejdie de a-și atrage mânia regelui. Eu însumi l-am auzit dând poruncă să fie biciuit unul din paji, care, nutrind gânduri ascunse, nu se îngrijise ca podelele să fie spălate după osândă, deși primise această însărcinare. Din pricina nepăsării lui, un tânăr nobil în fața căruia se deschidea un viitor plin de nădejdi, venind în audiență, a fost din nenorocire otrăvit, cu toate că în perioada aceea, regele nu-i pusese gând rău. Dar bunul rege avu mărinimia să-l ierte pe bietul paj, așa că acesta n-a mai fost biciuit, făgăduind că nu va mai face așa ceva, fără să primească poruncă.

Dar să ne întoarcem acolo de unde am plecat: după ce m-am târât până la vreo patru yarzi de tron, m-am săltat ușor în genunchi și apoi, lovind dușumeaua de șapte ori cu fruntea, am rostit următoarele cuvinte, așa cum fusesem învățat în ajun: Ickpling golffthrobb squut serumm blhiop mlashnalt zwin tnodbalkuîfh slhiophad gurdlubh asht. Aceasta e formula stabilită de legile țării, pe care trebuie s-o rostească toți cei ce sunt primiți de monarh. Traducerea ei sună cam așa: „Fie ca cereasca făptură a Majestății Voastre să trăiască cu unsprezece luni și jumătate mai mult decât soarele!"

Regele mi-a dat un răspuns, pe care, bineînțeles, nu l-am priceput; totuși, după cum fusesem învățat, am rostit: Fluft drin yalerick dwuldom prastrad mirpush, ceea ce înseamnă: „Limba mea e în gura prietenului meu"; această expresie voia să spună că îi cer îngăduința de a-mi aduce tâlmaciul. Și într-adevăr, tînărul de care am amintit a fost adus înăuntru. Cu ajutorul lui, am răspuns la toate întrebările pe care mi le-a pus Majestatea Sa vreme de o oră și mai bine. Eu vorbeam în limba din Balnibarbi, iar tâlmaciul meu îmi traducea spusele în limba din Luggnagg.

Regele se arătă cât se poate de încântat de tovărășia mea și îi porunci bliffmarklub-ului sau marelui său șambelan, să ne dea o locuință mie și tâlmaciului meu chiar acolo la palat; de asemenea fixă o sumă importantă pentru hrana noastră, ba îmi dădu și bani de cheltuială.

Am rămas trei luni de zile în această țară, spre a-mi dovedi supunerea față de Majestatea Sa, care binevoi să-mi arate cele mai înalte favoruri, făcându-mi și unele propuneri cât se poate de ademenitoare. Totuși, am socotit că e mai înțelept și mai cu cale să-mi petrec restul zilelor alături de soția mea în mijlocul familiei.

CAPITOLUL X

Laudele aduse Luggnaggienilor de către autor. O descriere amănunțită a

Struldbrugilor. Discuții cu privire la acest subiect între autor și câteva fețe simandicoase.

Luggnaggienii sunt oameni curtenitori și mărinimos!, și cu toate că nu le lipsește cu desăvîrșire trufia caracteristică tuturor țărilor Orientului, totuși se arată binevoitori față de străini, mai ales față de cei care au trecere la curte. Am cunoscut mulți oameni, îndeosebi printre cei cu vază; și cum pretutindeni mergeam însoțit de tălmaci, convorbirile noastre nu erau plictisitoare.

Într-o zi, pe când mă aflam în mijlocul unor astfel de fețe alese, un mare dregător m-a întrebat dacă am văzut vreun struldbrug, sau nemuritor de al lor.

"Nu", i-am răspuns, și l-am rugat să mă lămurească ce înseamnă acest nume dat unei ființe nemuritoare. Mi-a răspuns că uneori - foarte rar, de altfel - se întâmplă ca într-o familie să se nască un copil cu o pată rotundă și roșie pe frunte, chiar deasupra sprâncenei stângi, semn sigur că nu va muri niciodată. Pata aceasta, după cum spunea dânsul, era cam de mărimea unei monede de argint de trei penny, dar cu timpul creștea și-și schimba culoarea; la vârsta de doisprezece ani devenea verde, rămânând astfel până la douăzeci și cinci de ani, când se făcea albastră, un albastru închis; la patruzeci și cinci era neagră ca tăciunele și avea mărimea unui șiling englez; de aci încolo rămânea neschimbată. Mi-a mai spus că lucrul acesta se întâmplă atât de rar, încât, după părerea lui, nu puteau fi mai mult de o mie o sută de struldbrugi, bărbați și femei, în toată țara; socotea că vreo cincizeci se aflau în capitală, între care și o fetiță născută cu trei ani în urmă; tot el îmi spuse că struldbrugii nu se nasc numai în anumite familii, ci la întâmplare, printr-un capriciu al soartei, iar copiii lor sunt muritori ca toți ceilalți oameni.

Mărturisesc cinstit că cele auzite m-au încântat nespus, și cum povestitorul înțelegea întâmplător limba din Balnibarbi, pe care eu o vorbeam foarte bine, nu m-am putut stăpîni și am izbucnit în cuvinte, poate întrucâtva cam nelalocul lor. Am strigat, cuprins de nespusă montare: "Fericit popor, unde orice copil poate avea sorții de a-i fi hărăzită nemurirea! Fericit popor, în mijlocul căruia dăinuie atâtea pilde vii ale virtuții strămoșești, și care are dascăli ce-l pot învăța înțelepciunea veacurilor apuse! Dar mai fericiți încă, fără asemănare, sunt acești minunați struldbrugi care, ca unii ce se nasc fără a cunoaște blestemul ce apasă asupra neamului omenesc, au mintea slobodă și nu simt povara și amărăciunea pricinuită de veșnica teamă de moarte." M-am arătat mirat că la curte nu am întâlnit niciuna din aceste ființe vestite; doar pata neagră din frunte s-ar fi văzut atât de bine, încât nu putea să-mi scape cu una cu două, și mă-ntrebam cum de era cu putință ca un rege înțelept ca Maiestatea Sa să nu se înconjoare cu o seamă de sfetnici atât de pricepuți și de destoinici. Totuși, poate că virtutea acestor venerabili înțelepți era prea severă pentru moravurile corupte și dezmățul de la curte. Toată lumea știe că tinerii sunt prea încrezători în sine și ușuratici ca să se lase îndrumați de sfaturile celor mai mari.

Cum însă regele, în nemărginita-i bunătate, îmi îngăduise să mă apropii de augusta lui persoană, eram hotărât ca la primul prilej să-i spun fără înconjur și pe larg ce cred despre toate acestea, bineînțeles cu ajutorul tălmaciului; și fie că ar fi binevoit să ia în seamă sfatul meu, fie că nu, eu totuși mă hotărâsem asupra unui lucru, și anume: deoarece Majestatea Sa mă poftise în nenumărate rânduri să rămân în țară, eram gata să primesc plin de recunoștință acest semn al bunăvoinței sale și să-mi petrec zilele stând de vorbă cu ființele acelea superioare, struldbrugii, dacă vor binevoi să mă primească în mijlocul lor.

Domnul căruia îi vorbeam - după cum am mai arătat, cunoștea limba din Balnibarbi - mi-a răspuns cu un zâmbet plin de îngăduință, așa cum ai îndeobște față de cei neștiutori, că "e bucuros de a mă avea în mijlocul lor și ar dori, cu încuviințarea mea, să tălmăcească și celor de față spusele mele". Câtva vreme, oamenii statură de vorbă între ei, fără ca eu să înțeleg o iotă; las' că nici după chipurile lor nu mi-am putut da seama ce gândeau despre tot ce înșirasem până atunci. După o clipă de tăcere, aceeași persoană îmi arătă că prietenii lui și ai mei (așa găsi el cu cale să se exprime) erau încântați de observațiile judicioase pe care le făcusem asupra neasemuitei fericiri și a foloaselor legate de nemurire și ar dori să afle, mai ales, ce fel de viață aș înțelege să duc, dacă mi-ar fi hărăzit să mă nasc struldbrug.

Am răspuns că nimic nu-i mai ușor decât să vorbești despre un subiect atât de vast și de plăcut, mai ales pentru mine, care de atâtea ori mă desfătasem închipuindu-mi ce aș face dacă aș fi vreodată rege, general sau mare dregător; cât privește nemurirea, mă gândisem adesea în fel și chip cu ce m-aș îndeletnici și cum mi-aș petrece timpul dacă aș fi sigur că voi trăi veșnic.

Așadar, dacă aș avea norocul să vin pe lume ca struldbrug, de îndată ce aș descoperi această fericire aș căuta, în primul rând, înțelegând deosebirea dintre viață și moarte, să mă chivernisesc cât mai bine și cu orice preț; făcând economii și gospodărindu-mi averea cum trebuie, sunt îndreptățit să cred că în vreo două sute de ani aș fi cel mai bogat om din țară. În al doilea rând, încă din primii ani ai tinereții aș începe să studiez artele și știința și în scurtă vreme i-aș întrece pe toți, ajungând cel mai învățat om. În sfârșit, mi-aș însemna cu grijă toate faptele și întâmplările de seamă din viața obștească și cu ajutorul acestor însemnări, aș zugrăvi în chip nepărtinitor figurile câtorva generații de regi și mari dregători, adăugând și propriile mele observații.

De asemenea, aș nota cu luare-aminte diferitele schimbări ce ar surveni în obiceiuri, limbă, îmbrăcăminte, hrană și distracții. Mulțumită acestui fapt, aș fi o adevărată comoară de știință și înțelepciune și, de bună seamă, aș deveni oracolul poporului.

Nu m-aș căsători niciodată după vârsta de șaizeci de ani, ci aș înțelege să duc o viață îndestulată, dar totuși plină de cumpătare. M-aș strădui să plămădesc și să îndrum mințile tinerilor înzestrați, și pe baza propriilor mele amintiri, experiențe și observații, întărite de nenumărate pilde, m-aș osteni să-i conving de foloasele virtuții atât în viața publică, cât și în cea privată. Dar prietenii mei cei mai apropiați și mai statornici ar fi cei nemuritori ca și mine; dintre aceștia mi-aș alege vreo zece-doisprezece, începând cu cei mai bătrâni, și sfârșind cu cei de o seamă cu mine. Dacă vreunul din ei ar avea de îndurat lipsuri, eu i-aș găsi o locuință frumoasă în apropierea moșiei mele și ar fi nelipsit de la masa mea; iar dintre voi, muritorii, aș alege doar câțiva din cei mai vrednici, și vremea ce se deapănă fără încetare mă va face să vă uit fără prea multe păreri de rău; iar cu urmașii voștri s-ar întâmpla întocmai, așa precum un om privește cu bucurie garoafele și lalelele ce răsar în fiece an în grădina lui, fără să-i pară rău de cele care s-au veștejit cu un an în urmă.

Struldbrugii aceștia laolaltă cu mine ne-am împărtăși unii altora observațiile și însemnările adunate de-a lungul veacurilor; am urmări în ce chip corupția se strecoară zi de zi în lume și ne-am împotrivi ei la fiecare pas, prevenind și învățând omenirea fără încetare. Datorită acestui fapt, precum și puternicei înrâuriri a propriului nostru exemplu, am izbuti, poate, să preîntâmpinăm continua degenerare a naturii omenești, de care, pe drept cuvânt, s-au plâns toate veacurile.

Să adăugăm la acestea plăcerea de a vedea nenumăratele revoluții din atâtea țări și împărății, schimbările petrecute în clasele de jos și de sus, cetăți străvechi năruindu-se și biete sătucuri devenind reședințe regale, fluvii vestite prefăcându-se în pârâiașe, o nouă fâșie de uscat răsărind din apele oceanului, iar alta înghițită de valuri; meleaguri necunoscute până atunci descoperite de oameni; barbarii cotropind țările cele mai civilizate și popoarele cele mai barbare civilizându-se.

Aș vedea apoi cum omenirea descoperă longitudinea, perpetuum mobile, panaceul universal, precum și alte născociri de seamă ce vor fi duse la desăvîrșire.

Ce descoperiri minunate am face noi în astronomie, trăind dincolo de sorocul propriilor noastre proorociri și adeverindu-le, urmărind mișcarea și reîntoarcerea cometelor, dimpreună cu schimbările petrecute în mișcarea soarelui, a lunei și a stelelor!

Am vorbit amănunțit despre multe alte lucruri, pe care dorința firească de a trăi o viață fără de moarte și într-o veșnică stare de fericire pământească mi le punea lesne la îndemână. După ce am isprăvit și spusele mele au fost tălmăcite, ca și mai înainte, celorlalți, oamenii începură să discute între ei cu vie însuflețire, făcând haz uneori pe socoteala mea. În cele din urmă, același gentilom care fusese tâlmaciul meu îmi spuse că toți ceilalți l-au rugat să îndrepte câteva din greșelile pe care le făcusem, datorită prostiei obișnuite a firii omenești, din care pricină nici nu eram chiar atât de vinovat. Așadar omul mi-a spus că struldbrugii se nasc numai în țara lor, că asemenea făpturi nu întâlnești nici în Balnibarbi, nici în Japonia, unde el avusese cinstea să fie ambasadorul Majestății Sale și unde aflase că băștinașii celor două împărății nu voiau să creadă în ruptul capului că așa ceva ar fi cu putință. De altfel și eu, când am auzit pentru prima oară despre acești struldbrugi, am rămas atât de uimit, încât toți cei de față și-au dat seama numaidecât că este ceva cu desăvârșire nou și aproape de necrezut pentru mine. În cele două împărății amintite mai sus, unde în timpul șederii sale discutase adesea cu băștinașii, observase că dorința lor cea mai fierbinte era să trăiască mult, cât mai mult, că cel care se afla cu un picior în groapă căuta să se sprijine din răsputeri pe piciorul rămas încă afară, iar cei bătrâni trăgeau nădejde să mai trăiască măcar o zi, considerând moartea drept cea mai mare pacoste de care natura îi îndeamnă veșnic să se ferească. Numai în această insulă a Luggnagg-ului setea de viață nu era chiar atât de arzătoare, datorită struldbrugilor pe care îi aveau sub ochii lor.

Îmi mai spuse că viața, așa cum o imaginasem eu, era un lucru irațional și fals, deoarece presupunea ca omul să se bucure de tinerețe, sănătate și vigoare veșnică, ceea ce nici o ființă cu mintea întreagă nu putea nădăjdui, oricât de nesăbuite i-ar fi fost dorințele.

Că prin urmare nu se punea problema dacă omul are de ales între o tinerețe veșnică, prosperă și plină de vigoare, ci cum să-și ducă această viață veșnică, îndurând neajunsurile pe care le aduce cu sine bătrânețea; și deși sunt puțini aceia care să dorească nemurirea în atari condiții, totuși, în cele două țări amintite mai înainte, în Balnibarbi și Japonia, el constatase că fiecare om voia să-și amâne moartea cât mai mult cu putință, ceasul din urmă să sune cât mai târziu. De asemenea, rareori i-a fost dat să audă din gura vreunui om că ar muri bucuros, afară doar dacă era chinuit de dureri sau suferințe cumplite. Apoi m-a întrebat dacă în țările prin care călătorisem, precum și în țara mea, nu observasem aceeași stare de spirit.

După această introducere, mi-a făcut o descriere amănunțită a struldbrugilor. Mi-a spus că, de obicei, aceștia sunt aidoma muritorilor de rând până la vârsta de treizeci de ani, dar încet, încet, ei devin din ce în ce mai melancolici și mai abătuți, stare sufletească ce se accentuează pe măsură ce se apropie de vârsta de optzeci de ani. Toate acestea le aflase din propriile lor mărturisiri, deoarece într-un veac se nasc doar doi sau trei struldbrugi, deci ar fi imposibil să se poată trage o concluzie. La optzeci de ani, vârsta maximă a oamenilor din această țară, ei nu au numai smintelile și metehnele altor moșnegi, ci mult mai multe, pricinuite de îngrozitoarea perspectivă de a nu muri niciodată. Nu sunt numai încăpățînați, arțăgoși, lacomi, îmbufnați, vanitoși și guralivi, ci incapabili de orice simțământ de prietenie și lipsiți de orice afecțiune, care se oprește la nepoții lor. Pizma și dorințele deșarte sunt cele mai mari păcate ale lor. Dar ceea ce invidiază cu deosebire sunt viciile tinerilor și moartea bătrânilor. Când se gândesc la cei dintâi, își dau seama că ei nu se vor mai bucura niciodată de plăcerile vieții, iar când văd o înmormântare, plâng și se bocesc că alții au plecat înspre limanul păcii, în timp ce ei nu-l vor putea atinge niciodată. Nu-și aduc aminte de nimic în afară de ceea ce au învățat și au văzut în tinerețe sau pe când erau oameni în puterea vârstei și chiar aceste aduceri aminte sunt foarte nelămurite. Cât privește autenticitatea sau amănuntele unui fapt oarecare e mult mai bine să te încrezi în tradiție decât în cele mai vii amintiri ale lor. Cei mai puțin nenorociți dintre ei par să fie cei care dau în mintea copiilor și-și pierd cu desăvîrșire memoria.

Aceștia se bucură de mai multă milă și ajutor, căci sunt scutiți de o seamă de cusururi de care ceilalți sunt plini.

Dacă un struldbrug se căsătorește cu o femeie din neamul struldbrugilor, căsătoria e desfăcută fără zăbavă, potrivit prevederii înțelepte a legii, de îndată de struldbrugul mai tânăr atinge vârsta de optzeci de ani, căci legea socotește că nu trebuie să îngăduie ca acei care fără nici o vină sunt osândiți la viață veșnică, să sufere îndoit, având de îndurat și povara unei neveste.

De îndată ce au ajuns la vârsta de optzeci de ani, legea îi socotește ca și morți; moștenitorii devin de îndată stăpânii averilor lor, iar ei se aleg numai cu o pensie de nimic ca să aibă din ce trăi. Cei săraci sunt întreținuți pe socoteala statului. După această vârsta ei sunt considerați incapabili de orice slujbă onorifică sau care le-ar aduce un câștig.

Nu are voie să cumpere sau să ia pământ în arendă; de asemenea, nu li se îngăduie să fie martori la vreun proces civil sau penal, nici chiar atunci când e vorba de stabilirea hotarelor.

La vârsta de nouăzeci de ani, începe să le cadă dinții și părul; își pierd simțul gustului și beau și mănâncă tot ce li se dă, fără nici un fel de poftă sau plăcere. Bolile de care sufereau continuă să-i chinuie, fără ca starea lor să se agraveze, dar nici să se îmbunătățească. Când stau de vorbă cu cineva, ei uită numele obișnuite ale lucrurilor și persoanelor, chiar numele celor mai apropiați prieteni și rude. Pentru același motiv, ei nu-și pot petrece timpul citind, deoarece memoria nu-i mai ajută să țină minte o propozițiune de la început până la sfârșit; datorită acestui neajuns, ei sunt lipsiți de unica plăcere care, de altminteri, și-ar mai putea-o îngădui.

Limba acestei țări fiind în continuă schimbare, struldbiugii unui veac nu-i mai pot înțelege pe cei dintr-un alt veac, și după două sute de ani de la naștere, ei nu mai sunt în stare să închege o convorbire (afară doar de câteva cuvinte) cu semenii lor muritori, și astfel bieții struldbrugi trăiesc ca niște străini în propria lor țară.

Acestea mi s-au spus despre struldbrugi, după câte îmi amintesc eu. Am văzut mai târziu cinci sau șase struldbrugi de vârste deosebite, dintre care cel mai tânăr nu avea mai mult de două sute de ani. Mi-au fost prezentați în diferite rânduri de câțiva dintre prietenii mei; dar cu toate că li s-a spus că sunt un călător și că am văzut lumea întreagă, nu au avut nici cea mai mică curiozitate de a-mi pune vreo întrebare; m-au rugat numai să le dau un slumskudasc sau o amintire, ceea ce este un fel mai cuviincios de a cerși pentru a scăpa de asprimea legii care interzice acest lucru, deoarece ei sunt întreținuți pe socoteala statului, ce-i drept, dîndu-li-se o pensie de nimic.

Aproape toți oamenii îi urăsc și îi disprețuiesc. Nașterea lor este socotită de rău augur și e înregistrată cu toate amănuntele, așa încât poți afla vârsta lor, cercetând un catastif; astfel de catastife nu se țin decât de o mie de ani încoace sau poate că celelalte au fost distruse de vreme ori de războaie civile. Totuși, când cineva dorește să afle vârsta unui struldbrug, îl întreabă de obicei ce regi sau persoane cu vază își poate aminti, consultând după aceea cărțile de istorie, deoarece, fără doar și poate, ultimul monarh de care își aduce aminte s-a urcat pe tron înainte ca struldbrugul să fi împlinit optzeci de ani.

O priveliște mai jalnică decât a struldbrugilor nu mi-a fost dat să văd, iar femeile erau și mai înspăimântătoare decât bărbații. Pe lângă urâțenia obișnuită la adânci bătrânețe, pe măsură ce treceau anii, ele căpătau o înfățișare și mai hidoasă încă, pe care nu am cuvinte să o zugrăvesc. Mi-a fost destul de ușor să deosebesc din vreo șase femei pe cea mai bătrână, cu toate că nu era o diferență mai mare de un secol-două între ele.

Lesne își poate închipui cititorul că din cele ce am auzit și văzut, îmi cam trecuse pofta de nemurire. Mărturisesc cinstit că mi-a fost tare rușine de îmbătătoarele viziuni pe care le plăsmuisem, și mi-am spus că nici un tiran n-ar putea să născocească o moarte pe care să nu o primesc cu bucurie mai degrabă decât să duc o astfel de viață.

Regele auzi despre cele petrecute între mine și prietenii mei cu acest prilej și mă cam luă peste picior, propunându-mi chiar să trimită cîtiva struldbrugi în propria mea țară, pentru a-i scăpa pe oameni de frica morții. Se pare, totuși, că lucrul acesta e interzis de legile fundamentale ale regatului, deoarece altfel aș fi fost gata să iau asupra mea greutățile și cheltuielile transportului.

N-am putut să nu fiu de acord că legile acestui regat privitoare la struldbrugi se întemeiau pe motive foarte puternice, și oricare altă țară în împrejurări asemănătoare ar fi fost silită să le adopte. Altfel, întrucât zgârcenia este o urmare firească a bătrâneții, nemuritorii aceia ar deveni cu timpul stăpânii întregii țări și ar avea în mâna lor toată puterea, ceea ce, datorită lipsei lor de pricepere, ar atrage după sine ruina întregului popor.

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

PARTEA A PATRA

CĂLĂTORIA ÎN ȚARA HOUYHNHNM-ILOR

CAPITOLUL I

Autorul devine căpitan de vas și pleacă în călătorie. Marinarii uneltesc împotriva lui. Îl țin închis multă vreme în cabină și-l debarcă pe țărmul unei țări necunoscute. Călătorește spre interiorul tării. Descrierea yahooilor, niște animale foarte ciudate. Autorul întâlnește doi houyhnhnmi.

Cu toate că aș putea fi învinuit, și pe drept cuvânt, că-mi place nespus aventura, trebuie totuși să mărturisesc cinstit că această patimă a mea nu a putut fi înăbușită de primejdiile prin care am trecut de-a lungul primelor mele călătorii.

Am rămas acasă alături de soția și copiii mei vreo cinci luni de zile, clipe cu adevărat fericite, dacă aș fi știut să prețuiesc cum se cuvine traiul tihnit și îndestulat. Am lăsat-o pe biata mea soție așteptând un copil și am primit propunerea avantajoasă ce mi s-a făcut, și anume de a deveni căpitanul Adventurei, un mare vas comercial de 350 de tone. Cunoșteam bine tainele navigației și cum mă cam săturasem să tot fiu chirurg pe bord (firește, la nevoie aș fi dat o mână de ajutor), am luat pe vas un tânăr priceput în această meserie, un oarecare Robert Purefoy. Am ridicat pânzele în Portsmouth la 7 august 1710; în cea de a patrusprezecea zi, ne-am întâlnit la Teneriffe cu căpitanul Pocock din Bristol, care se îndrepta spre golful Campechy ca să încarce băcan.

În șaisprezece ale lunii ne-a despărțit o furtună; când m-am întors, am aflat că vasul lui se scufundase și că din tot echipajul n-a scăpat cu viață decât un mus. Căpitanul era un om de treabă și un bun marinar, însă cam încăpățânat; de aici i s-a tras și moartea, după cum s-a mai întâmplat cu mulți alții, căci dacă ar fi dat ascultare sfaturilor mele, astăzi s-ar afla în sânul familiei lui, așa cum eu mă aflu în sânul familiei mele.

Cum pierdusem mai mulți oameni din echipaj din pricina frigurilor tropicale, am fost nevoit să angajez marinari în Barbados și în Antilele mici, unde m-am oprit ascultând de sfaturile negustorilor în slujba cărora mă aflam. Dar în curând m-am căit amarnic, deoarece am aflat că cei mai mulți dintre oamenii tocmiți de mine fuseseră odinioară pirați. Aveam cincizeci de oameni pe bord și primisem porunca să fac negoț cu indienii din mările sudului și, pe cât îmi stătea în putință, să fac și descoperiri. Nemernicii aceia, pe care i-am cules de pe drumuri, i-au îndemnat și pe oamenii mei să se răzvrătească și până la urmă s-au înțeles cu toții să pună mâna pe corabie, iar pe mine să mă închidă. Așa s-a și întâmplat: într-o bună dimineață au dat buzna în cabina mea și m-au legat de mâini și de picioare, amenințându-mă că mă vor azvârli peste bord dacă mă voi împotrivi. Le-am spus că sunt prizonierul lor și deci mă voi supune. M-au pus să jur, apoi m-au dezlegat, prinzându-mi doar un lanț de picior și legându-mă de pat. La ușa cabinei fu așezată o santinelă cu arma încărcată, care primise ordinul să tragă în cazul când aș fi încercat să-mi recapăt libertatea. Mi-au trimis mâncare și băutură și au preluat comanda vasului; își puseseră în gând să devină pirați și să-i jefuiască pe spanioli - plan ce nu putea fi adus la îndeplinire până ce nu mai făceau rost de oameni. Așa că hotărâră mai întâi să vândă mărfurile de pe corabie și apoi să se îndrepte spre Madagascar ca să recruteze noi oameni, întrucât mulți muriseră în timpul cât fusesem încarcerat. Călătoria a durat săptămâni în șir, în timpul cărora au făcut negoț cu indienii; eu însă nu știam încotro plutim, căci eram păzit cu strășnicie și așteptam din clipă în clipă să fiu omorât, așa cum mă amenințau adeseori.

În cea de a noua zi a lunii mai 1711, un anume James Welche coborî în cabina mea, spunându-mi că primise ordin de la căpitan să mă debarce pe țărm. În zadar am căutat să-l înduplec, că nici măcar n-a catadicsit să-mi spună cine era noul lor căpitan. M-au vârât cu de-a sila într-o șalupă, după ce mai întâi îmi îngăduiseră să mă îmbrac cu hainele mele cele mai bune, aproape noi, și să-mi iau o legăturică de rufe, însă nici o armă în afară de pumnal; au mers cu politețea până acolo, încât nu mi-au cercetat buzunarele în care băgasem toți banii ce-i aveam, împreună cu alte lucruri trebuincioase. După ce-au vâslit cam o leghe, m-au debarcat pe un țărm necunoscut. I-am rugat să-mi spună în ce țară mă aflu, dar ei se jurară că nu știu nimic mai mult decât mine. Căpitanul (așa-i spuneau ei) luase hotărârea să se descotorosească de mine, aruncându-mă pe primul petic de pământ întâlnit, îndată ce vor fi vândut toată marfa. Marinarii o porniră imediat în larg, sfătuindu-mă să mă grăbesc ca nu cumva să fiu surprins de flux și astfel își luară rămas bun de la mine.

În această stare deznădăjduită am mers până când am simțit pământ solid sub picioare; m-am așezat pe un dâmb ca să mă odihnesc și să văd ce am de făcut. După ce mi-am mai venit puțin în fire, am pornit către interiorul insulei, hotărât să-mi încredințez soarta primilor sălbatici ce mi-ar fi ieșit în cale și să-mi răscumpăr viața dându-le brățări, inele de sticlă și alte nimicuri pe care marinarii nu uită să le ia cu ei în călătoriile lor și din care aveam și eu câteva. Ținutul era străbătut de șiruri lungi de copaci, nu sădiți regulat, ci crescând astfel de la natură; iarba era din belșug, și ici, colo, se vedeau mai multe lanuri de ovăz. Înaintam cu multă băgare de seamă, ca să nu fiu luat prin surprindere sau omorât de vreo săgeată aruncată din spate sau dintr-o parte. Am dat apoi de un drum, bătătorit de picior omenesc, de copite de vaci și mai ales de cai. În cele din urmă am văzut mai multe animale pe un câmp și vreo două din același soi cocoțate în copaci. Aveau o înfățișare foarte ciudată și pocită, ceea ce m-a tulburat și m-a făcut să mă adăpostesc în dosul unui tufiș, ca să le văd mai bine. Câteva din ele s-au apropiat de locul unde mă aflam și cu acest prilej am putut să le cercetez mai amănunțit. Aveau capul și pieptul acoperit cu păr des, creț la unele și lins la altele; aveau bărbi ca niște țapi și câte o șuviță lungă de păr de-a lungul spinării și picioarelor din față restul corpului era gol, astfel că le-am putut vedea pielea, cafenie ca a bivolilor.

Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, și bănuiesc că natura i-a înzestrat cu păr în locul acela, ca să-i apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de asemenea culcați sau așezați pe picioarele dinapoi. Se cățărau în copaci înalți cu agilitatea veverițelor, deoarece atât picioarele din față, cât și cele din spate erau înzestrate cu gheare ascuțite și încovoiate. Din când în când săreau și țopăiau de colo, colo cu o sprinteneală de necrezut Femelele erau mai mici decât bărbații; aveau capul acoperit de păr lung și lins, fața însă le era curată, și în afară de anus și pudenda, tot restul corpului era acoperit doar cu un fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din față și când mergeau, puțin lipsea uneori să n-atingă pământul. Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roșu, negru și galben. În general, pot spune că în niciuna din călătoriile mele nu-mi fusese dat să văd dihănii atât de hidoase, față de care să nutresc atâta scârbă. Așa că făcându-mi socoteala că-mi ajunge cât am văzut, plin de dispreț și cutremurat de silă, m-am sculat și am ținut drumul bătut, în nădejdea că m-ar putea duce la coliba vreunui indian. De-abia făcusem câțiva pași, când mă pomenii față în față cu una din aceste lighioane. Văzându-mă, dihania începu să facă niște strâmbături care îi schimbară cu totul trăsăturile feței. Se holbă la mine de parcă aș fi fost altă arătare, apoi apropiindu-se mai mult, ridică laba din față, fie a râcă, fie din pricina uimirii - n-aș putea spune. Mi-am scos atunci pumnalul și l-am atins zdravăn cu latul; n-am îndrăznit să-l pălesc cu tăișul, ca nu cumva să-i stîrnesc pe localnici împotriva mea dacă s-ar fi întâmplat să afle că le-am omorât sau schilodit o vită. Lovit, animalul se trase îndărăt și scoase un muget atât de puternic, încât o cireadă de cel puțin alți patruzeci ca el dădură năvală dinspre pajiștea vecină, urlând și strâmbându-se îngrozitor. Am alergat atunci spre un copac și, rezemându-mă cu spatele de trunchi, i-am ținut la distanță fluturând pumnalul. Mai multe jivine s-au cățărat în pom, de unde au început să mă împroaște cu excrementele lor. Totuși, pot spune că am scăpat destul de ieftin, lipindu-mă strâns de trunchiul copacului, deși puțin a lipsit să nu fiu înăbușit de murdăria ce ploua de sus.

Deodată când nu mai vedeam nici o ieșire din această jalnică situație, au luat-o cu toții la goană cât îi țineau picioarele. Abia atunci m-am încumetat să mă desprind de copac și să pornesc mai departe, întrebându-mă ce anume a putut să-i sperie într-atâta. Dar uitându-mă în stânga mea, am văzut un cal mergând agale pe câmp; dușmanii mei îl zăriseră înaintea mea, și de aceea o luaseră la sănătoasa. Calul tresări puțin când se apropie de mine, dar își veni în fire numaidecât și mă privi drept în față, dând semne de vădită mirare; se uită la mâinile și picioarele mele și mă ocoli de mai multe ori. Mi-aș fi văzut de drum, dar el îmi tăie calea, privindu-mă totuși cu ochi foarte blânzi, fără să trădeze nici cel mai mic gând rău. Am stat și ne-am uitat unul la celălalt câtva timp. În cele din urmă m-am încumetat să întind mâna spre gâtul lui cu gând să-l mângâi, fluierând și făcând câteva din gesturile obișnuite ale jocheilor, atunci când vor să îmblânzească un cal pe care nu-l cunosc. Animalul însă păru să se arate disprețuitor față de bunăvoința mea, clătină din cap, se încruntă și ridică ușor piciorul drept din față ca să-mi îndepărteze mâna. Necheză după aceea de trei-patru ori, dar într-un chip atât de ciudat, încât mi-a venit să cred că vorbește cu sine însuși într-o limbă a lui.

În timp ce ne cercetam astfel unul pe celălalt, se apropie un alt cal. După ce acesta făcu mai multe mișcări curtenitoare în fața celui dintâi, amândoi își ciocniră ușor copitele piciorului drept, nechezând pe rând de câteva ori, în diferite feluri, sunetele făcând impresia că sunt aproape articulate. După aceea, s-au îndepărtat câțiva pași, de parcă ar fi vrut să se sfătuiască, plimbându-se încoace și încolo, ca niște persoane care deliberează asupra unei chestiuni importante, și întorcându-și adesea ochii înspre mine, de parcă s-ar fi temut să nu le scap. Am fost uluit văzând o purtare atât de ciudată la niște animale și mi-am spus în sinea mea că dacă locuitorii acestei țări sunt înzestrați în aceeași măsură cu înțelepciune, atunci de bună seamă sunt cei mai inteligenți oameni de pe pământ. Acest gând m-a liniștit într-atâta, încât m-am hotărât să merg mai departe, până când voi da peste o casă sau un sat, sau voi întâlni pe vreunul din băștinași, lăsându-i pe cei doi cai să stea de vorbă după pofta inimii. Cel dintâi însă, un cal sur, văzând că am de gând să plec, necheză după mine într-un fel atât de grăitor, încât mi s-a părut că înțeleg ce vrea să spună.

M-am întors imediat și m-am apropiat de el așteptând noi porunci și ascunzându-mi temerile cit mai bine, deoarece începusem să mă neliniștesc neștiind cum se vor sfârși toate acestea; cititorul își poate lesne închipui că nu eram prea încântat de situația în care mă găseam.

Cei doi cai se apropiară de mine, cercetându-mi fața și mâinile cu multă luare-aminte. Surul își frecă copita de pălăria mea și mi-o turti în așa hal, încât am fost nevoit s-o scot și s-o îndrept, apoi s-o pun din nou în cap - lucrul acesta îl uimi nespus, atât pe el cât și pe tovarășul lui (un cal murg); acesta din urmă îmi pipăi pulpana hainei și când văzură că se desprinde de trup, se uitară din nou nedumeriți unul la altul. Murgul îmi mângâie mâna dreaptă, părând să-i admire moliciunea și culoarea; apoi mi-o strânse atât de tare între copită și chișiță, că am țipat fără să vreau, ceea ce i-a făcut să mă atingă cu cea mai mare gingășie. Erau grozav de nedumeriți de pantofii și ciorapii mei, pe care-i pipăiau de zor, nechezând și făcând fel de fel de gesturi asemănătoare cu cele ale unui filozof, când încearcă să deslușească rostul vreunui fenomen nou și greu de înțeles.

În general, comportarea acestor animale era atât de la locul ei și conformă cu legile rațiunii, atât de inteligentă și de înțeleaptă, încât până la urmă mi-am spus că sunt niște vrăjitori care s-au prefăcut în cai cu vreun scop oarecare și întâlnind un străin și-au pus în gând să petreacă pe socoteala lui; sau poate că erau într-adevăr uimiți la vederea unui om care se deosebea atât de mult la îmbrăcăminte, înfățișare și culoarea pielii de cei care locuiau probabil pe meleagurile acelea îndepărtate. După ce mi-am făcut această socoteală, m-am încumetat să le vorbesc cam în felul următor: „Domnilor, dacă sunteți vrăjitori, după cum am temeiuri să cred, puteți înțelege orice limbă; de aceea îndrăznesc să vă spun că sunt un biet englez pe care nenorocirea l-a aruncat pe țărmul vostru și rog pe unul din voi să mă lase să-l încalec, ca să mă ducă, asemenea unui cal adevărat, la vreo casă sau în vreun sat, unde m-aș putea adăposti. Pentru această bunăvoință vă voi dărui cuțitul și brățara aceasta" (le-am scos în clipa aceea din buzunar).

Cele două făpturi au stat tăcute tot timpul cât am vorbit, părând să mă asculte cu deosebită luare-aminte, iar când am isprăvit, au nechezat de mai multe ori unul către celălalt, de parcă s-ar fi sfătuit într-o chestiune importantă.

Am băgat de seamă că graiul lor exprima foarte bine ceea ce simțeau și cuvintele puteau fi înșirate într-un alfabet, cu oarecare greutate, dar mult mai ușor decât cele chinezești.

Deslușeam mereu cuvântul yahoo, care fu rostit de mai multe ori de fiecare din ei; și cu toate că-mi era cu neputință să-mi dau seama ce înseamnă, am încercat să-l rostesc și eu în timp ce caii discutau între ei. Când au tăcut, m-am încumetat să spun cu voce tare "yahoo", încercând să imit cât mai bine nechezatul unui cal. Acest lucru i-a surprins în chip vădit, iar surul repetă cuvântul de două ori, ca și cum ar fi vrut să mă învețe cum să-l accentuez corect. Eu am încercat să-l imit, și de fiecare dată când îl rosteam, mă apropiam tot mai mult de pronunțarea adevărată, deși eram încă departe de desăvîrșire. Apoi murgul mă puse la încercare cu un al doilea cuvânt, mult mai greu de rostit. Dacă l-aș transcrie în limba engleză, cred c-ar suna cam așa: houyhnhnm. De data asta a mers ceva mai greu, dar după vreo două-trei încercări, am izbutit să-l rostesc cum trebuie, iar caii rămaseră uluiți de istețimea mea.

După ce-au mai vorbit despre mine (așa mi s-a părut), cei doi prieteni și-au luat rămas bun, lovindu-și copitele. Apoi surul îmi făcu semn s-o pornesc înaintea lui, iar eu am socotit că cel mai înțelept lucru e să mă supun până ce îmi voi găsi o călăuză mai potrivită. Când am încercat să încetinesc pasul, însoțitorul meu mi-a strigat: hhuun, hhuun. Am priceput ce vrea să spună și i-am dat să înțeleagă cum am putut, mai bine că sunt ostenit și nu pot merge prea repede; atunci el s-a oprit puțin ca să-mi îngăduie să mă odihnesc.

CAPITOLUL II

Autorul este condus de un houyhnhnm în casa acestuia. Descrierea casei.Primirea făcută autorului. Ce mănâncă houyhnhnm-ii. Autorul suferă din pricina lipsei de mâncare, dar până la urmă lucrurile se îndreaptă. Felul în care se hrănește el în țara aceea.

După ce am tot mers vreo trei mile, am ajuns în dreptul unei clădiri lunguiețe, făcută din pari înfipți, în pământ și împletiți cu nuiele; acoperișul, din paie, era foarte jos. Cum îmi mai venise inima la loc, am scos câteva nimicuri, pe care călătorii le iau de obicei cu ei spre a le dărui sălbaticilor indieni din America și din alte ținuturi, în nădejdea că ai casei se vor simți în felul acesta îndemnați să mă primească cu bunăvoință.

Calul îmi făcu semn să intru eu primul. Mă pomenii într-o odaie încăpătoare cu lut pe jos și cu un jgheab și o iesle ce se întindeau de-a lungul unui perete întreg. În încăpere se aflau trei cai și două iepe. Nu mâncau, dar unii dintre ei ședeau ca oamenii, ceea ce m-a minunat foarte; dar și mai mult m-am minunat când i-am văzut pe ceilalți trebăluind prin casă; și doar nu păreau decât niște animale obișnuite. Toate acestea nu au făcut decât să-mi întărească primul meu gând, și anume că un popor care a izbutit să domesticească într-atâta niște biete dobitoace, întrece de bună seamă toate celelalte popoare de pe fața pământului. Surul intră îndată după mine, împiedicându-i astfel pe ceilalți să-mi facă vreun rău. Necheză de mai multe ori în chip poruncitor și primi răspunsurile cuvenite.

Dincolo de odaia aceasta se înșirau alte trei încăperi cu uși între ele, așezate una în fața celeilalte. Străbătusem două camere și tocmai ne îndreptăm spre a treia; aici, surul mi-o luă înainte, făcându-mi semn să aștept. M-am oprit așadar și mi-am pregătit darurile pentru stăpânul și stăpâna casei: două cuțite, trei brățări de perle false, o oglinjoară și o salbă de mărgele. Calul necheză de câteva ori, dar cu toate că mă așteptam să aud răspunzând o voce omenească, n-am deslușit decât un nechezat asemănător, doar ceva mai ascuțit. Mi-am spus atunci că această casă aparține de bună seamă unui om cu vază, de vreme ce era nevoie de atâtea ceremonii ca să pot fi primit.

Dar ca un om cu vază să fie slujit numai de cai, asta întrecea orice închipuire. Mă temeam că atâtea suferinți și nenorociri ce se abătuseră asupra mea îmi tulburaseră mințile. M-am sculat și am cercetat încăperea în care fusesem lăsat singur; era mobilată ca și prima, însă ceva mai elegant. M-am frecat la ochi de câteva ori, dar am văzut aceleași lucruri. Atunci mi-am pișcat brațele și coapsele ca să mă trezesc, sperând că totul s-ar putea să fie numai un vis. În cele din urmă, mi-am spus în chipul cel mai hotărât că e vorba de o vrăjitorie. Dar n-am mai avut timp să-mi urmez astfel șirul gândurilor, că surul se ivi în ușă făcându-mi semn să-l urmez în cea de a treia încăpere; aici mi-a fost dat să văd o iapă tare frumoasă, un cârlan și un mânz, stând toți trei într-o rână pe niște rogojini împletite cu destul meșteșug și foarte curate.

Când am intrat în odaie, iapa s-a sculat de pe rogojina ei, s-a apropiat de mine și după ce mi-a cercetat cu băgare de seamă mâinile și fața, mi-a aruncat o privire plină de dispreț; apoi, întorcându-se către sur, i-am auzit pe amândoi rostind de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu știam atunci ce înseamnă cuvântul acesta, cu toate că a fost primul pe care am învățat să-l rostesc, dar n-a trecut mult și spre veșnica mea obidă, am aflat. Calul mi-a făcut semn cu capul și tot repetând cuvântul huhuun, așa cum făcuse pe drum când am priceput că trebuie să-l urmez, m-a dus într-un fel de curte, unde se găsea o altă clădire la o oarecare depărtare de casă. Intrând aici, am văzut trei din acele făpturi dezgustătoare, pe care le întâlnisem pentru prima oară după debarcarea mea, înfulecând de zor rădăcini și carnea unor animale despre care am aflat mai târziu că sunt măgari și câini, ba uneori și câte o vacă moartă, datorită fie vreunui accident, fie din pricina vreunei boli. Dobitoacele erau legate de gât cu funii trainice prinse de o grindă și-și țineau hrana în ghearele picioarelor din față, sfâșiind-o cu dinții.

Calul stăpân porunci unui căluț murg, unul din servitorii săi, să dezlege pe cea mai mare dintre cele trei lighioane și s-o ducă în curte. Animalul fu așezat alături de mine, iar stăpânul și servitorul, comparând cu grijă chipurile noastre, repetară de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu pot zugrăvi scârba și uimirea ce m-au cuprins când am băgat de seamă că acest animal hidos avea o înfățișare întru totul asemenea oamenilor. Este adevărat că obrazul îi era teșit și lătăreț, nasul turtit, buzele groase și gura mare, dar trăsăturile acestea se întâlnesc în mod obișnuit la toate popoarele înapoiate, căci sălbaticii își lasă copiii să se târâie cu fața prin țărână sau să-și turtească nasul de umărul mamei când aceasta îi duce în cârcă. Picioarele din față ale yahoo-ului nu se deosebeau de mâinile mele decât prin lungimea ghearelor, asprimea și culoarea cafenie a palmelor, precum și părul de pe dosul palmelor. Picioarele noastre prezentau aceleași asemănări și deosebiri, lucru pe care eu îl știam foarte bine, deși caii nu-și puteau da seama din pricina pantofilor și ciorapilor mei; de asemenea, aceleași asemănări existau și în privința tuturor celorlalte părți ale trupurilor noastre, cu excepția părului și a culorii pielii despre care am mai pomenit.

Ceea ce îi nedumerea nespus pe cei doi cai era faptul că în rest trupul meu se deosebea atât de mult de acela al unui yahoo, lucru pentru care rămâneam îndatorat hainelor mele, al căror rost le era cu desăvârșire necunoscut. Calul murg îmi întinse o rădăcină pe care o ținea între copită și chișiță (așa cum țineau ei toate lucrurile, după cum voi arăta la timpul cuvenit). Am luat-o în mână și după ce am mirosit-o i-am înapoiat-o cât se poate de curtenitor. Atunci el scoase din coliba yahoo-ilor o bucată de carne de măgar, care duhnea atât de îngrozitor, încât am întors capul cu scârba; o aruncă atunci yahoo-ului, care se repezi și o înfulecă lacom; îmi arătă după aceea o mână de fân și niște ovăz; eu însă am clătinat din cap spre a-i face să priceapă că nu puteam mânca nici una nici alta. Începui să mă tem că voi muri de foame, dacă nu voi întâlni făpturi asemenea mie. Cât despre yahoo-ii aceia scârboși, trebuie să mărturisesc că, deși în clipele acelea erau puține ființe în lume care să iubească oamenii cu mai multă ardoare ca mine, totuși, mi se părea că niciodată nu-mi fusese dat să văd creaturi mai nesuferite; și cu cât mă apropiam mai mult de ele, cu atât mi se păreau mai respingătoare, cum s-a întâmplat de altfel în tot timpul șederii mele în țara aceea.

Stăpânul casei, calul, văzând cum mă comport, îl trimise pe yahoo înapoi în colibă. Apoi, spre marea mea uimire își duse copita la gură, cu o ușurință surprinzătoare, ca și cum gestul i-ar fi fost firesc, căutând să-mi arate în felul acesta, precum și cu ajutorul altor semne, că vrea să știe ce aș dori să mănînc. Eu însă n-am izbutit să-i dau un răspuns pe care să-l priceapă; și chiar de m-ar fi înțeles, tot nu vedeam cum ar îi fost cu putință să-mi facă rost de mâncare. Între timp, am zărit o vacă trecând pe lângă noi; am arătat cu degetul spre ea și mi-am exprimat dorința să mă duc s-o mulg. Gesturile mele nu au fost în zadar. Calul mă conduse în casă și îi porunci unei slujnice, o iapă, să deschidă cămara, unde se găseau vase de lut și de lemn, foarte curate și așezate în ordine, toate pline cu lapte. Ea îmi dădu o oală plină pe care o sorbii cu nesaț, simțind că-mi vin în fire.

Pe la amiază am văzut apropiindu-se de casă un fel de căruță fără roți, ca o sanie, trasă de patru yahoo-ii. În căruță adăsta un cal bătrân ce părea să fie un personaj de seamă; el coborî pe picioarele din spate, căci își rănise piciorul stâng dinainte. Venea să ia masa cu calul nostru, care-l primi cu multă curtenie. Au prânzit în cea mai frumoasă dintre încăperi, mâncând ovăz fiert în lapte; calul cel bătrân servi ovăzul cald, iar ceilalți rece. Teslele erau așezate în cerc în mijlocul camerei și aveau mai multe despărțituri, în jurul cărora ședeau caii pe snopi de paie. În mijloc se afla un jgheab mare, ce se deschidea înspre fiecare despărțitură a ieslelor, astfel încât fiecare cal și iapă își mânca porția de fân și ovăz cu lapte, foarte cuviincios și fără să-și stânjenească vecinul. Mânzul și cârlanul se purtau cu sfiiciune, în timp ce stăpânul și stăpâna erau foarte veseli și drăguți cu oaspetele lor. Surul îmi porunci să stau lângă el, apoi începu să discute despre mine cu prietenul său și tăifăsuiră așa vreme îndelungată; străinul mă privea mereu și rostea cuvântul yahoo.

Cum îmi pusesem mănușile, stăpânul meu, calul cel sur, se arătă foarte nedumerit, întrebându-se pesemne ce au pățit picioarele mele din față. De vreo trei-patru ori îmi atinse mâinile cu copita, de parcă ar fi vrut să-mi spună să le aduc la forma dinainte, ceea ce m-am și grăbit să fac, scoțându-mi mănușile și vârându-le în buzunar.

Cu acest prilej se iscă o nouă discuție, și mi-am dat seama că cei de fată erau mulțumiți de purtarea mea; de altfel nu trecu mult și am putut să constat rezultatele. Mi s-a poruncit să rostesc cele câteva cuvinte pe care le știam, iar în timpul mesei, stăpânul m-a învățat cum se spune în limba lor ovăz, lapte, foc și alte câteva lucruri. Nu mi-a fost greu să le rostesc după el, deoarece din tinerețe vădisem o deosebită ușurință pentru limbi.

Când se sfârși masa, stăpânul mă luă deoparte și prin semne și vorbe mă făcu să înțeleg că e îngrijorat deoarece nu aveam ce mânca. În limba lor, ovăz se spune hlunnh. Am rostit de două, trei ori acest cuvânt, căci deși la început refuzasem să m-ating de ovăz, totuși, după ce m-am gândit mai bine, mi-am spus că aș putea să fac un fel de pâine, pe care s-o mănânc cu lapte și să-mi țin zilele până când voi izbuti să plec într-altă țară unde să întâlnesc ființe omenești. Calul porunci imediat unei iepe albe să-mi aducă o porție bună de ovăz pe un fel de tavă de lemn.

Am încălzit ovăzul la foc și l-am frecat până ce s-a cojit și am putut alege bobul de pleavă; cu ajutorul a două pietre am pisat grăunțele, apoi cu puțină apă am făcut un aluat; am vârât turta în foc și după ce s-a copt, am mâncat-o așa caldă cu lapte. La început mi s-a părut că n-are nici un gust, cu toate că în multe părți ale Europei e o mâncare destul de obișnuită; dar cu timpul m-am învățat, și cum adeseori în viață fusesem nevoit să îndur tot felul de lipsuri, nu era prima oară când constatam cât de ușor poate fi mulțumită firea omenească. Aș vrea să subliniez, de altfel, că în tot timpul șederii mele pe insula aceea, nu am fost niciodată bolnav. Nu e mai puțin adevărat că uneori izbuteam să prind câte un iepure sau o pasăre cu ajutorul lațurilor făcute din păr de Yahoo iar alteori culegeam buruieni pe care le fierbeam sau le mâncam cu pâine în chip de salată; din când în când făceam puțin unt și beam zerul. La început mi-a lipsit foarte mult sarea, dar m-am deprins și cu asta, și sunt încredințat că întrebuințarea sării la noi este o urmare a necumpătării, deoarece a fost introdusă numai ca să stârnească pofta de băutură, dacă nu ținem seama de faptul că este necesară pentru conservarea cărnii în călătoriile lungi sau în locurile depărtate de piețele mari. Se știe că niciunui animal nu-i place sarea în afară de om; în ceea ce mă privește, după ce am părăsit țara aceea, a trebuit să treacă multă vreme până când să mă obișnuiesc din nou cu gustul ei.

Am stăruit îndeajuns asupra felului cum mă hrăneam, subiect cu care alți călători își umplu cărțile, de parcă cititorilor le-ar păsa dacă nouă ne merge bine sau rău. Totuși, era nevoie să amintesc și despre acestea, ca nu cumva lumea să-și închipuie că ar fi fost cu neputință să trăiesc trei ani într-o astfel de țară și în mijlocul unor astfel de locuitori.

Către seară, stăpânul meu porunci să mi se pregătească un loc unde să mă adăpostesc. Locuința mea se afla la o depărtare de numai șase yarzi de casă, fiind despărțită de grajdul yahoo-ilor. Am făcut rost de niște paie și învelindu-mă cu hainele, am dormit buștean. Ceva mai târziu am avut parte de o locuință mai bună, după cum va afla cititorul când mă voi ocupa mai pe larg de felul meu de viață.

CAPITOLUL III

Autorul se străduiește să învețe limba țării. Stăpânul său houyhnhnm îl ajută. Descrierea limbii. Împinși de curiozitate, mai mulți houyhnhnm-i cu vază vin să-l vadă pe autor. Autorul povestește pe scurt stăpânului călătoriile sale.

Îmi dădeam toată silința să deprind limba țării, pe care stăpânul meu (așa îl voi numi de acum înainte), copiii lui și toți servitorii din casă căutau cu tot dinadinsul să mă învețe. Pentru ei era o adevărată minune să vadă un biet animal dând dovadă că este o ființă rațională. Arătam spre fiecare lucru și-i întrebam cum se numește, apoi când eram singur îmi însemnam totul în caietul meu; iar dacă rosteam cuvintele greșit, îi rugam pe cei ai casei să le repete de mai multe ori. Căluțul roib - una din slugile casei - era oricând gata să-mi dea ajutor în privința aceasta.

Houyhnhnm-ii vorbesc pe nas și din gâtlej și limba lor se apropie mai mult de olandeza de sus și de germană, decât de oricare altă limbă europeană, cu singura deosebire că e mult mai plăcută și mai expresivă. Împăratul Carol Quintul a făcut o observație asemănătoare când a spus că dacă ar fi să-i vorbească vreodată calului său, ar face-o în olandeza de sus.

Curiozitatea și nerăbdarea stăpânului meu erau atât de mari, încât își petrecea ore întregi ca să mă învețe. Era încredințat (după cum mi-a mărturisit mai târziu) că trebuie să fiu un yahoo, dar ușurința cu care învățam, purtarea mea plină de respect și curățenia de care dam dovadă îl uimeau peste măsură; toate acestea erau însușiri necunoscute celorlalte animale, îl nedumereau nespus hainele mele, întrebându-se uneori dacă nu cumva sunt una cu trupul, căci eu nu mă dezbrăcăm niciodată până ce toți ai casei nu mergeau la culcare, iar dimineața mă îmbrăcam înainte ca ei să se scoale. Stăpânul meu dorea nespus de mult să afle de pe ce meleaguri vin, să știe cărei întâmplări datorez faptul că sunt înzestrat cu rațiune, lucru ce se vădea în toate acțiunile mele, și să m-audă povestindu-i întâmplările prin care trecusem în viață. Văzând cum mă străduiesc să învăț și să pronunț cuvinte și propozițiuni întregi în limba lor, nădăjduia să-i pot satisface în curând această curiozitate. Ca să țin minte ceea ce învățam, transcriam cuvintele, folosind alfabetul limbii engleze și totodată le și tălmăceam. În cele din urmă, m-am încumetat să fac acest lucru de față cu stăpânul meu.

Am avut destulă bătaie de cap până să-l fac să priceapă cu ce anume mă îndeletniceam, căci băștinașii acestei țări habar n-aveau de cărți sau de literatură.

După vreo zece săptămâni izbutisem să înțeleg cele mai multe din întrebările lui, iar după trei luni eram în stare să răspund destul de binișor. Stăpânul era curios din cale afară să afle din ce parte a țării vin și cine m-a învățat să imit o creatură rațională, deoarece yahoo-ii (cu care el observase că semăn întocmai la cap, mâini și chip - singurele părți ale trupului ce se vedeau la mine), cu toate că păreau vicleni și erau foarte răi din fire, dăduseră dovadă că sunt dobitoacele cele mai greu de educat. I-am răspuns că vin de peste mări și țări, de pe meleaguri foarte îndepărtate, că am călătorit împreună cu mulți semeni de ai mei, într-un vas mare făcut din trunchiuri de copaci; că tovarășii mei m-au silit să debarc pe coasta țării lor și-apoi m-au părăsit, lăsându-mă să mă descurc singur. Toate acestea le-am rostit cu destulă greutate, și numai cu ajutorul a nenumărate semne am izbutit să-l fac să mă înțeleagă. Mi-a răspuns că greșesc, pe semne, sau că spun lucruri care nu sunt (din vocabularul lor lipsește orice cuvânt care să exprime minciuna sau prefăcătoria). Știa că e cu neputință ca dincolo de mare să se afle o țară sau ca o ceată de dobitoace să poată urni pe apa mării un vas de lemn încotro le-ar fi plăcut lor. Era sigur că nici un houyhnhnm n-ar putea construi un astfel de vas și nici nu ar încredința vreodată unui yahoo conducerea lui.

În limba lor, cuvântul houyhnhnm înseamnă cal, iar dacă îl tălmăcim din punct de vedere etimologic, desăvârșirea naturii. I-am spus stăpânului meu că-mi vine greu să mă exprim, dar mă voi strădui să învăț cât mai repede cu putință, nădăjduind ca în scurtă vreme să-i pot povesti lucruri dintre cele mai minunate; iar el avu bunăvoința s-o roage pe iapa lui, pe mânji și slugile din casă să se folosească de orice prilej pentru a mă instrui. Pe de altă parte, el însuși se ostenea cu mine două-trei ceasuri în fiecare zi. Mai mulți cai și iepe cu vază din vecini veneau adesea în casa noastră, căci se dusese vestea despre un yahoo măiestru ce putea glăsui ca un houyhnhnm și în ale cărui vorbe și fapte se puteau desluși licăriri de rațiune.

Oaspeții erau încântați că pot sta de vorbă cu mine. Ei îmi puneau nenumărate întrebări privind răspunsurile pe care eram în stare să le dau. Mulțumită tuturor acestor împrejurări prielnice, am făcut progrese atât de uimitoare, încât cinci luni după sosirea mea, înțelegeam tot ce se vorbea în juru-mi și mă puteam exprima binișor.

Houyhnhnm-ii care-l vizitau pe stăpânul meu din dorința de a mă vedea și de a sta de vorbă cu mine nu prea erau înclinați să creadă că aș fi un yahoo adevărat, deoarece trupul meu avea alt înveliș decât acela al semenilor mei. Faptul că părul și pielea mea nu erau la fel ca ale lor deci numai la cap, pe față și pe mâini, îi mira nespus; dar taina aceasta i-o dezvăluisem stăpânului meu în urma unei întâmplări petrecute cu vreo două săptămâni mai înainte.

I-am mai spus cititorului că, în fiecare seară, după ce toți ai casei se duceau la culcare, obișnuiam să mă dezbrac și să mă învelesc cu hainele. Într-o zi, dis-de-dimineaț, s-a întâmplat ca stăpânul să trimită după mine pe căluțul cel murg - valetul său. Când acesta intră în cameră, eu dormeam buștean, iar hainele alunecaseră de pe mine, și cămașa mi se ridicase mai sus de mijloc. M-am deșteptat din pricina zgomotului și am băgat de seamă că murgul era cam tulburat în timp ce-mi vorbea; se întoarse apoi în grabă la stăpânul său și, înspăimântat, îi înșiră o poveste cam încâlcită despre cele ce văzuse. M-am îmbrăcat îndată și m-am dus să-l salut pe prea cinstitul meu domn; ajuns aici, mi-am dat seama numaidecât de cele petrecute, căci stăpânul mă întrebă ce înseamnă toate câte îi povestise sluga și cum se face că atunci când dorm nu sunt același ca de obicei; servitorul îl încredințase că în unele părți trupul meu este alb, în altele galben - sau, în orice caz, nu atât de alb - iar pe alocuri cafeniu.

Până atunci ascunsesem cu grijă taina hainelor mele ca să mă deosebesc cât mai mult de blestematul neam al yahoo-ilor; acum însă îmi dădeam seama că nu mai are nici un rost. Pe de altă parte, mă gândeam că atât îmbrăcămintea cât și încălțămintea se vor rupe într-o bună zi, căci și așa erau într-o stare de plâns, și trebuiau înlocuite într-un fel sau altul cu piei de yahoo sau alte dobitoace; astfel, odată și odată taina mea tot ar fi fost dată în vileag. De aceea, nu m-am sfiit să-i spun stăpânului că în țara de unde veneam eu, cei din neamul meu își acoperă trupurile cu părul anumitor animale, lucrat cu meșteșug, și asta o fac atât de dragul buneicuviințe cât și pentru a se feri de asprimea vremii, uneori prea blândă, alteori prea aspră.

De voia să se încredințeze de adevărul spuselor mele, eram gata să îndeplinesc orice poruncă, rugându-l doar să mă ierte dacă nu-i voi arăta acele părți ale trupului pe care natura ne-a învățat să le ascundem. Mi-a răspuns că vorbele mele i se par ciudate din cale afară, și mai cu osebire ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăța natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit; că nici el, și nici ai lui nu se rușinau de vreo parte a trupului lor, dar că totuși, eu pot face cum voi crede de cuviință. Atunci mi-am descheiat haina și am dezbrăcat-o, apoi vesta. Mi-am descălțat pantofii, mi-am scos ciorapii și pantalonii, mi-am lăsat cămașa până în brâu, sumețind poalele și încingându-mă ca să-mi acopăr goliciunea. Stăpânul meu îmi urmări mișcările, dând semne vădite de curiozitate și uimire. El ridică în chișiță hainele mele, una câte una, și le privi cu luare-aminte. Apoi îmi mângâie cu gingășie trupul și după ce mă cercetă pe toate fețele, spuse că nu mai are nici o îndoială că sunt un adevărat yahoo, dar că mă deosebesc foarte mult de ceilalți din neamul meu, deoarece pielea mea e moale, foarte albă și netedă, de asemenea mai multe părți ale trupului meu nu sunt acoperite cu păr, iar ghearele labelor din față și din spate sunt scurte și au altă formă; în sfârșit, prin faptul că mă căzneam să umblu mereu pe picioarele dinapoi. Cum nu dorea să vadă mai mult, îmi îngădui să mă îmbrac, căci tremuram de frig.

I-am mărturisit că mă cam supără să-mi tot spună mereu yahoo - un animal scârbos față de care nutream doar ură și dispreț. L-am rugat să nu-mi mai spună așa și să dea poruncă în acest sens și celor din casă, precum și prietenilor cărora le îngăduia să vină să mă vadă. De asemenea l-am mai rugat ca taina pe care i-o încredințasem și anume că am un acoperământ fals al trupului, să n-o mai știe nimeni altul afară de el, măcar atâta timp cât aveau să mai țină hainele; cât privește cele aflate de căluțul murg, valetul lui, Înălțimea Sa putea să-i poruncească să tacă.

Stăpânul încuviință toate acestea cu multă bunăvoință și astfel taina mea fu păstrată până când hainele începură să se ponosească și m-am văzut nevoit să le înlocuiesc, recurgînd la tot felul de mijloace, lucru despre care voi vorbi mai târziu. Între timp, domnul și stăpânul meu ținea cu tot dinadinsul să continui să învăț limba, dându-mi toată silința, deoarece faptul că puteam vorbi și rațional îl uimea cu mult mai mult decât înfățișarea trupului meu, fie el acoperit sau nu, și se grăbi să adauge că așteaptă cu nerăbdare să audă minunățiile pe care făgăduisem să i le povestesc.

Din clipa aceea își dădu și mai multă osteneală să mă instruiască; mă lua cu el peste tot și-i obliga pe houyhnhnm-i să se poarte cuviincios cu mine, căci, după cum le spunea tuturor între patru ochi, lucrul acesta avea darul să mă dispună și să mă facă mai năstrușnic.

În fiece zi, când mă găseam în tovărășia lui, în afară de faptul că-și dădea toată silința să mă învețe limba lor, îmi punea fel de fel de întrebări cu privire la persoana mea, iar eu mă străduiam să răspund cât mai bine; în felul acesta el izbuti să afle câte ceva despre mine, deși destul de puțin. Ar fi plictisitor să povestesc pas cu pas cum am ajuns să înfirip o convorbire mai ca lumea. Primele lucruri pe care i le-am zugrăvit mai pe larg și într-o

formă mai legată au fost cam acestea: i-am arătat că vin dintr-o țară foarte îndepărtată, cum de altfel mai încercasem să-i spun, împreună cu vreo alți cincizeci de semeni de-ai mei, că am călătorit pe mări într-un vas uriaș de lemn, mai încăpător decât casa Înălțimii Sale. I-am descris corabia străduindu-mă să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite și, cu ajutorul batistei, am încercat să-i explic în ce fel era mânată de vânt. I-am mai spus că în urma unei certe iscate între noi, am fost debarcat pe țărmul acestui ținut, de unde am pornit la drum fără să știu încotro mă duc, până când el m-a scăpat de blestemații aceia de yahoo-ii. El m-a întrebat cine a făcut corabia și cum a fost cu putință ca houyhnhnm-ii din țara mea să o lase pe seama unor dobitoace. I-am răspuns că nu voi continua cu povestirea dacă nu-mi dă cuvântul de cinste că nu se va simți jignit de spusele mele; numai atunci îi voi vorbi despre toate minunățiile pe care în atâtea rânduri i le făgăduisem. Stăpânul încuviință, iar eu am reluat firul, încredințându-l că vasul fusese făcut de ființe asemănătoare mie, care, atât în țările pe care le cutreierasem, cât și în tara mea de baștină, erau singurele animale raționale și conducătoare; și că la sosirea mea pe acele meleaguri, am fost la fel de uimit văzându-i pe houyhnhnm-i purtându-se ca niște făpturi raționale, pe cât fusese el sau prietenii lui, descoperind oarecari urme de rațiune la o făptură pe care el binevoia s-o numească yahoo și cu care, mărturisesc, mă asemănăm din toate punctele de vedere, deși nu-mi puteam explica degenerarea și îndobitocirea lor.

Am adăugat după aceea că dacă vreodată soarta se va milostivi să mă readucă în patrie și voi putea povesti semenilor mei peripețiile acestei călătorii, după cum eram hotărât s-o fac, lumea va crede că spun lucruri ce nu sunt, că totul nu-i decât o născocire a minții mele; i-am mai spus, după ce îmi făgădui să nu se supere, că în ciuda respectului pe care i-l purtam lui, familiei și prietenilor săi, niciunul din compatrioții mei nu-și va închipui că este cu putință ca un houyhnhnm să fie făptura cea mai de seamă în sânul unui popor, iar yahoo-ul doar un biet dobitoc.

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

CAPITOLUL IV

Ce cred houyhnhnm-ii despre adevăr și minciună. Cuvintele autorului sunt dezaprobate de stăpânul său. Autorul dă mai multe amănunte despre sine și despre peripețiile din timpul călătoriei.

Stăpânul mă ascultă stânjenit, deoarece îndoiala și neîncrederea sunt atât de puțin cunoscute în această țară, încât locuitorii nu știu cum să se poarte în astfel de împrejurări. Îmi aduc aminte că în nenumăratele discuții pe care le-am avut împreună cu privire la firea oamenilor din celelalte părți ale lumii, venind vorba despre minciună și fățărnicie, numai cu mare greutate am izbutit să-l fac să priceapă spusele mele, cu toate că, altminteri, era foarte ager la minte. Căci iată cum judeca el: spunea că rostul vorbirii este de a ne înțelege unul cu altul și de a afla ceea ce nu știm; ori, dacă cineva spune ceea ce nu este, atunci vorbirea nu mai are nici o noimă, deoarece nu mai pot spune că-l înțeleg pe cel ce-mi vorbește; și în felul acesta, în loc de a învăța lucruri pe care nu le cunosc, sunt mai rău decât un neștiutor, fiindcă ajung să cred că un lucru e negru când de fapt este alb, și scurt atunci când e lung.

Acestea erau singurele lui noțiuni cu privire la minciună, pe care oamenii o înțeleg atât de bine și o folosesc atât de mult.

Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Când i-am spus că yahoo-ii sunt singurele animale conducătoare în țara mea - lucru care, după cum mi-a mărturisit, nu-l putea de fel pricepe - a dorit să știe dacă printre noi se găsesc houyhnhnm-i și cu ce se îndeletnicesc. I-am răspuns că avem foarte mulți și vara ei pasc pe câmp, iar în timpul iernii sunt ținuți în case și hrăniți cu fân și ovăz, în timp ce servitori yahoo, anume tocmiți, îi perie și-i țesală, le piaptănă coama, le curăță picioarele, le dau să mănânce și le pregătesc culcușul. „Te înțeleg foarte bine - spuse stăpânul meu, - e limpede acum din toate câte mi-ai povestit că în ciuda grăuntelui de rațiune pe care yahoo-ii pretind că-l au, houyhnhnm-ii sunt adevărații voștri stăpâni. Aș dori din toată inima ca și yahoo-ii noștri să fie la fel de supuși". L-am rugat pe prea cinstitul meu stăpân să binevoiască să mă ierte dacă nu voi mai continua, întrucât eram încredințat că povestirea pe care aștepta s-o audă de la mine avea să-i displacă foarte mult. El stărui totuși, poruncindu-mi să-i spun atât lucrurile plăcute cât și cele neplăcute; i-am răspuns că porunca îi va fi ascultată. Așadar, am recunoscut că houyhnhnm-ii noștri, cărora noi le spunem cai, sunt cele mai nobile și mai frumoase animale pe care le avem, neîntrecute în ce privește puterea și iuțeala; că atunci când aparțin unor persoane de seamă, sunt folosiți în călătorii, la curse sau înhămați la călești, că oamenii îi tratează cu multă bunăvoință și grijă, până ce se îmbolnăvesc sau încep să șchiopăteze.

Atunci sunt vânduți sau puși la tot felul de corvezi până când își dau duhul. După aceea pielea le e jupuită și vândută după calitate, iar trupurile - lăsate pradă câinilor și păsărilor răpitoare. Caii de rând nu sunt însă atât de norocoși, deoarece nimerind în slujba fermierilor, ci căruțașilor sau a altor oameni de jos, aceștia îi pun la munci grele și îi hrănesc prost. I-am zugrăvit cum m-am priceput mai bine în ce fel călărim noi, forma și întrebuințarea căpăstrului, a șeii, a pintenilor, biciului, harnașamentului și roților. Am adăugat că jos, la piciorul calului prindem niște plăci dintr-o substanță tare numită fier, care-i ferește copita pe drumurile bolovănoase, ce le străbatem adesea.

După ce își arătă indignarea prin câteva cuvinte, stăpânul mă întrebă cum de îndrăznim să încălecăm pe grumazul unui houyhnhnm, căci el era sigur că cel mai prizărit servitor al său ar putea să doboare pe cel mai puternic yahoo și să-l strivească pe dobitoc, prăvălindu-se asupră-i. I-am răspuns că țara noastră caii sunt deprinși cu diferite munci pentru care au fost meniți, că dacă unii dintre ei se dovedesc a fi din cale afară de nărăvași, sunt puși la ham și biciuiți crunt încă de mici pentru toate poznele pe care le fac. I-am mai spus că la noi, caii destinați călăritului sau cărăușiei sunt de obicei castrați la vârsta de doi ani, ca să se mai domolească și să fie mai blânzi; de asemenea, că sunt foarte simțitori când stăpânul îi răsplătește, sau când, dimpotrivă, îi pedepsește, dar că Înălțimea Sa trebuie să țină seama de faptul că bietele dobitoace nu au nici cea mai mică urmă de rațiune, întocmai ca și yahoo-ii din această țară.

Pentru ca stăpânul meu să-și facă o idee cât mai exacți despre cele ce voiam să-i spun - căci limba lor nu e prea bogată în cuvinte sau nuanțe, întrucât cerințele și pasiunii lor sunt mult mai limitate decât ale noastre - mi-am dat toată osteneala să fiu foarte explicit, folosind fel și fel de circumlocuțiuni, totuși, mi-e cu neputință să zugrăvesc nobila indignare ce l-a cuprins auzind cât de sălbatic ne purtăm noi ci cei din neamul houyhnhnm-ilor, mai cu seamă după ce i-ar explicat cum castrăm caii, pentru a-i împiedica să se înmulțească și pentru a-i face mai ascultători. „Dacă e cu putință, mi-a spus el, să existe vreo țară unde numai yahoo-ii să fie înzestrați cu rațiune, e firesc ca ei să fie singurii stăpâni, deoarece cu timpul, rațiunea învinge întotdeauna forța brutală. Dar ținând seama de alcătuirea trupurilor noastre, sau mai bine zis a trupului meu, el socotea că nici o făptură în lumea asta nu e mai nepotrivită pentru a folosi rațiunea în împrejurările obișnuite ale vieții, adăugând că dorește să știe dacă ființele în mijlocul cărora trăiam eu semănau cu mine sau cu yahoo-ii din țara lui. L-am încredințat că sunt tot atât de bine clădit ca cei mai mulți de vârsta mea, dar că tinerii și femeile sunt mult mai firavi și mai gingași, iar pielea femeilor este de obicei albă ca laptele. Mi-a răspuns că mă deosebesc, într-adevăr de ceilalți yahoo-ii, fiind mult mai curat și nu chiar atât de pocit, dar în ceea ce privește avantajele reale, nu eu eram cel mai câștigat, căci unghiile mele, atât la picioarele dinainte, cât și la cele dinapoi, nu-mi foloseau la nimic; cât privește picioarele din față, nici măcar nu i se părea potrivit să le numească astfel, deoarece nu mă văzuse niciodată slujindu-mă de ele. Pe semne erau prea slabe ca să mă susțină; mai băgase de seamă că de obicei le purtam descoperite, iar atunci când le acopeream, învelitoarea nu avea aceeași formă și nici nu era atât de solidă ca cea de la picioarele dindărăt, că mergând, nu aveam nici un fel de siguranță, iar dacă-mi aluneca piciorul cădeam fără doar și poate. Începu apoi să găsească fel și fel de cusururi și altor părți ale trupului meu: ba că am fața turtită, că nasul e prea scos în afară, ochii așezați drept în frunte, așa încât nu pot privi la stânga sau la dreapta fără să întorc capul, că nu sunt în stare să mănânc fără să duc unul din picioarele dinainte la gură - pesemne, de aceea natura le înzestrase cu încheieturi.

Nu înțelegea rostul celor câtorva crăpături și despărțituri de la picioarele mele dinapoi, prea firave pentru ca să poată umbla pe pietre tari și ascuțite fără a fi apărate de un înveliș făcut din pielea altor animale. Îmi mai spuse că trupului meu îi lipsea un scut împotriva căldurii și a frigului, ceea ce mă silea să folosesc învelitori, pe care le puneam și le scoteam în fiecare zi cu multă osteneală și pierdere de vreme. În sfârșit, știa că tuturor animalelor din țara lui le e scârbă de yahoo-ii, cele mai slabe fugind din calea lor, iar cele puternice ocolindu-i. Așa încât, chiar dacă am fi înzestrați cu rațiune, el nu-și putea da seama cum de izbutim să dezrădăcinăm sila firească pe care orice făptură o încearcă față de noi și, prin urmare, cum le domesticim și le luăm în slujba noastră. Totuși, nu va mai stărui asupra acestor lucruri, deoarece îl interesa mai mult povestirea mea, țara unde mă născusem, precum și peripețiile prin care trecusem înainte de a ajunge pe meleagurile lor.

L-am încredințat că ard de nerăbdare să-l mulțumesc pe deplin, dar mă îndoiam că-mi va fi cu putință să-i lămuresc o seamă de lucruri pe care Înălțimea Sa nici măcar nu și le putea închipui, deoarece nu vedeam în țara lor nimic care să le semene. Că, totuși, mă voi strădui din răsputeri folosindu-mă de comparații, rugându-l, totodată, cu umilință, să mă ajute acolo unde îmi vor lipsi cuvintele; iar el îmi făgădui tot sprijinul.

I-am spus că m-am născut din părinți cumsecade pe o insulă numită Anglia, așezată atât de departe de țara lor, încât celui mai voinic dintre slujitorii Înălțimii Sale i-ar trebui pentru a ajunge acolo, tot atâtea zile câte îi trebuie soarelui în călătoria lui anuală. Că învățasem carte ca să mă fac chirurg, adică un om a cărui meserie este să vindece rănile și vătămăturile trupului, căpătate în urma accidentelor sau violenței; că țara mea e cârmuită de o femeie, căreia noi îi spunem regină. Că mi-am părăsit patria pentru a face avere și a mă putea astfel întreține pe mine și pe-ai mei când mă voi întoarce acasă. Că în ultima mea călătorie am fost căpitan de vas și aveam sub comanda mea vreo cincizeci de yahoo-ii, dintre care mulți au murit pe mare, ceea ce m-a silit să-i înlocuiesc cu alții, pe care i-am adunat de pe meleaguri străine.

Că vasul nostru a fost de două ori în primejdie de a se scufunda, prima oară din pricina unei furtuni năprasnice, a doua oară izbindu-se de-o stâncă. Aici stăpânul meu mă întrerupse întrebându-mă cum de am izbutit să conving niște străini din țări necunoscute să se încumete și să pornească la drum cu mine, după ce suferisem atâtea pierderi și trecusem prin atâtea peripeții. I-am spus că aceștia erau oameni fără căpătâi, siliți să fugă din locurile lor de baștină, din pricina sărăciei sau a nelegiuirilor făptuite. Pe unii îi ruinaseră procesele, alții își irosiseră averea cu băutura, cu femeile și jocurile de noroc; alții fugiseră fiind trădători; alții pentru că erau ucigași, tâlhari, otrăvitori, hoți, sperjuri, escroci, falsificatori de bani, risipitori, desfrânați, dezertori sau trădători de neam. Cei mai mulți evadaseră din închisoare și niciunul din ei nu s-ar fi încumetat să se reîntoarcă în patrie, de teamă să nu fie spânzurat sau să putrezească în vreo temniță; prin urmare, se văzuseră nevoiți să-și agonisească traiul pe meleaguri străine.

În timp ce vorbeam, stăpânul meu m-a întrerupt de câteva ori. Pentru a-i zugrăvi nelegiuirile din pricina cărora cei mai mulți marinari de pe vasul nostru fuseseră siliți să-și părăsească țara, am folosit nenumărate circumlocuțiuni. A fost nevoie de mai multe zile până să-l fac să priceapă o serie de lucruri. Stăpânul meu nu putea înțelege de fel cu ce se aleg oamenii de pe urma acestor vicii. Ca să-l lămuresc, m-am străduit să-i arăt ce înseamnă dorul de putere și de bogăție, urmările cumplite ale desfrâului, necumpătării, răutății și pizmei. Toate acestea am fost nevoit să le definesc și să le descriu, dându-i nenumărate pilde și făcând fel de fel de comparații. Când am isprăvit, stăpânul meu și-a ridicat privirile pline de uimire și de indignare, ca unul căruia i se spun lucruri nemaivăzute și nemaiauzite. În limba lui nu existau cuvinte pentru putere, cârmuire, război, lege, pedeapsă și o mie de alte lucruri; de aci, greutatea aproape de neînvins de a-l face pe stăpânul meu să-mi priceapă spusele. Cum însă era foarte ager la minte, mulțumită în parte și observațiilor sau discuțiilor sale cu alții, în cele din urmă el ajunse să cunoască destul de bine ceea ce este în stare să făptuiască firea omului în lumea noastră, rugându-mă să-i descriu amănunțit pământul acela, pe care noi îl numim Europa și mai cu seamă propria mea țară.

CAPITOLUL V

La porunca stăpânului său, autorul vorbește despre starea de lucruri din Anglia. Pricinile războaielor între cârmuitorii Europei. Autorul începe să explice constituția engleză.

Îl rog pe cititor să țină seama că cele ce urmează sunt doar un rezumat al convorbirilor avute cu stăpânul meu, cuprinzând cele mai importante puncte pe care le-am dezbătut în nenumărate rânduri, vreme de mai bine de doi ani, căci pe măsură ce mă perfecționam în cunoașterea limbii houyhnhnm, Înălțimea Sa dorea să afle tot mai multe. Așadar, i-am zugrăvit cât am putut mai bine întreaga situație din Europa. I-am vorbit despre negoț și meșteșuguri, despre artă și știință, iar răspunsurile pe care le dădeam tuturor întrebărilor sale în legătură cu diferite subiecte alcătuiau un izvor nesecat de discuție. Dar nu am de gând să aștern pe hârtie decât miezul convorbirilor noastre privitoare la țara mea, orânduind totul cât voi putea mai bine, fără să țin seama de timp sau alte împrejurări și fără să nu mă abat o iotă de la adevăr. Singurul lucru care mă neliniștește este că nu-mi va fi de loc ușor să redau întocmai argumentele și cuvintele stăpânului meu; acestea vor avea fără doar și poate de suferit din pricina lipsei mele de pricepere, precum, și datorită tălmăcirii lor în barbara noastră limbă engleză.

Ascultând așadar de porunca Înălțimii Sale, i-am povestit despre revoluția care a izbucnit sub prințul de Orania, despre îndelungatul război cu Franța, la care a luat parte prințul mai sus amintit. Am adăugat că succesoarea lui, regina de azi a țării, a continuat acest război care încă nu s-a sfârșit, alături de toate marile puteri ale creștinătății. La cererea lui, am făcut socoteala că nu mai puțin de un milion de yahoo-ii au fost probabil uciși în timpul războiului, că au fost cucerite cam o sută de cetăți și de trei ori atâtea corăbii au fost arse sau scufundate.

Stăpânul meu m-a întrebat ce anume cauze determină în mod obișnuit o țară să pornească război împotriva alteia? I-am răspuns că sunt fără de număr, dar nu voi aminti decât câteva din cele mai însemnate. Uneori, ambiția monarhilor care își spun veșnic că nu stăpânesc îndeajuns pământ și oameni; alteori, corupția miniștrilor, care caută să-și împingă stăpânul în război pentru a înăbuși sau abate pe alte făgașe nemulțumirea supușilor împotriva proastei ocârmuiri a țării. Deosebirile de păreri au costat și ele multe milioane de vieți omenești, ca de pildă, întrebarea dacă trupul e pâine sau pâinea trup, dacă sucul anumitor boabe e sânge sau vin; dacă fluieratul e un păcat, sau, dimpotrivă, o virtute, dacă e mai bine să săruți un stâlp sau să-l arunci pe foc, dacă mai potrivită pentru o haină este culoarea neagră, albă, roșie sau cenușie, și dacă haina se cuvine să fie lungă sau scurtă, strâmtă sau largă, murdară sau curată și altele de felul acesta. Și nici un război nu este atât de cumplit, de sângeros sau îndelungat ca acelea iscate din pricina deosebirilor de păreri, mai cu seamă dacă e vorba de lucruri fără însemnătate.

Uneori, doi regi ajung să se încaiere din dorința de a hotărî care din ei trebuie să-l desmoștenească pe un al treilea de pământurile lui, asupra cărora, bineînțeles, niciunul, nici celălalt nu are vreun drept. Alteori, un monarh se ceartă cu altul de teamă că celălalt s-ar putea lua la harță cu el. Se-ntîmplă, iarăși, ca un război să se iste din pricină că dușmanul e prea puternic sau, dimpotrivă, prea slab. Câteodată, vecinii noștri râvnesc la lucrurile pe care le avem noi, sau au ei lucrurile pe care noi le râvnim și atunci începem să ne măcelărim, până când ei pun mâna pe ce este al nostru sau noi pe ce este al lor. Nici că se poate închipui un lucru mai îndreptățit decât să pornești război și să cotropești un popor care se află într-o stare de plâns, sleit de foame, măcinat de ciumă sau sfâșiat de dihonii lăuntrice. Avem toate temeiurile să pornim război împotriva celui mai apropiat aliat al nostru, atunci când un oraș sau un teritoriu de-al lui care ar rotunji stăpânirile noastre ne face cu ochiul. Dacă un monarh își trimite oștirile asupra unei țări al cărei popor e sărac și neștiutor, el poate, în chip legiuit, să ucidă jumătate din supuși și să-i robească pe ceilalți, pentru a-i civiliza și a-i scoate din starea lor de înapoiere și barbarie.

Un obicei cu adevărat regesc, cinstit și foarte practicat, este acela potrivit căruia, atunci când un monarh are nevoie de ajutorul altui suveran pentru a-l apăra împotriva unui vrăjmaș, aliatul, după ce l-a alungat pe cotropitor, pune el însuși stăpânire pe țară și omoară, întemnițează sau surghiunește pe cel pe care a venit să-l scape. Înrudirile de sânge sau prin căsătorie sunt adesea pricină de război între regi, și cu cât rudenia este mai apropiată, cu atât au motive mai temeinice de ceartă: popoarele sărace sunt flămânde și cele bogate, trufașe, iar trufia și foamea nu vor face niciodată casă bună.

Pentru aceste motive, meseria de soldat este la mare cinste, mai mult decât toate celelalte, deoarece soldatul e un Yahoo plătit ca să ucidă cu sânge rece cât mai mulți semeni de ai lui, care nu i-au făcut niciodată vreun rău.

Se mai află în Europa un soi de monarhi săraci care, nefiind în stare să ducă război pe socoteala lor, își închiriază soldații popoarelor mai cu dare de mână, pentru atâta sau atâta de cap de om pe zi. Din acești bani, ei își opresc trei sferturi care alcătuiesc principalul lor venit; asta se întâmplă în Germania și în multe alte țări de miazănoapte ale Europei.

„Cele ce mi-ai povestit cu privire la război, - mi-a spus stăpânul meu, - dovedesc în chip minunat urmările rațiunii pe care pretindeai că o aveți. Totuși, e îmbucurător faptul că rușinea e mai mare decât primejdia și că natura nu v-a dat putința să vă pricinuiți mult rău unul altuia. Gurile voastre nefiind decât niște tăieturi de-a curmezișul feței, nu vă vine prea ușor să vă mușcați unul pe altul, afară doar dacă o faceți prin bună înțelegere.

Cât privește ghearele pe care le aveți la picioarele din față și din spate, acestea sunt atât de moi și de scurte că un Yahoo de-al nostru ar pune pe goană zece dintr-ai voștri. De aceea, gândindu-mă la numărul celor uciși în bătălie, tare mă tem că mi-ai spus lucruri ce nu sunt".

Nu m-am putut împiedica să nu dau din cap și să nu zâmbesc puțin de neștiința lui. Și cum nu eram străin de arta războiului, i-am descris tunurile balimezurile, muschetele, carabinele, pistoalele, gloanțele, praful de pușcă, săbiile, baionetele, bătăliile, asediile, retragerile, atacurile, minele, contraminele, bombardamentele, luptele navale, scufundarea corăbiilor împreună cu echipajele lor de o mie de oameni, morții al căror număr se ridică la câte douăzeci de mii de soldați de o parte și de alta, gemetele muribunzilor, mădularele sfârtecate și azvârlite în aer, fumul, zgomotul, harababura, oamenii striviți sub copitele cailor, fuga, urmărirea, victoria; câmpurile presărate cu leșuri ce servesc drept hrană câinilor, lupilor și păsărilor de pradă; jafurile, tâlhăriile, răpirile, incendiile și distrugerile. Iar ca să-i arăt vitejia scumpilor mei compatrioți, l-am încredințat că mi-a fost dat să-i văd aruncând în aer o sută de dușmani dintr-o dată în timpul unui asediu și cam tot atâția marinari - de pe bordul unei corăbii, și că am zărit trupurile sfârtecate căzând bucăți-bucăți din nori, spre marea încântare a privitorilor.

Mă pregăteam să-i mai dau și alte amănunte, când stăpânul meu îmi porunci să tac, spunându-mi că oricine cunoaște firea unui Yahoo poate foarte lesne să-și închipuie că un animal atât de respingător este în stare să facă toate isprăvile amintite de mine, atâta vreme cât puterea și viclenia îi sunt pe potriva răutății. Cum însă spusele mele îi sporiseră și mai mult scârba pentru acest soi de făpturi, își simțea cugetul tulburat, lucru pe care nu-l mai încercase vreodată. Se gândea că urechile lui, deprinzându-se cu astfel de cuvinte îngrozitoare, ar putea, treptat-treptat, să le asculte cu mai puțină silă, și deși îi ura pe yahoo-ii din țara lui, însușirile lor nesuferite îl scârbeau mai puțin decât cruzimea unui gnnayh (o pasăre de pradă), sau o piatră ascuțită ce-i putea răni piciorul. Dar acum când vedea că o ființă care se pretinde înzestrată cu rațiune este în stare de asemenea grozăvii, se temea că degenerarea acestei facultăți ar putea să aibă urmări mult mai cumplite decât cruzimea însăși.

De aceea, era încredințat că în loc de rațiune, noi suntem înzestrați cu o însușire menită să sporească apucăturile rele cu care ne naștem, tot așa cum o apă tulbure, oglindind un trup pocit, nu numai că-l mărește, dar îl face și mai hidos.

Stăpânul meu se grăbi să adauge că auzise destule despre războaie, atât în această convorbire cât și în cele dinainte. Acum însă îl nedumerea alt lucru. Eu îi spusesem că unii oameni din echipajul nostru își părăsiseră țara, deoarece fuseseră ruinați de lege, și deși îi explicasem tâlcul acestui cuvânt, el nu pricepea cum de era cu putință ca legea care e menită să-i apere pe oameni, poate să-i ducă totuși la ruină. De aceea, mă rugă să-l lămuresc mai pe larg ce înțeleg eu prin lege și să-i spun cine anume erau scutiți de a i se supune, după obiceiul practicat atunci în țara mea; căci el socotea că natura și rațiunea sunt călăuze îndeajuns de bune pentru un animal înzestrat cu gândire, așa cum pretindeam noi că suntem, călăuze care să-i arate ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă.

L-am încredințat pe Înălțimea Sa că legea e o știință la care nu mă pricepeam prea bine, și tot ce puteam să-i spun era că pe vremuri, făcându-mi-se unele nedreptăți, tocmisem niște avocați, lucru zadarnic de altfel; totuși, mă voi strădui să-l lămuresc cât îmi va sta în putință.

I-am spus că la noi se află unii oameni, care din tinerețe învață arta de a dovedi, printr-o înșiruire nesfârșită de cuvinte meșteșugit alese, că ce este alb e negru și ce e negru e alb, după cum sunt plătiți. Toți ceilalți oameni sunt sclavii lor. De pildă, dacă vecinul a pus ochii pe vaca mea, el angajează un avocat care dovedește că are dreptul să-mi ia vaca. La rândul meu, eu trebuie să tocmesc un alt avocat care să-mi apere drepturile, deoarece legea nu îngăduie omului să se apere singur. Ori, în acest caz, eu care sunt adevăratul proprietar trebuie să înfrunt două mari piedici. În primul rând, avocatul meu, deprins aproape din leagăn să ia apărarea minciunii, nu se simte de loc la largul său când e vorba să apere dreptatea, îndeletnicire nefirească de care se apucă întotdeauna cu foarte puțină tragere de inimă. Cea de a doua piedică constă în aceea că avocatul meu trebuie să procedeze cu multă băgare de seamă, pentru că altfel va fi dojenit de judecători și urât de confrații lui, ca unul ce vrea să știrbească autoritatea legii.

De aceea, nu-mi rămân decât două soluții pentru a-mi păstra vaca. Prima este de a-l câștiga pe avocatul potrivnicului, plătindu-i un onorar dublu, ceea ce îl va face să-și trădeze clientul, insinuând că dreptatea e de partea lui. Potrivit celei de a doua soluții, avocatul meu va arăta că plângerea depusă de mine este cu totul neîntemeiată, ba chiar va încuviința că vaca aparține potrivnicului meu; iar dacă acest lucru este făcut cu multă pricepere, el îi va câștiga fără îndoială pe judecători.

Înălțimea Voastră trebuie să știe că acești judecători sunt niște persoane care hotărăsc în toate neînțelegerile privitoare la proprietate, precum și atunci când e vorba de judecarea criminalilor; ei sunt aleși din rândul celor mai iscusiți avocați, care, îmbătrânind, nu mai arată nici un interes față de meseria lor; și fiindcă o viață întreagă au luptat împotriva adevărului și dreptății, sunt atât de înclinați să apere frauda, sperjurul și asuprirea, încât eu unul am cunoscut câțiva care mai degrabă au refuzat să primească o mită grasă de la cel de partea căruia era dreptatea, decât să-și necinstească meseria, făcând ceva ce nu s-ar fi potrivit cu firea și cu rostul lor pe lumea asta.

Avocații aceștia sunt încredințați că ce s-a făcut o dată se poate face în mod legal și a doua oară. De aceea, ei se îngrijesc în chip deosebit să înregistreze toate hotărârile luate vreodată împotriva dreptății și a bunului simț. Aceste hotărâri, botezate precedente, ei le prezintă ca pe niște acte cu mare greutate, pentru a justifica cele mai strâmbe păreri, iar judecătorii țin întotdeauna seama de ele.

Atunci când pledează, avocații se feresc cu grijă să atingă fondul chestiunii; în schimb, vociferează, sunt violenți și stăruie până la exasperare asupra tuturor împrejurărilor lipsite de însemnătate. De pildă, în cazul amintit mai sus, pe ei nu-i interesează ce drepturi are potrivnicul meu asupra vacii mele, ci faptul dacă vaca mai sus pomenită e roșie sau neagră, dacă are coarnele lungi sau scurte, dacă livada unde paște e rotundă sau pătrată, dacă o mulg acasă sau în altă parte, de ce boli suferă, și așa mai departe; apoi încep să consulte precedentele, amână procesul de la o dată la alta și după 10, 20 sau 30 de ani, ajung la o hotărâre.

Trebuie să mai amintesc de asemeni că această tagmă de oameni folosește un limbaj sau jargon al ei propriu, pe care nici un alt muritor nu-l poate pricepe. Legile lor sunt scrise în acest limbaj, iar ei își dau toată osteneala să-l îmbogățească, și izbutesc atât de bine, încât până la urmă nu mai sunt în stare să deosebească adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate. În felul acesta, este nevoie de treizeci de ani pentru a se hotărî dacă pământul pe care l-am moștenit din tată-n fiu, timp de șase generații, îmi aparține mie sau unui străin ce locuiește la trei sute de mile depărtare.

Când însă este vorba de procesele persoanelor acuzate de crimă împotriva statului, procedeul folosit e mult mai rapid și vrednic de laudă; judecătorul caută să afle mai întâi părerea celor ce sunt la putere, după care poate foarte ușor să-l spânzure sau să-l scape pe împricinat, respectând cu strictețe litera legii.

Aici stăpânul meu mă opri, spunând că e păcat ca niște ființe înzestrate cu o minte atât de isteață cum sunt acești judecători, în urma descrierii mele, să nu fie îndrumați spre a deveni dascălii altora în ceea ce privește înțelepciunea și știința. I-am răspuns încredințându-l pe Înălțimea Sa că în orice altă meserie în afară de a lor, ei sunt ființele cele mai neștiutoare și mai neghioabe, cei mai vrednici de dispreț în conversația obișnuită, dușmanii înrăiți ai științei și învățăturii, gata oricând să îndrume pe căi greșite gândirea omenească, fie că e vorba de un subiect oarecare de discuție sau de unul legat de profesiunea lor.

CAPITOLUL VI

Autorul continuă să descrie starea de lucruri din Anglia sub domnia reginei Anna. Portretul unui prim-ministru de Ia curțile europene.

Stăpânul meu nu putea pricepe cu nici un chip ce anume îi făcea pe acești avocați să se frământe, să se neliniștească, să-și dea atâta osteneală și să intre într-o tagmă unde atotstăpânitoare era nedreptatea, numai de dragul de a face rău semenilor lor; și iarăși nu putea pricepe ce anume voiam eu să spun când ziceam că o fac pentru bani. Nu mi-a fost de loc ușor să-l lămuresc cu privire la întrebuințarea banilor, materialul din care sunt făcuți sau valoarea metalelor. I-am arătat că atunci când un Yahoo strânge o grămadă mare de astfel de substanțe prețioase, el poate să-și cumpere tot ce-i poftește inima: veșmintele cele mai frumoase, casele cele mai mărețe, nesfârșite întinderi de pământ, cele mai costisitoare mâncări și băuturi și poate să-și aleagă, după plac, cele mai frumoase femele. De aceea, atâta vreme cât numai banii sunt în stare să săvârșească toate aceste minuni, yahoo-ii noștri socotesc că nu au niciodată cât le trebuie ca să cheltuiască, sau nu au strâns îndeajuns, fiind veșnic înclinați, prin firea lor, fie spre risipă, fie spre zgârcenie.

Bogații se bucură de roadele muncii săracilor, iar aceștia se găsesc în proporție de o mie la unul față de primii. Cei mai mulți oameni din țara noastră sunt nevoiți să ducă o viață nenorocită, muncind din greu zi de zi pentru un biet gologan, pentru huzurul câtorva.

Am stăruit mult asupra acestor amănunte și asupra altora asemănătoare, dar Înălțimea Sa dorea mereu să afle lucruri noi, căci el socotea că toate animalele au drept la partea lor din roadele pământului, și mai ales acelea care sunt stăpânii firii. De aceea dorea să-i spun cum arată aceste mâncări costisitoare și cum se făcea că unii dintre noi le doream. I-am înșirat atunci toate felurile de mâncare câte mi-au trecut prin minte și chipul în care le pregătim, lucru ce nu putea fi făcut fără a trimite corăbii pe mare în toate colțurile lumii, ca să nu mai vorbim de băuturi, mirodenii și alte nenumărate lucruri. L-am încredințat că globul nostru pământesc trebuie să fie înconjurat de cel puțin trei ori, pentru ca una din femelele noastre Yahoo de neam ales să-și poată lua gustarea de dimineață sau să aibă o ceașcă în care să-și bea ceaiul. Stăpânul meu spuse că o țară care nu este în stare să asigure hrana locuitorilor ei trebuie să fie cu adevărat vitregită. Dar îl mira nespus de mult faptul că o întindere atât de mare de pământ era cu totul lipsită de apă de băut, iar oamenii se vedeau nevoiți să-și trimită corăbiile peste mări ca să aibă ce bea. I-am răspuns că Anglia, scumpa mea țară, în care văzusem lumina zilei, produce, după calculele făcute, de trei ori mai multă hrană decât pot consuma locuitorii ei, ca să nu mai vorbim de băuturile extrase din grâne sau stoarse din fructele unor pomi, foarte plăcute la gust; la fel stăteau lucrurile cu toate celelalte trebuincioase vieții. Totuși, pentru a întreține luxul și necumpătarea bărbaților, precum și deșertăciunea femelelor, trimitem cea mai mare parte a lucrurilor ce ne sunt trebuincioase spre alte țări, de unde, în schimb, căpătăm tot felul de obiecte aducătoare de boli, sminteli și vicii care se răspândesc în mijlocul nostru. Urmarea inevitabilă este că o mulțime de oameni sunt siliți să-și agonisească viața cerșind, jefuind, furând, înșelând, măsluind, jurând strâmb, lingușind, mituind, escrocând, jucând jocuri de noroc, mințind, umilindu-se, intimidând, votând, mâzgălind, citind în stele, otrăvind, prostituându-se, bârfind, defăimând, devenind liberi cugetători și altele asemenea; m-am silit din răsputeri să-i lămuresc fiecare din aceste cuvinte.

I-am mai spus că noi aducem vinuri din țări străine nu pentru a înlocui lipsa apei sau a altor băuturi, ci pentru că vinul e o băutură care ne înveselește, scoțându-ne din minți, care îndepărtează toate gândurile triste, zămislește cele mai năzdrăvane închipuiri în mintea noastră, ne umple de nădejdi, face să dispară teama, împiedică rațiunea de a ne mai sluji un timp oarecare și ne lipsește de folosința mâinilor și a picioarelor, până când în cele din urmă cădem într-un somn adânc; totuși, trebuie să mărturisim cinstit că ne trezim întotdeauna bolnavi și mahmuri; folosind mereu această băutură, cu timpul căpătăm fel de fel de boli care ne amărăsc viața și ne-o scurtează.

În afară de asta, cei mai mulți dintre oamenii noștri își agonisesc traiul lucrând pentru cei bogați sau unul pentru altul toate cele trebuincioase vieții. De pildă, când sunt acasă și umblu îmbrăcat așa cum se cuvine, eu port pe trupul meu roadele muncii a o sută de meșteșugari. Construirea și mobilarea casei mele are nevoie de încă pe atâta, și un număr de cinci ori mai mare de oameni o împodobesc pe soția mea.

M-am gândit apoi să-i povestesc despre un alt soi de oameni care-și agonisesc traiul îngrijind de cei bolnavi; în mai multe rânduri îi spusesem Înălțimii Sale că mulți oameni din echipajul meu muriseră din pricina bolilor. De data aceasta numai cu mare greutate am izbutit până la urmă să-l fac să mă înțeleagă. Pentru el era destul de limpede ca un houynnhnm să slăbească și să se miște anevoie cu câteva zile înaintea morții sau să se rănească la picior în urma vreunui accident; dar ca natura, care face totul în mod desăvârșit, să îngăduie durerii să se aciueze în trupurile noastre, era un lucru de neconceput pentru el și de aceea mă rugă să-i lămuresc pricina unui rău atât de neînțeles.

I-am spus că ne hrănim cu o mie de lucruri care au efecte contrarii; că mâncăm atunci când nu ne este foame și bem fără să ne fie sete; că ne pierdem nopțile la chefuri, consumând băuturi tari fără să luăm nimic altceva în gură, ceea ce ne predispune la trândăvie, ne buhăiește trupul și grăbește sau împiedică mistuirea. Că prostituatele Yahoo capătă o anumită boală ce face să putrezească oasele acelora care le cad în brațe; că această boală, ca și multe altele de altfel, se moștenește din tată în fiu, așa că mulți copii vin pe lume suferind de tot felul de boli grele; că lista tuturor bolilor la care este supus trupul omenesc ar fi nesfârșită, că nu sunt mai puțin de cinci sau șase sute, pentru fiecare mădular și încheietură; într-un cuvânt, fiecare parte a trupului, fie pe dinafară, fie pe dinăuntru, își are boala ei caracteristică. Pentru vindecarea acestor boli există anumiți oameni care învață meseria de a tămădui sau de a se preface că-i tămăduiesc pe bolnavi.

Și cum mă pricepeam oarecum în această meserie, eram gata, în semn de recunoștință față de Înălțimea Sa, să-i dezvălui toate tainele și mijloacele de care se folosesc ei.

Potrivit concepției lor, toate bolile provin din îmbuibare, ceea ce îi face să conchidă că este nevoie de o golire totală a corpului, fie pe calea firească, fie pe gură. Datorită acestui fapt, ei pregătesc din diferite ierburi, minerale, rășini, uleiuri, scoici, săruri, sucuri, alge, excremente, scoarță de copac, șerpi, broaște râioase, broaște obișnuite, păianjeni, carne și oase de morți, păsări, animale și pești, un amestec cu cel mai îngrozitor miros și cu cel mai scârbos gust ce se poate închipui, atât de scârbos, încât stomacul îl dă numaidecât afară. Acest amestec ei îl numesc vomitiv alteori, din aceleași substanțe la care mai adaugă și alte otrăvuri, ei ne silesc să introducem în corpul nostru prin orificiul de sus sau de jos (după cum i se năzare doctorului) un leac la fel de nesuferit și dezgustător pentru măruntaie care, ușurând pântecele, scoate tot ce se află înăuntru. Acestuia îi spun purgativ sau clizmă. De vreme ce natura, după cum susțin doctorii, a orânduit ca orificiul de sus să fie întrebuințat numai pentru introducerea solidelor și lichidelor, iar cel inferior posterior pentru darea lor afară, acești artiști socotesc că în caz de boală, natura e abătută din făgașele ei și de aceea, pentru a fi repusă în drepturi, trupul trebuie tratat în chip opus căilor naturale, schimbând întrebuințarea fiecărui oficiu: așadar solidele și lichidele vor fi introduse prin anus și date afară pe gură.

Dar în afară de bolile adevărate, oamenii mai suferă și de boli închipuite, pentru care doctorii au născocit leacuri închipuite; aceste boli au fel de fel de numiri ca și leacurile potrivite pentru fiecare din ele; de cele mai multe ori femelele yahoo-ilor sunt acelea care se îmbolnăvesc de asemenea boli.

Una din însușirile cele mai de seamă ale oamenilor din această tagmă este priceperea cu care fac pronosticuri. Aici, rareori se întâmplă să dea greș, căci atunci când e vorba de boli adevărate, mai ales dacă acestea se prezintă sub o formă gravă, pronosticul lor este de obicei moartea, care le stă totdeauna în putere, spre deosebire de vindecare. De aceea, ori de câte ori se ivesc semne neașteptate de însănătoșire, după ce doctorii și-au rostit sentința, pentru a nu fi învinovățiți că sunt prooroci mincinoși, ei știu cum să-și dovedească dibăcia în fața lumii, administrând o doză potrivită.

De asemenea, doctorii sunt de mare folos soților și soțiilor care s-au plictisit de tovarășii lor de viață, fiilor celor mai vârstnici, miniștilor și, adesea, chiar monarhilor.

Avusesem de mai multe ori prilejul să stau de vorbă cu stăpânul meu despre cârmuire, în general, și despre minunata noastră constituție, în special, care, pe drept cuvânt stârnește admirația și invidia întregii lumi. Cum însă și de data aceasta pomenisem întâmplător de miniștri, el m-a rugat să-i spun ce soi de Yahoo aveam în vedere când mă refeream la acest nume.

I-am spus că un prim-ministru, adică persoana pe care aveam de gând să i-o zugrăvesc, este o făptură lipsită cu totul de bucurie sau durere, dragoste sau ură, milă sau mânie; cel puțin, ea nu dă dovadă de alte simțăminte decât de o dorință aprigă de avere, putere și titluri; că folosește cuvintele pentru a spune orice altceva, dar niciodată ce gândește cu adevărat; că nu rostește vreodată un adevăr decât cu gândul ca celălalt să-l ia drept minciună și, iarăși, nici o minciună decât cu scopul ca celălalt să-l ia drept adevăr; că cei pe care îi vorbește de rău în spate sunt cu siguranță favoriții lui, și că oricând începe să te laude în fața altora sau chiar de față cu tine, ești un om pierdut. Cea mai mare pacoste este făgăduiala pe care ți-o face, mai ales dacă este întărită prin jurământ; auzind-o, omul înțelept n-are decât să se retragă și să renunțe de a mai trage vreo nădejde.

Există trei căi pentru ca un om să ajungă prim-ministru. Prima este să știe să se folosească cu înțelepciune de soția, fiica sau sora lui; a doua - să-și trădeze și să-și sape înaintașul; iar a treia - să dea dovadă de un zel furibund în adunările publice, tunând și fulgerând împotriva corupției de la curte. Un monarh înțelept va prefera să-i aleagă pe aceia care practică ultima din aceste metode, deoarece zeloșii aceștia se dovedesc a fi întotdeauna oamenii cei mai slugarnici și mai supuși voinței și patimilor stăpânului lor. Având în mâna lor toate dregătoriile, acești miniștri rămân mereu la putere, mituind majoritatea senatorilor sau a sfetnicilor din marele consiliu; în cele din urmă, datorită unui mijloc numit Act de Indemnitate (pe care i l-am descris), ei se pun la adăpost de răfuielile de mai târziu și se retrag din viața publică încărcați cu bunurile luate de la popor.

Palatul unui prim-ministru este o adevărată școală, unde alții învață și ei meseria; pajii, lacheii și portarul, maimuțărindu-și stăpânul, devin și ei miniștri în lumea lor, și ajung la o adevărată culme a desăvârșirii în ceea ce privește principalele trei științe: obrăznicia, minciuna și mita. Așa se face că și lor le dau târcoale persoanele cele mai sus puse, iar uneori, mulțumită dibăciei și nerușinării, ajung treptat-treptat urmașii stăpânilor lor.

De obicei, primul-ministru se află la cheremul unei târfe sau al unui lacheu favorit - făgașele prin care se scurg toate favorurile; la urma urmei, aceștia pot fi pe drept cuvânt numiți cârmuitorii țării.

Într-o zi, pe când stăteam de vorbă, auzindu-mă pomenind de nobilii din țara mea, stăpânul binevoi să-mi facă un compliment pe care n-aș putea spune că-l meritam: după părerea lui, eu mă trăgeam, pesemne, dintr-o familie nobilă, deoarece îi întreceam cu mult în înfățișare, culoarea pielii și curățenie, pe toți yahoo-ii din țara lui, cu toate că se părea că-mi lipsește puterea și sprinteneala. Acestea trebuiau puse pe socoteala felului meu de trai cu totul deosebit de al celorlalte dobitoace. Pe de altă parte, eram înzestrat nu numai cu darul vorbirii, ci și cu oarecare urme de rațiune, așa încât cunoscuții săi mă socoteau o adevărată minune.

Pe de altă parte m-a rugat să bag de seamă că printre houyhnhnm-i, bălanul, murgul și sârgul aveau altă înfățișare decât cel sur, rotat sau negru; ei nu erau înzestrați din născare cu aceeași agerime a minții sau cu aceeași capacitate de a-și ascuți gândirea; de aceea rămâneau să ducă o viață de slugi și niciodată nu ar fi năzuit să se împerecheze cu aceia care nu le erau pe potrivă, lucru care de altfel în țara lor ar fi fost socotit drept monstruos și nefiresc.

I-am exprimat Înălțimii Sale umila mea recunoștință pentru buna părere pe care binevoise să și-o facă despre mine; dar l-am încredințat totodată că nu eram de neam mare, întrucât mă născusem din părinți simpli și cumsecade, care de-abia fuseseră în stare să-mi dea o creștere bună; apoi i-am arătat că nobilimea noastră era cu totul altceva decât își închipuia el; că tinerii noștri nobili sunt crescuți din copilărie în trândăvie și lux; că de îndată ce le-o îngăduie vârsta, ei își macină puterile și se molipsesc de boli îngrozitoare în urma legăturilor cu femele destrăbălate, iar atunci când și-au irosit averea, ei se însoară cu o femeie de rând, o ființă respingătoare și cu sănătatea șubredă, pe care o urăsc și o disprețuiesc; ei se însoară numai de dragul banilor. Vlăstarele unor astfel de căsătorii sunt de obicei copii scrofuloși, piperniciți sau diformi. În felul acesta, rareori se întâmplă ca o familie să supraviețuiască mai mult de trei generații, afară doar dacă soția are grijă să găsească un tată sănătos pentru copiii ei printre vecini sau servitori, ca neamul să-și recapete vigoarea și să nu se stingă.

Că adevăratele dovezi ale unui sânge nobil sunt un trup bolnav și slăbănog și o față pământie, în vreme ce o înfățișare sănătoasă și robustă este un lucru atât de rușinos pentru un om cu vază, încât lumea socotește că adevăratul lui tată trebuie să fi fost rândaș sau vizitiu. Cusururile minții merg mână în mână cu cele ale trupului, iar caracterul acestor oameni este un amestec de ipohondrie, neghiobie, ignoranță, capricii, senzualitate și trufie.

Totuși, fără aprobarea acestei ilustre adunări nici o lege nu poate fi promulgată, abrogată sau modificată; ea este aceea care hotărăște, fără putință de apel, cu privire la soarta proprietăților noastre.

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

CAPITOLUL IX

Mari dezbateri în adunarea generală a houyhnhnm-ilor și hotărârile luate, învățătura houyhnhnm-ilor. Clădirile Jor. Înmormântările. Defectele limbii lor

Hotărârile consiliului houyhnhnm-ilor se iau de obicei în unanimitate, chiar când membrii care se întrunesc la sfat au păreri deosebite - și aceasta pentru că niciunui houyhnhnm nu-i este rușine să se lase convins de argumente și să folosească rațiunea.

Una din aceste mari adunări a avut loc în timpul șederii mele în țara aceea, cu vreo trei luni înainte de plecarea mea; stăpânul meu a luat parte la lucrări ca reprezentat al ținutului nostru. În acest consiliu, s-a reluat dezbaterea unei vechi probleme, de fapt, singura dezbatere care a avut loc vreodată în țara houyhnhnm-ilor. La întoarcere, stăpânul mi-a făcut o descriere amănunțită a celor ce s-au petrecut acolo.

Problema dezbătută a fost următoarea: yahoo-ii trebuiesc sau nu exterminați? Unul din membrii adunării, care era pentru exterminare, a prezentat câteva argumente foarte puternice și convingătoare, susținând că yahoo-ii sunt animalele cele mai murdare, mai gălăgioase și mai pocite pe care le-a zămislit vreodată natura, de asemenea că ele sunt și cele mai încăpățînate, mai îndărătnice, stricătoare și răutăcioase. Sug pe furiș laptele din ugerul vacilor care aparțin houyhnhnm-ilor, omoară și mănâncă pisicile, calcă în picioare ovăzul și iarba dacă nu sunt supravegheați mereu și fac mii și mii de alte stricăciuni. El aminti de vechea tradiție, potrivit căreia yahoo-ii nu fuseseră întotdeauna locuitorii acelei țări. Cu multe veacuri în urmă, două dobitoace dintr-acestea se iviseră pe vârful unui munte și nimeni nu știa dacă fuseseră zămislite din noroiul și nulul putrezit, înfierbântat de razele soarelui, sau se născuseră din spuma mării. Acești yahoo-i se împreunaseră și în scurtă vreme seminția lor se înmulțise într-atâta, încât se răspândise în întreaga țară, devenind o adevărată năpastă. Pentru a scăpa de pacoste, houyhnhnm-ii organizaseră o vânătoare pe tot cuprinsul țării: și în cele din urmă izbutiră să închidă toate lighioanele într-un țarc. După ce i-au răpus pe cei mai vârstnici, fiecare houyhnhnm și-a păstrat câte doi pui într-o colibă și i-a domesticit, atâta cât putea fi domesticită o jivină sălbatică, punându-i mai apoi să care tot felul de poveri. După câte se pare, adăugase vorbitorul, tradiția cuprindea mult adevăr, și făpturile acelea nu puteau fi ylnhniamshy (sau băștinași), deoarece prea aprigă era ura pe care o nutreau împotrivă-le atât houyhnhnm-ii cât și toate celelalte animale, și deși yahoo-ii o meritau cu prisosință din pricina firii lor netrebnice, totuși, niciodată nu ar fi ajuns atât de cumplită, dacă ei ar fi fost băștinași, căci s-ar fi stins cu timpul.

Mai spuse că locuitorilor le plăcea să se folosească de yahoo-i, neglijând cu totul - dar greșind prin aceasta - creșterea măgarilor, animale foarte cumsecade, ușor de întreținut, mult mai blânde și mai ordonate, fără nici un miros neplăcut, și destul de rezistente la muncă, deși nu au sprinteneala celorlalți; iar dacă zbieretele lor nu sunt de loc plăcute urechii, sunt totuși preferabile urletelor îngrozitoare ale yahoo-ilor.

Alți câțiva și-au exprimat și ei părerea cu privire la acest subiect. Stăpânul meu propuse adunării o soluție pe care, fără să știu, chiar eu i-o inspirasem. El recunoscu tradiția amintită de onoratul membru al adunării care vorbise înaintea sa și arătă că cei doi yahoo-i despre care se spunea că se iviseră la început în țara lor, fuseseră aduși acolo de peste mări; că ajungând pe uscat și fiind părăsiți de tovarășii lor, ei se retrăseseră în munți și, încetul cu încetul, se sălbăticiseră, devenind cu timpul mai sălbatici decât cei din neamul lor, rămași în țara de unde veniseră primii doi. Făcea această afirmație bizuindu-se pe faptul că el însuși avea în stăpânirea lui un Yahoo uimitor (eu eram acela), despre care mulți dintre cei de față auziseră, iar alții îl și văzuseră. Le povesti apoi în ce chip m-a descoperit; le mai spuse că tot trupul meu era acoperit cu un înveliș făcut din pielea și părul altor animale, că vorbeam o limbă a mea proprie, dar că o învățasem perfect și pe a lor; că îi istorisisem întâmplările în urma cărora ajunsesem acolo; că în clipa când mă văzuse fără nici un acoperământ, ar fi putut să jure că sunt un Yahoo, cu singura deosebire că eram mai alb și mai puțin păros și aveam gheare mai scurte. El adăugă că eu m-am străduit în fel și chip să-l încredințez că atât în țara mea cât și în alte țări yahoo-ii sunt animale raționale și conduc treburile, iar pe houyhnhnm-i îi țin ca slugi; de asemenea, că a descoperit la mine toate însușirile unui Yahoo, cu singura deosebire că eram ceva mai civilizat, datorită unui dram de minte care totuși se afla în același grad de inferioritate față de rațiunea houyhnhnm-ilor, ca și rațiunea yahoo-ilor din țara lor față de a mea; că printre alte lucruri, amintisem de obiceiul nostru de a castra houyhnhnm-ii, încă de tineri, spre a-i domestici mai lesne, operație ușoară și de loc primejdioasă; că nu e nici o rușine să înveți de la dobitoace: așa de pildă furnica ne învață să fim harnici, iar rândunica (astfel traduc eu cuvântul lyhannh, cu toate că e vorba de o pasăre mult mai mare decât rândunica) ne învață cum să construim.

Stăpânul meu le arătă că ar putea să aplice și ei această născocire la yahoo-ii mai tineri, deoarece, pe lângă faptul că lighioanele ar deveni mai supuse și mai ușor de strunit în muncă, ar duce cu timpul și la stingerea întregului neam, fără a pricinui moartea nimănui. Iar între timp houyhnhnm-ii să fie sfătuiți să se apuce de creșterea măgarilor, care, în afara faptului că sunt dobitoace mult mai prețioase în toate privințele, prezintă și avantajul că sunt buni de muncă încă de la vârsta de cinci ani, în vreme ce yahoo-ii nu pot fi folosiți decât după vârsta de doisprezece ani.

Atât a socotit cu cale să-mi povestească stăpânul meu, cu privire la cele petrecute în marele consiliu. El binevoi să ascundă un amănunt care mă privea îndeaproape și ale cărui urmări nefericite le-am simțit curând, după cum va afla cititorul la timpul potrivit. De atunci au început noile nenorociri ale vieții mele.

Houyhnhnm-ii nu cunosc literele și prin urmare toată știința lor se bazează pe tradiție. Dar cum în sânul unui popor atât de strâns unit, înclinat din născare spre virtute, întru totul condus de rațiune și ferit de orice legături cu alte popoare, se petrec prea puține întâmplări de seamă, istoria lor se poate păstra lesne fără a împovăra mintea nimănui. Am mai spus că houyhnhnm-ii nu suferă de nici un fel de boli și de aceea nu au nevoie de doctori. Cu toate acestea, ei au doctorii minunate, pregătite din diferite buruieni pentru a vindeca loviturile și tăieturile în chișiță sau copită din pricina pietrelor ascuțite, precum și împotriva altor răni în diferite părți ale trupului.

Ei socotesc anul după mișcările soarelui și ale lunii, dar nu-l împart în săptămâni.

Cunosc destul de bine mișcările acestor doi aștri și știu ce sunt eclipsele; acesta este punctul culminant al astronomiei lor.

În poezie, trebuie să recunoaștem, îi întrec pe toți ceilalți muritori. Justețea comparațiilor lor și caracterul amănunțit și exact al descrierilor sunt cu adevărat fără seamăn. Atât comparațiile cât și descrierile abundă în versurile lor, care cuprind fie idei frumoase despre prietenie și bunăvoință, fie proslăvirea acelora care au învins la concursurile de alergări sau alte exerciții fizice.

Clădirile lor, cu toate că sunt foarte primitive și simple sunt destul de bine construite pentru a-i apăra împotriva frigului și a căldurii. În țara lor crește un soi de copaci, care la vârsta de patruzeci de ani slăbesc din rădăcini și cea dintâi furtună îi doboară la pământ. Arborii aceștia sunt drepți ca lumânarea, iar houyhnhnm-ii îi ascut ca pe niște țăruși, cu ajutorul pietrelor (ei nu cunosc întrebuințarea fierului), îi înfig în pământ la o depărtare de zece incii unul de altul, împletind paie de ovăz și uneori nuiele între pari; acoperișul și ușile sunt făcute în același chip.

Houyhnhnm-ii se folosesc de scobitura dintre chișiță și copita picioarelor din față, cum ne folosim noi de mâini, dar cu mult mai multă îndemânare decât mi-aș fi putut închipui. În casa unde locuiam, am văzut o iapă albă vârând cu ajutorul chișiței ață în ac (pe care i-l împrumutasem în acest scop). Houyhnhnm-ii mulg vacile, culeg ovăzul și fac toată treaba pentru care ai avea nevoie de ajutorul mâinilor, în același chip. Au la îndemână un fel de cremene pe care o cioplesc cu ajutorul altor pietre și o prefac în unelte ce le slujesc drept icuri, topoare și ciocane. Tot cu unelte făurite din această cremene, ei cosesc fânul și culeg ovăzul ce crește de la sine pe câmpiile lor. Yahoo-ii cară snopii acasă cu căruțele, iar servitorii calcă în picioare spicele în niște colibe special construite, ca să scoată grăunțele pe care apoi le păstrează în hambare. Houyhnhnm-ii se mai pricep să facă un fel de vase de pământ și de lemn, vasele de lut le usucă la soare.

Dacă nu se întâmplă să moară din pricina vreunui accident, houyhnhnm-ii trăiesc până la adânci bătrânețe, iar când pleacă dintre cei vii sunt înmormântați în cele mai neștiute locuri ce pot fi găsite. Prietenii și rubedeniile nu sunt nici triști, nici veseli. Pe de altă parte, nici cel care moare nu vădește vreo părere de rău că părăsește această lume, de parcă s-ar întoarce acasă după o vizită făcută unuia dintre vecini. Mi-amintesc că odată când stăpânul meu se înțelesese cu un prieten și cu familia acestuia să-i facă o vizită în legătură cu o chestiune importantă, în ziua stabilită stăpâna și cei doi copii ai ei sosiră foarte târziu. Ea își ceru scuze de două ori, o dată pentru faptul că soțul ei, după cum s-a exprimat ea, se întâmplase să shnuwnh chiar în dimineața aceea. Cuvântul acesta e foarte expresiv și nu poate fi tălmăcit prea ușor în limba engleză; înseamnă a te întoarce la prima ta mamă.

În al doilea rând, își ceru iertare că n-a putut să vină mai devreme, deoarece soțul ei murise către vremea prânzului și ea a trebuit să se sfătuiască multă vreme cu servitorii asupra locului potrivit, unde să-i îngroape trupul. În tot acest timp, am băgat de seamă că era la fel de veselă ca și ceilalți; după vreo trei luni a murit și ea.

În general, houyhnhnm-ii trăiesc între șaptezeci și șaptezeci și cinci de ani, atingând foarte rar vârsta de optzeci de ani. Cu câteva săptămâni înainte de a muri, puterile îi părăsesc încetul cu încetul, fără să simtă însă nici o durere. În tot acest timp, sunt vizitați des de prieteni, deoarece nu mai pot ieși din casă cu ușurința obișnuită. Totuși, cu vreo zece zile înainte de moarte (rareori se întâmplă să greșească socotelile), ei înapoiază vizitele pe care i le-au făcut vecinii cei mai apropiați, fiind transportați în niște sănii trase de Yahoo. Vehicolul acesta ei nu-l folosesc numai în astfel de împrejurări, ci în general când îmbătrânesc, pentru călătoriile lungi sau atunci când nu pot umbla din pricina vreunui accident. De aceea, când un houyhnhnm își simte moarte aproape, el înapoiază aceste vizite și își ia rămas bun în mod solemn de la prietenii săi, ca și cum ar pleca într-o regiune îndepărtată a țării lor, unde are de gând să-și petreacă restul vieții.

Nu știu dacă merită să amintesc faptul că houyhnhnm-ii nu au în limba lor un cuvânt care să exprime ceea ce e rău, afară doar de vorbele pe care le folosesc cu privire la urâțenia și răutatea yahoo-ilor. Astfel, pentru a exprima prostia unui servitor, greșeala unui copil, tăietura pe care le-o face la picior vreo piatră, vremea urâtă care nu mai contenește și altele de felul acesta, ei adaugă la toate cuvintele epitetul de Yahoo, de pildă: hhnm Yahoo, wfinaholm Yahoo, ynlhmnd-wihlma Yahoo, iar o casă prost construită este ynholmhnm-rohlnmw Yahoo.

Aș stărui cu plăcere mai departe asupra obiceiurilor și virtuților acestui minunat popor; cum însă am de gând să public în curând o carte care să se ocupe în mod special de acest subiect îl sfătuiesc pe cititor să se adreseze ei, iar deocamdată, mă voi grăbi să-i povestesc nenorocirile ce se abătură asupra mea.

CAPITOLUL X

Gospodăria și viața fericită a autorului în mijlocul houyhnhnnlor. În urma discuțiilor cu houyhnhmnnii, autorul devine mult mai virtuos. Conversațiile cu houyhnhnmii. Stăpânul îl înștiințează pe autor că trebuie să părăsească țara. De durere, autorul leșină, dar n-are încotro. Cu ajutorul unui servitor își construiește o barcă și pornește pe mare.

Îmi orânduisem mica mea gospodărie după pofta inimii. Stăpânul meu poruncise să mi se construiască o cameră după modelul obișnuit în țara lor, la vreo șase yarzi depărtare de casă. Am acoperit pereții și dușumeaua cu lut, peste care am așternut rogojini făcute de mine însumi; am cules apoi cânepă sălbatică și mi-am confecționat un fel de pânză, pe care am umplut-o cu penele mai multor păsări, foarte gustoase, prinse cu ajutorul lațurilor făcute din păr de Yahoo. Mi-am cioplit două scaune, cu cuțitul, fiind ajutat de căluțul murg la treburile mai grele și mai obositoare. Când hainele mi s-au ponosit de tot, mi-am făcut altele de piele de iepure și din pielea unor animale frumoase cam de mărimea acestora, numite nnuhnoh, al căror trup e acoperit de un puf foarte fin. Tot din pielea lor mi-am făcut și niște ciorapi, cu care nu-mi era rușine. Mi-am tălpuit ghetele cu bucăți de lemn tăiat dintr-un copac, fixându-le de căpute, iar când căputele s-au rupt de tot, le-am înlocuit cu piei de Yahoo uscate la soare. Adeseori scoteam miere din scorburile copacilor și o amestecam cu apă sau o mâncam cu pâine. Nici un om nu putea dovedi mai bine ca mine adevărul zicalelor: Natura se mulțumește cu puțin și Nevoia este mama tuturor descoperirilor. Mă bucuram de o sănătate desăvârșită, precum și de liniște sufletească deplină; uitasem ce înseamnă trădarea sau nestatornicia unui prieten, loviturile ascunse sau fățișe ale unui dușman. Nu aveam prilejul să mituiesc, sau să lingușesc, să fiu slugarnic pentru a câștiga bunăvoința vreunui mare dregător sau a favoritului său. Nu eram nevoit să mă apăr împotriva înșelătoriei sau asupririi; aici nu se găseau nici doctori care să-mi ruineze trupul, nici avocați care să-mi ruineze averea; nu se aflau denunțători care să tragă cu urechea la ce spun sau să mă spioneze; nu existau nici zeflemiști, critici, calomniatori, hoți de buzunare, tâlhari la drumul mare, spărgători, procurori, mijlocitori, bufoni, cartofori, politicieni, oameni spirituali, posomoriți, guralivi, gâlcevitori, răpitori, ucigași, bandiți, virtuoși; nu se aflau conducători sau adepți ai partidelor și dizidențelor, nici oameni care să încurajeze viciul prin seducție sau propriul lor exemplu; lipseau temnițele, securile, spânzurătorile, stâlpii infamiei; lipseau negustorii și meșteșugarii necinstiți; nu exista îngâmfare, vanitate sau prefăcătorie; nu existau spilcuiți, fanfaroni, bețivi, târfe sau boli rușinoase; nu existau neveste cicălitoare, destrăbălate și cheltuitoare; nu existau pedanți nătângi și plini de ei înșiși; nu existau prieteni inoportuni, aroganți, certăreți, gălăgioși, vanitoși, înfumurați, veșnic cu înjurătura pe buze; nu existau ticăloși ridicați din noroi, datorită viciilor lor sau nobili aruncați în noroi, datorită virtuților; nu existau lorzi, scripcari, judecători sau profesori de dans.

Am avut cinstea să fiu primit la mulți houyhnhnm-i care veneau să-l viziteze pe stăpânul meu sau să ia masa cu el; iar Înălțimea Sa și-a arătat bunăvoința, îngăduindu-mi să stau în cameră și să ascult la cele ce vorbeau. Atât el cât și oaspeții lui catadicseau adesea să-mi pună întrebări și să asculte răspunsurile mele. Am avut de asemenea cinstea de a-l însoți de câteva ori pe stăpânul meu când făcea vizite altora. Nu deschideam gura decât ca să răspund la întrebări, și o făceam cu părere de rău, pentru că în felul acesta pierdeam atâtea clipe prețioase pentru a mă instrui; în schimb mă încânta nespus situația mea de umil ascultător al unor astfel de conversații, în care nu era nimic de prisos, unde cei de față rosteau cuvinte puține însă pline de tâlc, și unde stăruia cea mai desăvârșită cuviință, fără cea mai mică urmă de ceremonie; aici nimeni nu lua cuvântul dacă știa că plăcerea pe care o încerca el nu va fi împărtășită și de ceilalți; aici nu existau întreruperi, discuții plictisitoare, patimă sau neînțelegeri. Houyhnhnm-ii erau de părere că atunci când se întâlnesc două persoane, o clipă de tăcere are o influență binefăcătoare asupra conversației. Mi-am dat seama că au dreptate, deoarece în timpul acestor pauze, se nasc idei noi care înviorează foarte mult convorbirea. În mod obișnuit ei discutau despre prietenie și bunăvoință, ordine și economie, alteori, despre diferitele fenomene ale naturii sau tradiții străvechi; despre limitele virtuții, legile de nestrămutat ale rațiunii sau hotărârile ce urmează a fi luate la următoarea mare adunare, și adesea, despre meritele deosebite ale poeziei.

Pot să adaug fără să mă laud că prezența mea le dădea adesea subiect de discuție, deoarece stăpânul meu avea prilejul să-și inițieze prietenii în istoria vieții mele și a Angliei, lucru despre care discutau cu multă plăcere, deși de loc măgulitor pentru neamul omenesc. De aceea, nu voi repeta cele ce spuneau. Să mi se îngăduie doar să arăt că Înălțimea Sa, spre marea mea admirație, părea să înțeleagă firea yahoo-ilor din toate țările mult mai bine decât o înțelegeam eu. După ce a zugrăvit toate viciile și nebuniile noastre, el a descoperit multe altele de care eu nu pomenisem niciodată; el căuta să-și închipuie ce însușiri ar putea să aibă un Yahoo din țara lor dacă ar fi înzestrat cu un dram de rațiune; în cele din urmă încheie, spunând că, după toate probabilitățile, o astfel de ființă este pe cât de ticăloasă, pe atât de nenorocită.

Trebuie să mărturisesc că puținele cunoștințe de oarecare însemnătate pe care le am astăzi, le-am căpătat mulțumită lecțiilor primite de la stăpânul meu și ascultând discuțiile dintre ei și prietenii săi; și aș fi mai mândru să le pot asculta și astăzi decât dacă aș vorbi în fața celei mai mari și mai înțelepte adunări din Europa. Admiram forța, frumusețea și agerimea locuitorilor, iar o înmănunchere atât de fericită de virtuți în niște ființe atât de plăcute, trezea în mine cea mai profundă venerație. La început, e drept, nu am încercat respectul acela firesc pe care li-l purtau yahoo-ii și celelalte dobitoace, dar cu timpul l-am simțit și eu, mult mai curând decât aș fi crezut vreodată - iar acest respect s-a amestecat cu dragostea și recunoștința pe care o nutream față de ei pentru că binevoiseră să mă deosebească de ceilalți din neamul meu.

Când mă gândeam la familie, la prieteni, la patrie sau la neamul omenesc în general, îi vedeam pe toți așa cum sunt în realitate, yahoo-i ca înfățișare și caracter, poate întrucâtva mai civilizați și înzestrați cu darul vorbirii, dar folosindu-și rațiunea numai pentru a se rafina și a-și spori viciile, pe care frații lor din această țară nu le aveau decât în măsura în care le fuseseră hărăzite de natură. Dacă se întâmpla să-mi văd chipul oglindit în apele unui lac sau într-o fântână, îmi întorceam fața dezgustat și scârbit de mine însumi, îndurând mai ușor vederea unui Yahoo obișnuit decât propria mea înfățișare. Tot stând de vorbă cu houyhnhnm-ii și privindu-i cu nețărmurită admirație, începusem să le imit mersul și mișcările, care astăzi au devenit obișnuință, iar când prietenii mei îmi spun fără ocoluri că umblu ca un cal, pentru mine este un adevărat compliment. Iarăși nu voi tăgădui că atunci când vorbesc, împrumut adesea, glasul și intonația houyhnhnm-ilor, iar dacă sunt luat peste picior, nu mă sinchisesc câtuși de puțin.

În mijlocul tuturor acestor fericiri și într-o vreme când credeam că mi-am statornicit viața odată pentru totdeauna, stăpânul meu trimise după mine într-o dimineață, ceva mai devreme ca de obicei. Mi-am dat seama numaidecât după înfățișarea lui că era cam tulburat și se tot codea să înceapă. După câteva clipe de tăcere îmi spuse că nu știe cum voi primi cele ce avea de gând să-mi aducă la cunoștință. În cele din urmă îmi arătă că la ultima lor adunare generală, când s-a reluat problema yahoo-ilor, reprezentanții i-au reproșat că ține în casă un Yahoo (eu eram acela), pe care îl tratează mai degrabă ca pe un houyhnhnm decât ca pe un dobitoc. Căci după câte se știa, stă adeseori de vorbă cu mine, ca și cum tovărășia mea i-ar face plăcere sau i-ar aduce vreun folos; că astfel de fapte erau potrivnice rațiunii și cu totul nefirești; nici că se mai pomeniseră vreodată în țara lor. Drept care, adunarea îl sfătuise fie să mă pună la munci, ca pe toți ceilalți din neamul meu, fie să-mi poruncească să fac cale-ntoarsă, pornind înot spre meleagurile de unde venisem. Prima soluție fusese respinsă de către toți houyhnhnm-ii care mă văzuseră vreodată în casa lui sau în a lor, căci, spuneau ei, de vreme ce sunt înzestrat cu un dram de minte și pe deasupra am și fire ticăloasă de Yahoo, e de temut ca nu cumva să-i îndemn pe ceilalți yahoo-i să se retragă în ținuturile împădurite și muntoase ale țării și de acolo să năvălească în timpul nopții ca să ucidă vitele houyhnhm-ilor, și lucrul n-ar fi de mirare, ținând seama că yahoo-ii sunt hrăpăreți și trândavi din fire.

Stăpânul meu adăugă că houyhnhnm-ii din vecinătate stăruiau zilnic ca el să aducă la îndeplinire hotărârea adunării pe care nu o mai putea amâna vreme îndelungată. Se temea însă că nu voi fi în stare să ajung înot până într-o altă țară și de aceea își exprimă dorința ca eu să-mi făuresc un mijloc de transport asemănător cu acela pe care i-l descrisesem și care să mă poarte pe apele mării; servitorii lui precum și cei ai vecinilor lui erau gata să-mi dea o mână de ajutor. Încheie, spunându-mi că, în ceea ce îl privește, ar fi fost mulțumit să mă țină în slujba lui câte zile aș mai fi avut de trăit, deoarece își dădea seama că mă vindecasem de unele obiceiuri și deprinderi proaste, silindu-mă, în măsura în care mi-o îngăduia natura mea inferioară, să-i imit pe houyhnhnm-i.

E locul aici să-i spun cititorului că o hotărâre a adunării generale din această țară este redată prin cuvântul hnhloayn care înseamnă „îndemn", după câte știu eu, deoarece lor nici prin minte nu le trece că o ființă rațională ar putea fi silită să facă ceva, ci numai sfătuită sau îndemnată; ei socotesc că nimeni nu se poate face vinovat de neascultare față de glasul rațiunii fără a pierde și dreptul de a se mai numi ființă rațională.

Auzind cuvintele stăpânului meu, am fost cuprins de o durere fără margini și de deznădejde și, nefiind în stare să îndur chinurile pe care mi le pricinuiseră, am leșinat, căzând la picioarele lui. Când mi-am venit în fire, el mi-a spus că și-a închipuit că am murit (ființele acestea nu cunosc astfel de slăbiciuni absurde). I-am răspuns cu voce stinsă că moartea ar fi fost o adevărată binecuvântare, că deși nu puteam învinovăți îndemnul adunării sau stăruințele prietenilor lui, totuși, cu mintea mea slabă și nevolnică, socoteam că nu ar fi fost poate împotriva dreptei judecăți să fie mai puțini aspri cu mine. I-am mai spus că nu eram în stare să înot nici măcar o leghe, iar țara cea mai apropiată se afla pesemne la o depărtare de peste o sută de leghe; că multe din materialele necesare construirii unui vas oricât de mic care să mă ducă în larg lipseau cu desăvîrșire din țara lor, dar totuși, în semn de ascultare și de recunoștință față de Înălțimea Sa, aveam să încerc, cu toate că-mi dădeam seama că eram de pe acum sortit pieirii; că moartea nefirească ce mă pândea era cea mai mică dintre nenorocirile care-mi puteau fi hărăzite pe lumea asta, deoarece presupunând că aș scăpa cu viață prin cine știe ce minune, oare cum aș mai îndura gândul să-mi petrec restul zilelor printre yahoo-i și să cad din nou pradă vechilor mele păcate, lipsit fiind de pilde care să-mi călăuzească pașii numai pe căile virtuții? Știam, vai, prea bine pe ce motive puternice se întemeiau hotărârile înțelepților houyhnhnm-i și mai știam că ele nu puteau fi clintite de argumentele mele, un biet Yahoo ce mă aflam.

De aceea, după ce i-am mulțumit cu umilință pentru sprijinul ce binevoia să-mi acorde, poruncind servitorilor să mă ajute la construirea unui vas, l-am rugat să-mi îngăduie un timp îndestulător pentru o lucrare atât de grea, încredințându-l că mă voi strădui să scap de la pieire o ființă nenorocită. Iar dacă mă voi înapoia vreodată în Anglia, nădăjduiam să fiu de folos semenilor mei, aducând slavă vestiților houyhnhnm-i și dându-i drept pildă întregii omeniri.

Plin de bunăvoință, stăpânul meu îmi răspunse în câteva cuvinte, îngăduindu-mi un răstimp de două luni ca să-mi construiesc vasul. Îi porunci căluțului murg, tovarășul meu de slujnice (astăzi, când sunt atât de departe de el, mă încumet să-l numesc astfel) să asculte de îndrumările pe care i le voi da. Eu îi spusesem stăpânului meu că ajutorul murgului îmi va fi de ajuns, căci știam cât de mult ține căluțul la mine.

Așadar, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept, însoțit de căluțul cel murg, spre locul de pe coastă unde răsculații porunciseră să fiu debarcat. M-am urcat pe o înălțime și, cercetând marea cu privirea, mi s-a părut că zăresc o insuliță înspre nord-est. Mi-am scos ocheanul de buzunar și am văzut-o limpede la o depărtare de vreo cinci leghe în larg, după câte am socotit eu. Căluțului i se păru însă că nu e decât un nor albastru, căci el, neputându-și închipui să mai existe și alte țări pe lume în afară de a lui, nu era în stare să deosebească obiectele din largul mării, ca noi care suntem atât de deprinși cu întinsul apelor.

Descoperind insula, nu mi-am mai continuat cercetările. Am luat hotărârea ca acesta să fie primul loc al surghiunului meu. Cât privește urmările, le lăsam în seama soartei.

M-am întors acasă și, după ce m-am sfătuit cu căluțul murg, ne-am dus amândoi

într-o pădurice din apropiere, unde eu, cu ajutorul cuțitului, iar el cu acela al unei cremene ascuțite prinsă cu multă îndemânare de un mâner de lemn - cum se obișnuiește pe la ei - am tăiat mai multe crengi de stejar cam de grosimea unor toiege, precum și câteva bucăți mai groase. Firește, nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunțită a felului în care am muncit; ajunge să-i spun că în șase săptămâni, cu ajutorul căluțului murg care făcea treburile cele mai grele, am construit un fel de barcă indiană însă mult mai mare, pe care am acoperit-o cu piei de Yahoo bine cusute unele de altele cu fire de cânepă, pe care eu însumi le confecționasem.

Tot din piei de Yahoo am făcut și velele; numai că am folosit piei tinere, întrucât cele bătrâne erau prea aspre și prea groase. De asemenea, mi-am pregătit patru vâsle. Am pus în luntre o cantitate de carne fiartă de iepure și de pasăre și am luat cu mine două vase - unul cu lapte și celălat cu apă.

Mi-am încercat barca pe un eleșteu măi măricel din apropierea casei stăpânului meu și am îndreptat tot ce era de îndreptat, astupând crăpăturile cu seu de Yahoo, până când am văzut că nu mai are nici un cusur și mă poate duce pe mine împreună cu toată încărcătura. Iar când am socotit că nu mai aveam nimic de făcut la ea, am înhămat niște yahoo-i la o căruță, care au dus barca încetișor până la (malul mării, sub supravegherea căluțului murg și a unui alt servitor.

Când sosi ziua plecării, mi-am luat rămas bun de la stăpânul și stăpâna mea și de la întreaga familie, cu ochii scăldați în lacrimi și cu inima zdrobită de durere. Dar Înălțimea Sa, din curiozitate și, poate, și din bunăvoință (dacă îmi este îngăduit să spun asta fără trufie), luă hotărârea să mă însoțească până la țărm, împreună cu câțiva din vecinii lui. Am fost silit să aștept fluxul mai bine de un ceas, după care, văzând că vântul mi-e prielnic și bate înspre insula unde voiam să mă îndrept, mi-am luat pentru a doua oară rămas bun de la stăpânul meu. Tocmai mă pregăteam să mă prosternez în fața lui, ca să-i sărut copita, când el îmi făcu marea cinste de a o ridica până în dreptul gurii mele. Știu foarte bine cât de mult am să fiu defăimat pomenind acest ultim amănunt. Desigur, bârfitorilor mei le place să creadă că e aproape cu neputință ca o persoană atât de ilustră să binevoiască a arăta atâta cinste unei ființe inferioare cum eram eu. Nu-i vorbă, și eu cunosc obiceiul unor călători de a se făli cu favorurile nemaipomenite de care s-au bucurat pe unde au fost. Dacă însă acești defăimători ar cunoaște mai bine firea nobilă și curtenitoare a houyhnhnm-ilor, și-ar schimba numaidecât părerea.

I-am salutat cu umilință pe toți ceilalți houyhnhnm-i care-l însoțeau pe stăpânul meu, apoi m-am urcat în barcă și am prins a vâsli spre larg.

CAPITOLUL XI

Călătoria autorului e plină de primejdii. Sosește în Noua Olandă, unde speră să se statornicească. Este rănit de săgeata unui băștinaș. E prins și dus cu de-a sila pe un vas portughez. Amabilitatea căpitanului. Autorul ajunge în Anglia.

Deznădăjduita mea călătorie a început la 15 februarie 1714—15, la ora 9 dimineața. Vântul era cât se poate de prielnic; totuși, la început m-am folosit numai de vâsle, dar gândindu-mă că voi obosi în scurtă vreme și că vântul s-ar putea să se schimbe, m-am încumetat să ridic pânzele; și astfel cu ajutorul fluxului, am plutit cu o iuțeală după socoteala mea de o leghe și jumătate pe oră. Stăpânul meu și prietenii lui au stat pe țărm până când m-au pierdut din ochi. Din când în când îl auzeam pe căluțul murg (căruia îi fusesem drag întotdeauna) strigând: Hnuy illa nyha majah Yahoo - ai grijă de tine, drăguțule Yahoo.

Intenția mea era să descopăr, de va fi cu putință, o insulă mică și nelocuită, dar unde totuși să pot căpăta, muncind cu zel neostenit, toate cele trebuincioase vieții - lucru care pe mine mă bucura mult mai mult decât să fiu prim-ministru la cea mai vestită curte din Europa: într-atâta mă îngrozea gândul de a mă reîntoarce printre oameni și de a trăi sub cârmuirea yahoo-ilor. În singurătatea la care râvneam puteam cel puțin să mă desfăt, cugetând cu nespusă încântare la virtuțile acelor neîntrecuți houyhnhnm-i, fără a mai avea vreodată prilejul să mă prăbușesc în mocirla viciilor și corupției în care se bălăceau semenii mei.

Poate că cititorul își mai amintește cum s-a răzvrătit echipajul împotriva mea și cum am fost închis în cabină, cum am stat acolo mai multe săptămâni fără să știu în ce parte a lumii ne îndreptăm, apoi cum am fost debarcat cu șalupa și cum s-au jurat marinarii - fie că au jurat drept sau strâmb - că nu știu în ce loc anume ne aflăm. Cu toate acestea, eu socoteam că ne găsim la vreo zece grade spre sud de Capul Bunei Speranțe, adică pe la 45 grade latitudine sudică, după cum am dedus eu din cele câteva vorbe pe care le-au schimbat între dânșii. Cu alte cuvinte, bănuiam că ne aflăm la sud-est de drumul pe care voiau ei să-l apuce, pentru a atinge Madagascarul. Și cu toate că nu era decât o simplă presupunere, mă hotărâi să înaintez spre est, în speranța că voi ajunge la coasta de sub-vest a Noii Olande și, poate, cine știe, pe vreo insulă din cele visate de mine, așezate la vest de Noua Olandă.

Vântul bătea dinspre vest, așa că pe la orele șase seara am socotit că înaintasem spre est cel puțin optsprezece leghe când, deodată, la vreo jumătate de leghe în fața ochilor mei, răsări o insuliță, unde am și ajuns în curând. De fapt, nu era decât o stâncă în care furtunile ferăstruiseră un golf. Mi-am adăpostit barca aici și, cățărându-mă sus pe steiurile povârnite, am putut desluși limpede înspre est o fâșie de pământ, ce se întindea de la sud la nord. Noaptea am petrecut-o în barcă; a doua zi în zori, mi-am reluat călătoria și, după șapte ore de navigat, am atins coasta de sud-est a Noii Olande, lucru care mi-a întărit o veche convingere a mea, și anume, că pe hărți această țară se află cu cel puțin trei grade mai înspre est decât ar trebui. Cu mulți ani în urmă, împărtășisem această părere distinsului meu prieten mister Hermann Moll, explicându-i și motivele, dar el a preferat să dea crezare altor autori.

În locul unde debarcasem n-am văzut picior de om, dar nefiind înarmat, m-am temut să mă aventurez în interiorul ținutului. Pe țărm am găsit scoici pe care le-am mâncat crude, căci nu m-am încumetat să aprind focul, ca nu cumva să fiu descoperit de băștinași. Pentru a-mi cruța merindele, vreme de trei zile nu m-am hrănit decât cu stridii și cu tot felul de scoici; am avut norocul să găsesc și un râuleț cu apă minunată de băut, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

În zorii celei de a patra zile, avântându-mă ceva mai departe în inima ținutului, am zărit vreo douăzeci-treizeci de băștinași în vârful unei coline, la mai puțin de cinci sute de yarzi. Bărbați, femei și copii, cu desăvîrșire goi, stăteau așezați în jurul unui rug - mi-am dat seama de lucrul acesta după fum. Unul din ei mă zări și le făcu semn celorlalți; cinci bărbați se îndreptară către mine, lăsând femeile și copiii lângă foc. Am rupt-o la fugă spre țărm de-mi sfârâiau călcîile; ajuns aici m-am suit repede în barcă și am început să vâslesc; văzând că dau bir cu fugiții, sălbaticii se luară după mine și înainte ca să ajung în larg, unul din ei slobozi o săgeată care mi se înfipse adânc în genunchiul stâng (urma rănii o voi duce cu mine în mormânt). Temându-mă ca nu cumva săgeata să fie otrăvită, am vâslit din răsputeri pentru a scăpa de atacul lor (era o zi liniștită) și am izbutit să-mi sug rana și s-o pansez cât mai bine.

Nu știam încotro s-apuc; și cum nu îndrăzneam să mă mai înapoiez în locul acela, m-am îndreptat către nord, fiind silit să vâslesc, căci vântul, deși foarte slab, îmi era potrivnic, bătând dinspre nord-vest. În timp ce căutam cu privirea un locșor adăpostit, unde să pot debarca, am zărit către nord-nord-est o pânză ce creștea văzând cu ochii. M-am întrebat în sinea mea dacă trebuie să aștept sau nu, dar până la urmă scârba față de neamul yahoo-ilor învinse și, înturnându-mi barca, m-am îndreptat, cu ajutorul vâslelor și al pânzei, spre sud. Astfel am ajuns în golful de unde plecasem dimineața, preferând să mă las în seama acelor barbari decât să trăiesc printre yahoo-ii europeni. Mi-am tras barca cât mai aproape de țărm și m-am ascuns după o lespede de piatră chiar lângă râuleț care, după cum am mai spus, avea o apă minunată.

Corabia se apropie până la o jumătate de leghe de golf și trimise o șalupă ca să încarce apă proaspătă în butoaie (se pare că cei de pe vas cunoșteau bine locul acesta). N-am zărit vasul decât în clipa când se afla foarte aproape de țărm și era prea târziu, ca să-mi caut alt adăpost. Debarcând și zărind barca mea, marinarii își făcură socoteala că stăpânul ei nu poate fi departe. Patru din ei, înarmați până în dinți, cercetară toate cotloanele și văgăunile și, în cele din urmă, iată că mă găsiră culcat pe burtă în spatele pietroiului. Cuprinși de negrăită uimire, se uitară câteva clipe la îmbrăcămintea mea atât de ciudată, la hainele făcute din piei de Yahoo, la pantofii cu talpă de lemn și la ciorapii mei de blană, înfățișarea mea îi făcu să bănuiască cum că n-aș fi de prin partea locului, deoarece băștinașii umblau goi. Unul din marinari, vorbind portugheza, îmi spuse să mă scol și mă întrebă cine sunt. Cum înțelegeam foarte bine această limbă i-am spus după ce m-am sculat în picioare, că sunt un biet Yahoo surghiunit de houyhnhnm-i și că-i rog să mă lase să plec. S-au mirat mult când m-au auzit răspunzând în limba lor și după culoarea feții au bănuit că sunt european, dar nu înțelegeau ce înseamnă cuvintele yahoo-i și houyhnhnm-i; totodată au izbucnit în hohote de râs la auzul glasului meu ciudat care semăna cu nechezatul unui cal. Tremuram de frică și, în același timp, de ură. I-am mai rugat o dată să mă lase să plec și chiar am încercat să mă îndrept binișor spre barcă, dar ei mă înșfăcară, în dorința de a afla care-i țara mea de baștină, de pe ce meleaguri vin și alte lucruri de felul acesta.

Le-am spus că m-am născut în Anglia, de unde plecasem cu vreo cinci ani în urmă, într-o vreme când țările noastre trăiau în bună înțelegere. Nădăjduiam prin urmare că ei nu mă vor trata ca pe un dușman, deoarece nu aveam gânduri rele. Eram doar un biet Yahoo în căutarea unui colțișor singuratic, unde să-și petreacă restul zilelor sale nefericite.

Când au început să vorbească, mi s-a părut că nicicând nu-mi fusese dat să aud sau să văd ceva mai nefiresc; era ca și cum s-ar fi apucat să cuvânteze un câine sau o vacă la noi în Anglia, sau un Yahoo în țara houyhnhnm-ilor.

Portughezii aceia cumsecade erau la fel de uimiți de îmbrăcămintea mea ciudată și de felul straniu în care rosteam cuvintele, cu toate că le înțelegeau foarte bine. Mi-au vorbit cu multă omenie, încredințându-mă că fără doar și poate căpitanul lor mă va duce gratis până la Lisabona, de unde mă voi putea întoarce în patrie. Doi marinari se vor înapoia pe corabie, ca să-l înștiințeze pe căpitan despre cele văzute și să primească ordine. Până atunci, ceilalți mă vor ține acolo cu forța, afară doar dacă voi jura solemn că nu am de gând să fug. Am socotit că cel mai bun lucru e să le ascult propunerea. Cu toții s-au arătat curioși să afle povestea peripețiilor mele; eu însă am căutat să le dau cât mai puține amănunte, ceea ce i-a făcut să presupună că nenorocirile prin care trecusem mi-au cam zdruncinat mințile. Peste două ceasuri, șalupa care dusese butoaiele se înapoie cu ordinul căpitanului ca eu să fiu adus pe bordul corăbiei. Am căzut în genunchi, rugându-i pe marinari să mă lase liber, dar toate stăruințele mele fură zadarnice. După ce m-au legat zdravăn cu frânghii, m-au aruncat în șalupă și astfel m-au dus pe corabie, iar de aici în cabina căpitanului.

Căpitanul se numea Pedro de Mendez; era un om foarte curtenitor și mărinimos. El mă rugă să-i povestesc câte ceva despre mine și, totodată, dori să știe dacă nu vreau să mănînc sau să beau ceva. În același timp, mă încredința că toată lumea se va purta cu mine la fel cum se poartă cu el. Atâtea vorbe îndatoritoare din partea unui Yahoo avură darul să mă uimească nespus de mult. Cu toate acestea, am rămas tăcut și ursuz; îmi făcea rău până și mirosul lui și al oamenilor din echipaj. În cele din urmă mi-am exprimat dorința să mănânc ceva din merindele aflate în barcă, dar căpitanul porunci să mi se aducă un pui fript și niște vin minunat, apoi să mi se pregătească patul în cea mai curată cabină.

N-am vrut să mă dezbrac și m-am trântit în pat așa îmbrăcat cum eram. O jumătate de oră mai târziu, când mi-am făcut socoteala că oamenii din echipaj sunt la masă, m-am strecurat binișor pe punte, cu gândul să sar în mare și să încerc să scap cu viață înotând din răsputeri, mai degrabă decât să trăiesc printre yahoo-i. Dar unul din marinari mă împiedică să-mi duc planul la îndeplinire și, după ce îl înștiință pe căpitan, am fost pus în lanțuri în cabina ce mi se dăduse.

După masă, căpitanul Pedro veni să mă vadă, rugându-mă să-i spun motivul unei fapte atât de nesăbuite; totodată el mă încredința că nu-mi vrea decât binele. Îmi vorbi cu atâta căldură, că până la urmă am catadicsit să-l tratez ca pe un animal înzestrat cu un dram de rațiune. I-am povestit pe scurt peripețiile călătoriei, complotul pus la cale de oamenii echipajului meu, i-am vorbit despre țara pe ale cărei coastă mă lăsaseră la voia întâmplării, precum și despre cei cinci ani petrecuți acolo. Toate acestea i s-au părut un vis sau poate năluciri, lucru care m-a jignit nespus, căci eu nu mai eram în stare să mint, cusur cu care se nasc toți yahoo-ii în țările unde ei sunt stăpâni și, drept urmare, și cu înclinarea de a pune la îndoială adevărul rostit de ceilalți semeni ai lor. L-am întrebat dacă în țara lui de baștină există obiceiul de a spune lucruri care nu sunt. Am căutat să-l conving că eu uitasem aproape cu desăvîrșire înțelesul cuvântului „prefăcătorie", pe care îl rostise, și dacă aș fi trăit o mie de ani în țara houyhnhnm-ilor, nu mi-ar fi fost dat să aud o minciună nici de la cel mai umil serv. I-am mai spus că-mi era totuna dacă mă crede sau nu, dar că totuși, în semn de mulțumire pentru bunăvoința arătată, voi fi și eu la rându-mi îngăduitor față de firea lui păcătoasă, răspunzându-i la toate întrebările pe care va voi să mi le pună; astfel va putea să afle adevărul.

Căpitanul, om înțelept, după ce se strădui de câteva ori să mă prindă cu ocaua mică în timp ce-mi depanam povestirea, sfârși prin a da crezare spuselor mele, cu atât mai mult, cu cât îmi mărturisi că a cunoscut un căpitan de vas, un olandez, care afirma că împreună cu cinci oameni din echipaj debarcase cândva pe coasta unei insule sau a unui continent, la sud de Noua Olandă. Tot căutând apă de băut zărise un cal ce mâna o cireada de animale întru totul asemănătoare cu cele pe care i le zugrăvisem eu sub numele de yahoo-i; și-i mai spusese căpitanul acela și alte lucruri, dar el le uitase, căci luase totul drept născocire.

Totuși se grăbi să adauge că de vreme ce mă arătam un apărător atât de înflăcărat al adevărului, trebuie să-i dau cuvântul meu de onoare că îl voi însoți în această călătorie fără a mai încerca vreun gest desperat, căci altfel se va vedea nevoit să mă închidă în cabină până la Lisabona. I-am făgăduit, mărturisindu-i totodată că mai degrabă aș îndura cele mai mari cazne decât să mă reîntorc printre yahoo-i.

Călătoria noastră nu fu tulburată de nici un incident de seamă. Uneori, în semn de recunoștință față de căpitan, stăteam de vorbă cu el, după îndelungate stăruinți din partea lui, și mă străduiam din răsputeri să-mi ascund sila ce mă cuprindea la vederea neamului omenesc; totuși, nu arareori se întâmpla să-mi dau în petic, dar el nu se supăra. Cea mai mare parte din zi mi-o petreceam stând închis în cabină, ca să nu-i văd pe marinari. În mai multe rânduri, căpitanul mă rugase să renunț la hainele acelea de sălbatic, oferindu-mi cel mai bun costum al lui. În ciuda stăruințelor sale, eu nu am primit, fiindu-mi silă să-mi acopăr trupul cu haine care fuseseră purtate de un Yahoo. L-am rugat doar să-mi împrumute două cămăși curate care, după părerea mea, nu mă puteau pângări chiar atât de mult, deoarece fuseseră spălate între timp. La fiecare două zile, îmi schimbam cămășile și mi le spălam singur.

Am sosit la Lisabona la cinci noiembrie 1715. La debarcare, căpitanul m-a obligat să îmbrac mantaua lui, ca să scap de mulțimea de gură-cască ce s-ar fi îmbulzit în juru-mi. M-a găzduit la el acasă și, în urma stăruințelor mele neîncetate, m-a condus într-o mansardă din spatele clădirii. L-am implorat să nu destăinuiască nimănui ceea ce îi povestisem despre houyhnhnm-i, căci ar fi fost de ajuns un singur cuvânt, ca oamenii să dea buzna să mă vadă, ba, mai mult decât atât, m-aș fi aflat în primejdie de a fi întemnițat sau ars pe rug de Inchiziție.

În cele din urmă, căpitanul mă convinse să primesc un rând de haine noi, dar cum eu nu voiam să-l las pe croitor să-mi ia măsură, Don Pedro se duse în locul meu și, fiind de o statură cu mine, hainele îmi veniră destul de bine. Apoi îmi făcu rost de toate celelalte lucruri trebuincioase, noi bineînțeles, pe care eu le-am aerisit timp de douăzeci și patru de ore înainte de a le îmbrăca.

Don Pedro nu era căsătorit și avea trei servitori, dar niciunuia nu i se îngădui să ne servească la masă. În general, purtarea căpitanului era atât de îndatoritoare și plină de înțelegere, încât până la urmă am început să mă simt bine în tovărășia lui. Mă câștigă într-atâta, încât m-am încumetat chiar să-mi arunc din când în când privirea pe fereastră. Încetul cu încetul, am consimțit să intru într-o altă încăpere, de unde am privit în stradă, dar îngrozit mi-am tras numaidecât capul înapoi. După o săptămână, reuși să mă aducă până în pragul ușii. Groaza mea slăbi treptat, însă ura și disprețul sporiră. Până la urmă mi-am luat inima în dinți și l-am însoțit într-o plimbare pe stradă, după ce mai întâi mi-am astupat nasul cu rută mirositoare și cu tutun.

După vreo zece zile, Don Pedro, căruia îi povestisem câte ceva despre viața mea de familie, îmi spuse că onoarea și conștiința mă obligă să mă înapoiez în patrie și să-mi reiau traiul alături de soția și copiii mei. Mai adăugă că în port se află un vas englez, gata să ridice pânzele și că el îmi va face rost de toate cele trebuincioase. Ar fi plictisitor să amintesc argumentele lui și contraargumentele mele. Mă încredința că va fi cu neputință să găsesc o insulă pustie așa cum doream eu, în vreme ce la mine acasă voi fi stăpân și voi putea trăi cât mai retras de lume.

În cele din urmă, neavînd încotro, i-am ascultat sfatul. Am părăsit Lisabona la 24 noiembrie, pe bordul unui vas englez de comerț, pe al cărui căpitan nici n-am vrut să-l cunosc. Don Pedro m-a însoțit până la corabie și mi-a împrumutat douăzeci de lire. Și-a luat apoi rămas bun de la mine și m-a îmbrățișat, iar eu m-am străduit din răsputeri să nu-mi trădez sila pe care o încercam. În această ultimă călătorie a mea nu am avut nici un fel de legătură cu căpitanul vasului și cu oamenii lui; prefăcându-mă bolnav, am stat aproape tot timpul în cabină. La 5 decembrie 1715, cam pe la ora nouă dimineața, am aruncat ancora la Downs, iar la trei după amiaza ajungeam cu bine în casa mea din Redriff.

Soția și toți ceilalți ai casei m-au primit cu nespusă uimire și bucurie, deoarece mă credeau mort de mult. Dar trebuie să mărturisesc cinstit că văzându-i m-am simțit năpădit de ură, dezgust și dispreț, mai ales în clipa în care mi-am dat seama de strânsa legătură dintre noi.

Căci deși din ziua când avusesem nefericirea să fiu surghiunit din țara houy-hnhnm-ilor, izbutisem să mă stăpânesc și să îndur prezența yahoo-ilor, ba chiar să stau de vorbă cu căpitanul Don Pedro de Mendez, totuși în mintea și în imaginația mea stăruiau tot timpul virtuțile și gândurile nobile ale acelor houyhnhnm-i neîntrecuți. Și când mă gândeam că împreunându-mă cu o femeie din neamul yahoo-ilor devenisem tatăl altor yahoo-i, mă cuprindea o rușine și o scârbă de nedescris.

Nici n-am apucat să intru bine pe ușă, când nevasta m-a luat în brațe și m-a sărutat, iar eu, nemaifiind deprins de atâta amar de vreme, cu atingerea acestui animal scârbos, am căzut într-un leșin care a ținut aproape o oră. În clipa când scriu rândurile de față, au trecut cinci ani de la întoarcerea mea în Anglia. În primul an nu puteam să sufăr prezența soției sau a copiilor mei. Nu puteam să îndur nici măcar mirosul lor, dar, pasămite, să mănânc cu ei în aceeași cameră. Nici până în ziua de azi ei nu îndrăznesc să se atingă de pâinea mea sau să bea din aceeași cană cu mine, după cum, pe de altă parte, nu le-am mai putut îngădui niciodată să mă ia de mână. Cu primii bani agonisiți mi-am cumpărat doi cai tineri, pe care îi țin într-un grajd bun, în timp ce într-o încăpere vecină locuiește cel mai bun prieten al meu, rândașul; când simt mirosul grajdului devin alt om. Caii mei mă înțeleg destul de bine; stau cu ei de vorbă cel puțin patru ceasuri pe zi. Ei nu știu ce înseamnă căpăstrul sau șaua, trăiesc în cea mai desăvârșită prietenie cu mine și se împacă de minune între ei.

Călătoriile lui Gulliver

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Răspuns de AnnaE · august 21, 2018

Fișiere de descărcat

Din aceeași secțiune